Părerea criticului
Popularul serial de pe Netflix pune (indirect) în discuție politicile memoriei
Sezonul doi al docudramei Rise of Empires: Ottoman, intitulat Mehmed vs Vlad, ne prezintă pe parcursul a șase episoade lupta dintre Sultanul Mahomed al II-lea, cuceritorul Constantinopolului, și Vlad Țepeș, voievodul Valahiei. Vlad și fratele său Radu (cel Frumos) au crescut alături de Mahomed la curtea otomană, educați pentru a prelua tronul unui stat aflat în vasalitatea imperiului. Însă odată ajuns la tron, Vlad decide să nu mai plătească tribut, izbucnind un război furibund pentru suveranitate, dar mai ales pentru răzbunare. La rândul lui, Mahomed răspunde provocării cu toată furia și cu o armată colosală, pornind legendara campanie din 1462.
Sunt multe de zis pe marginea acestui serial, care s-a bucurat de o notabilă popularitate pe Netflix. Ba chiar s-ar putea scrie un tratat de fenomenologie a acestui format de docudramă bazată pe reconstituiri istorice, format care atinge aici un punct critic, o contradicție fundamentală între arhivele istorice și dramatizarea lor, între memorie și imaginație. Ce e însă disfuncțional și totodată fascinant este felul în care creatorii serialului decid să alăture cele două tipuri de convenție.
Într-un prolog stilizat, tânărul sultan Mahomed al II-lea, proaspătul cuceritor al Constantinopolului, are o viziune în care se va întâlni cu rivalul său suprem, Vlad. Într-un cadru nocturn pe câmpul de luptă, pe o furtună cețoasă, Mahomed și Vlad se confruntă din priviri à la Mortal Kombat, cu torțele armatelor lor jucând în fundal. „Pleacă acum și te voi cruța!”, „Țara Românească îți va fi mormânt!” și astfel de replici bine sincronizate cu fulgerele animă așa-zisa viziune a lui Mahomed.
Un prim șoc: atât turcii, cât și românii vorbesc în engleză. Un al doilea șoc: dacă selectezi dublajul în limba română, actorul Daniel Nuță (care îl interpretează pe Vlad Țepeș) dă din gură în engleză în timp ce se dublează singur în română. Însă al treilea șoc e și cel mai puternic: după acest prolog intens, auzim vocea unui narator, iar apoi se taie abrupt la un interviu cu un istoric.
În mod normal, acest tip de docuserii se bazează pe un montaj de interviuri, unde reconstituirile au un scop pur ilustrativ, având intenția clară de a simula, spunându-ne „cam așa ar fi putut să se întâmple lucrurile”. Însă aici, autorii docuseriei merg mult mai departe, propunând ceea ce se vrea a fi un vârf de lance al genului. Reconstituirile nu mai sunt doar funcționale, ci își caută cumva o viață proprie, prin dialoguri și situații improvizate care se detașează fără rezerve de ce spun sursele. Ca și cum ar fi o ficțiune de sine stătătoare, această supra-dramatizare anulează cumva tot discursul științific. În primul rând din cauza jocului actoricesc sau mizanscenelor bombastice și neverosimile ce imită alte seriale medievale de ficțiune (inspirate la rândul lor din istorie), adică o simulare a simulării. Dar când ni se amintește constant că privim o docudramă, cele două corpuri (partea documentară și cea ficțională) ajung să se anuleze cumva reciproc, ca și cum am urmări un Game of Thrones narat de, să zicem, autorul cărților, George R.R. Martin.
Ceea ce ne face să ne întrebăm: de ce nu au realizat pur și simplu o miniserie ficțională? De ce a mai fost nevoie de intervențiile istoricilor? Dacă ne lipseam de aceste ambiții științifice, am fi putut crede inclusiv faptul că Vlad Țepeș are un alter-ego vampiric, ca în filmul Dracula Untold, tot de pe Netflix. În schimb, această docudramă are un scop în primul rând informativ. Iar dacă informațiile pe care le aflăm despre campania militară din 1462, despre sultani și voievozi sau despre sursa legendelor vampirice sunt ele însele tratate, tocmai prin execuția lor grandioasă, cu aceeași fascinație medievală, atunci reconstituirile nu ne informează, nu ilustrează, ci ne suspendă pur și simplu credința. Și atunci care mai e rolul lor? Ce are de zis tot acest production value titanic, dincolo de ambiții comerciale?
Așa cum filmul Vlad Țepeș din 1979 a servit o funcție propagandistică pentru conducerea României comuniste, așa și Rise of Empires: Ottoman e de data aceasta de partea ideologiei nostalgic-otomane a lui Erdogan, capitalizând orgoliul național al turcilor și astfel stimulându-l. Dar serialul ne gâdilă și propriile noastre nostalgii romantice despre voievozi și despre cum am ținut piept istoriei printr-un P.R. medieval eficient, domeniu în care Țepeș a fost de neegalat. Poate că mesajul ascuns și neintenționat al serialului este că într-o epocă deja post-globalistă, în care agendele nostalgiilor naționale apar ca ciupercile după ploaie, e bine să nu le luăm prea în serios.
Tot pe Netflix, docuseria Wormwood (2017) pornește de la un format similar: interviuri întretăiate cu reconstituiri. Însă regizorul Errol Morris se folosește de reconstituiri pentru a vorbi despre relativismul adevărului lor. Astfel că, pe măsură ce aflăm mai multe și decojim treptat straturile unei intrigi ce implică C.I.A.-ul, experimente cu LSD și cu arme biologice, ajungem să vedem într-o serie de reconstituiri mai întâi cum cineva se sinucide, aruncându-se de la fereastra unui hotel, ca apoi să-l vedem că sare „ajutat” de doi indivizi.
Poate că într-o bună zi o să apară și un astfel de film istoric despre, să zicem, Vlad Țepeș versus Mahomed al II-lea, mai întâi din perspectiva surselor otomane, apoi din perspectiva celor valahe. Să intre Mahomed într-un Târgoviște evacuat, așa cum o face și în Rise of Empires, dar să o facă și din perspectiva altor cronici; să mai intre o dată în Târgoviște, de data aceasta luptându-se cu niște soldați rebeli care au refuzat să lase capitala neapărată. Până la urmă, adevărata luptă e a memoriei, unde pacea e o amintire comună.
Sezonul doi al docudramei Rise of Empires: Ottoman, intitulat Mehmed vs Vlad, ne prezintă pe parcursul a șase episoade lupta dintre Sultanul Mahomed al II-lea, cuceritorul Constantinopolului, și Vlad Țepeș, voievodul Valahiei. Vlad și fratele său Radu (cel Frumos) au crescut alături de Mahomed la curtea otomană, educați pentru a prelua tronul unui stat aflat în vasalitatea imperiului. Însă odată ajuns la tron, Vlad decide să nu mai plătească tribut, izbucnind un război furibund pentru suveranitate, dar mai ales pentru răzbunare. La rândul lui, Mahomed răspunde provocării cu toată furia și cu o armată colosală, pornind legendara campanie din 1462.
Sunt multe de zis pe marginea acestui serial, care s-a bucurat de o notabilă popularitate pe Netflix. Ba chiar s-ar putea scrie un tratat de fenomenologie a acestui format de docudramă bazată pe reconstituiri istorice, format care atinge aici un punct critic, o contradicție fundamentală între arhivele istorice și dramatizarea lor, între memorie și imaginație. Ce e însă disfuncțional și totodată fascinant este felul în care creatorii serialului decid să alăture cele două tipuri de convenție.
Într-un prolog stilizat, tânărul sultan Mahomed al II-lea, proaspătul cuceritor al Constantinopolului, are o viziune în care se va întâlni cu rivalul său suprem, Vlad. Într-un cadru nocturn pe câmpul de luptă, pe o furtună cețoasă, Mahomed și Vlad se confruntă din priviri à la Mortal Kombat, cu torțele armatelor lor jucând în fundal. „Pleacă acum și te voi cruța!”, „Țara Românească îți va fi mormânt!” și astfel de replici bine sincronizate cu fulgerele animă așa-zisa viziune a lui Mahomed.
Un prim șoc: atât turcii, cât și românii vorbesc în engleză. Un al doilea șoc: dacă selectezi dublajul în limba română, actorul Daniel Nuță (care îl interpretează pe Vlad Țepeș) dă din gură în engleză în timp ce se dublează singur în română. Însă al treilea șoc e și cel mai puternic: după acest prolog intens, auzim vocea unui narator, iar apoi se taie abrupt la un interviu cu un istoric.
În mod normal, acest tip de docuserii se bazează pe un montaj de interviuri, unde reconstituirile au un scop pur ilustrativ, având intenția clară de a simula, spunându-ne „cam așa ar fi putut să se întâmple lucrurile”. Însă aici, autorii docuseriei merg mult mai departe, propunând ceea ce se vrea a fi un vârf de lance al genului. Reconstituirile nu mai sunt doar funcționale, ci își caută cumva o viață proprie, prin dialoguri și situații improvizate care se detașează fără rezerve de ce spun sursele. Ca și cum ar fi o ficțiune de sine stătătoare, această supra-dramatizare anulează cumva tot discursul științific. În primul rând din cauza jocului actoricesc sau mizanscenelor bombastice și neverosimile ce imită alte seriale medievale de ficțiune (inspirate la rândul lor din istorie), adică o simulare a simulării. Dar când ni se amintește constant că privim o docudramă, cele două corpuri (partea documentară și cea ficțională) ajung să se anuleze cumva reciproc, ca și cum am urmări un Game of Thrones narat de, să zicem, autorul cărților, George R.R. Martin.
Ceea ce ne face să ne întrebăm: de ce nu au realizat pur și simplu o miniserie ficțională? De ce a mai fost nevoie de intervențiile istoricilor? Dacă ne lipseam de aceste ambiții științifice, am fi putut crede inclusiv faptul că Vlad Țepeș are un alter-ego vampiric, ca în filmul Dracula Untold, tot de pe Netflix. În schimb, această docudramă are un scop în primul rând informativ. Iar dacă informațiile pe care le aflăm despre campania militară din 1462, despre sultani și voievozi sau despre sursa legendelor vampirice sunt ele însele tratate, tocmai prin execuția lor grandioasă, cu aceeași fascinație medievală, atunci reconstituirile nu ne informează, nu ilustrează, ci ne suspendă pur și simplu credința. Și atunci care mai e rolul lor? Ce are de zis tot acest production value titanic, dincolo de ambiții comerciale?
Așa cum filmul Vlad Țepeș din 1979 a servit o funcție propagandistică pentru conducerea României comuniste, așa și Rise of Empires: Ottoman e de data aceasta de partea ideologiei nostalgic-otomane a lui Erdogan, capitalizând orgoliul național al turcilor și astfel stimulându-l. Dar serialul ne gâdilă și propriile noastre nostalgii romantice despre voievozi și despre cum am ținut piept istoriei printr-un P.R. medieval eficient, domeniu în care Țepeș a fost de neegalat. Poate că mesajul ascuns și neintenționat al serialului este că într-o epocă deja post-globalistă, în care agendele nostalgiilor naționale apar ca ciupercile după ploaie, e bine să nu le luăm prea în serios.
Tot pe Netflix, docuseria Wormwood (2017) pornește de la un format similar: interviuri întretăiate cu reconstituiri. Însă regizorul Errol Morris se folosește de reconstituiri pentru a vorbi despre relativismul adevărului lor. Astfel că, pe măsură ce aflăm mai multe și decojim treptat straturile unei intrigi ce implică C.I.A.-ul, experimente cu LSD și cu arme biologice, ajungem să vedem într-o serie de reconstituiri mai întâi cum cineva se sinucide, aruncându-se de la fereastra unui hotel, ca apoi să-l vedem că sare „ajutat” de doi indivizi.
Poate că într-o bună zi o să apară și un astfel de film istoric despre, să zicem, Vlad Țepeș versus Mahomed al II-lea, mai întâi din perspectiva surselor otomane, apoi din perspectiva celor valahe. Să intre Mahomed într-un Târgoviște evacuat, așa cum o face și în Rise of Empires, dar să o facă și din perspectiva altor cronici; să mai intre o dată în Târgoviște, de data aceasta luptându-se cu niște soldați rebeli care au refuzat să lase capitala neapărată. Până la urmă, adevărata luptă e a memoriei, unde pacea e o amintire comună.
