Părerea criticului
De obicei în cazul unui film care are ca protagonişti actori ca Al Pacino şi Robert De Niro decupez scenele din film în care actorul face pură demonstraţie de actorie şi le păstrez spre a le folosi ca etalon în momentul în care se trezesc fanii Twilight să spună că Robert Pattisonson face parte din primii cinci actori din lume şi alte minunăţii de genul. Îmi pregătisem şi eu fierăstrăul gata gata de decupat secvenţe din film, cu muşchii încordaţi, dar în final am ajuns să constat că tocmai m-am ales cu o febră musculară şi nu de la cât am tăiat din film ci de la faptul că mi i-am tot ţinut încordaţi pe tot parcursul filmului. Sper că a descoperit toată lumea caracterul metaforic al celor spuse mai sus şi sper la fel de mult că aţi descoperit şi voi diferenţă dintre felul în care sunt puşi în valoare cei doi în Heat şi aici. Nu că au jucat ei rău, ei nu joacă niciodată rău, pur şi simplu nu au fost deloc în valoare. Punct.
Filmul a început destul de ciudat, a început cu o mărturisire din partea criminalului iar asta m-a pus pe gânduri pentru că mă tot întrebam cu ce îmi voi bate capul pe tot parcursul filmului dacă vine acesta din primele minute şi îmi spune că el e vinovatul. M-am întrebat cu ce mi-ar putea pune mintea la contribuţie regizorul dacă ştiu deja criminalul. Deci, să fie clar. Personajele principale ale filmului sunt detectivii Turk (De Niro) şi Rooster (Pacino), prieteni de o viaţă şi gata amândoi să bage mâna în foc unul pentru celălalt. Lucrând de o viaţă împreună, în faţa lor se iveşte o nouă provocare. Aceasta constă într-un criminal care ucide violatori, traficanţi de arme, traficanţi de droguri… până la urmă de ce ar vrea să-l oprească cineva pe acest criminal?
Problema e că filmul nu se bazează pe un subiect foarte bine dezvoltat. Totul se rezumă la un dialog destul de tâmpiţel între cei doi de genul: „Tu eşti eroul meu” „Ba tu eşti eroul meu”. Colaborările dintre Pacino şi Jon Avnet, regizorul de faţă nu au fost niciodată de bune augur pentru Pacino, să nu uităm de ultima colaborare – „88 Minutes”. I-aş recomanda lui tata Pacino să mai rărească colaborările astea pentru că nu-i fac bine. În filmele regizate de Avnet rolurile pot si umplute cam de oricine nu e nevoie de cuplul De Niro/Pacino. Ei chiar au dat formă unor cuvinte fără sare şi piper.
Finalul a fost într-adevăr de cascadorii râsului. Acum cel mai simplu mod de a face un twist end movie e să te bazezi pe un fir narativ liniar ca în final să schimbi locul a două obiecte/persoane şi să vrei să şochezi cu asta. În mod normal la un film de genul, reacţia ar trebui să fie „Whooaaa, la asta nu m-am aşteptat”. Aici reacţia e „Du-te bă de-aici, din astea şi eu puteam face”. Evoluţia temporară a filmului e atâta de calmă încât nu rămâne decât să speri că va face regizorul măcar vreun artificiu prin final care să mai crească puţin intensitatea. Cu twist-end-urile nu e de joacă, dacă nu eşti un regizor în vână e un teren cam periculos. Spusesem la un moment dat, când eram tânăr că nota oricărui film cu Pacino începe de la 8. Am mai îmbătrânit de atunci.
Filmul a început destul de ciudat, a început cu o mărturisire din partea criminalului iar asta m-a pus pe gânduri pentru că mă tot întrebam cu ce îmi voi bate capul pe tot parcursul filmului dacă vine acesta din primele minute şi îmi spune că el e vinovatul. M-am întrebat cu ce mi-ar putea pune mintea la contribuţie regizorul dacă ştiu deja criminalul. Deci, să fie clar. Personajele principale ale filmului sunt detectivii Turk (De Niro) şi Rooster (Pacino), prieteni de o viaţă şi gata amândoi să bage mâna în foc unul pentru celălalt. Lucrând de o viaţă împreună, în faţa lor se iveşte o nouă provocare. Aceasta constă într-un criminal care ucide violatori, traficanţi de arme, traficanţi de droguri… până la urmă de ce ar vrea să-l oprească cineva pe acest criminal?
Problema e că filmul nu se bazează pe un subiect foarte bine dezvoltat. Totul se rezumă la un dialog destul de tâmpiţel între cei doi de genul: „Tu eşti eroul meu” „Ba tu eşti eroul meu”. Colaborările dintre Pacino şi Jon Avnet, regizorul de faţă nu au fost niciodată de bune augur pentru Pacino, să nu uităm de ultima colaborare – „88 Minutes”. I-aş recomanda lui tata Pacino să mai rărească colaborările astea pentru că nu-i fac bine. În filmele regizate de Avnet rolurile pot si umplute cam de oricine nu e nevoie de cuplul De Niro/Pacino. Ei chiar au dat formă unor cuvinte fără sare şi piper.
Finalul a fost într-adevăr de cascadorii râsului. Acum cel mai simplu mod de a face un twist end movie e să te bazezi pe un fir narativ liniar ca în final să schimbi locul a două obiecte/persoane şi să vrei să şochezi cu asta. În mod normal la un film de genul, reacţia ar trebui să fie „Whooaaa, la asta nu m-am aşteptat”. Aici reacţia e „Du-te bă de-aici, din astea şi eu puteam face”. Evoluţia temporară a filmului e atâta de calmă încât nu rămâne decât să speri că va face regizorul măcar vreun artificiu prin final care să mai crească puţin intensitatea. Cu twist-end-urile nu e de joacă, dacă nu eşti un regizor în vână e un teren cam periculos. Spusesem la un moment dat, când eram tânăr că nota oricărui film cu Pacino începe de la 8. Am mai îmbătrânit de atunci.
