Părerea criticului
Ultimul film al lui Cristian Mungiu e o parabolă babelică globalist-transilvăneană
În ultimul său film, scenaristul și regizorul Cristian Mungiu pare influențat de atitudinea Vechiului Testament, unde Dumnezeu e un fel de trickster divin; pentru a-și duce argumentul la capăt, testează limitele progeniturilor sale; lui Iov îi ia totul, pe Avraam îl provoacă să își omoare propriul fiu iar omenirii în general îi sparge graiul în bucăți ca să învețe la loc să se înțeleagă: Turnul Babel era o rezolvare prea simplă.
Izul preapocaliptic al prezentului s-a aliniat deci cu apetența jurnalistică a lui Cristian Mungiu, cu dorința lui de a ficționaliza cazuri reale. Prin această atitudine a sa, el ne transmite o anume solidaritate față de vinovăția pe care o resimțim cu toții în tot contextul climatic, pandemic, beligerant, complet deschis și vulnerabil în care ne aflăm.
R.M.N. e un film românesc spectaculos vizual. Imaginea lui Tudor Vladimir Panduru îl clasează, alături de După dealuri (care e filmat de Oleg Mutu), printre acele epopei iernatice picturale românești, un pastel pitoresc minuțios compus și grandios regizoral. În schimb, fiindcă îi lipsește acea atitudine autentică de trickster, toată această frumusețe copleșitoare ajunge să fie o parabolă despre limitele ambiției; începând cu limitele propriilor ambiții.
Scenariul pornește de la cazul mediatizat al scandalului de la Ditrău, când comunitatea din acest sat transilvănean multietnic (româno-maghiaro și un pic german) s-a revoltat împotriva angajaților unei brutării fiindcă erau originari din Sri Lanka.
„Să presupunem că alți antreprenori angajează ... să zicem, șase lucrători străini în satul nostru", a declarat o femeie. „După doi ani, acești șase își vor aduce familiile și după încă patru-cinci ani, vom fi înconjurați de oameni negri”. Ea a adăugat: „De asta ne este frică. Nu ne este frică de cei doi bărbați din Sri Lanka, ci de consecințe”, cita acum doi ani Digi24.
Numai faptul că o localnică asociază tenul srilankezilor brutari cu moartea e demnă de film. Iar dacă filmul e de ficțiune, promisiunea e să reașeze realitatea astfel încât să sondeze conservatorismul, xenofobia, rasismul și, în general, legătura dintre frica de moarte și frica față de orice formă de alteritate umană, sau senzația acelei localnice că urmașii ei vor fi niște extratereștri. Însă Cristian Mungiu își propune să surprindă contradicția faptului că o comunitate multietnică e rasistă și xenofobă față de alte etnii. La un R.M.N., se vede că partea românească dintr-un sat precum Ditrău a reușit să treacă peste maghiarofobie internalizând-o. Nu ne miră, deci, că angajarea unor străini la o brutărie, unde aceștia fac „pâinea cea de toate zilele” cu mâinile lor închise la ten devine în mod special pentru comunitatea maghiară un lucru inacceptabil – de vreme ce scoate la suprafață un răspuns la toată ura primită pe nesimțite și băgată cu chiu, cu vai, sub preș.
În film, refuzul sătenilor (din Recia, nu Ditrău) de a mai cumpăra pâinea pătată riscă să falimenteze fabrica la care lucrează Csilla (Judith State), o șefă adjunctă care pare singura posesoare de empatie din regiune; empatie în virtutea căreia se atașează cu atât mai profund de angajații ei hăituiți cu cât pare să preia vinovăția întregii comunități retrograde pe care o reprezintă ca o mamă jenată. Pentru ea, devine o misiune sacră să îi protejeze. Poate că altfel nici n-ar fi fost curioasă să îi cunoască mai intim, dar se simte prea prost să nu o facă. Odată cu ea, toată lumea ar trebui să înțeleagă că „sunt și ei oameni”. Sigur, srilankezii sunt angajați pe un salariu minim pe economie (sumă pe care puțina forță de muncă autohtonă rămasă încă în țară o refuză), dar acești oameni au contract, forme legale, lucrează într-o țară din UE cu o circulație liberă, într-o lume fluidă pe care vecinii retrograzi ai Csillei refuză să o accepte.
Până și Matthias (Marin Grigore), amantul Csillei, pare să tragă mai degrabă spre un KKK transilvănean decât spre acceptarea fluidității multietnice. De aceea nu știe Csilla dacă să îl accepte înapoi în viața ei, deși Matthias o tot curtează ca un câine în călduri, se masturbează în curtea din spate ascultându-i feroce tentativele nereușite de a reproduce coloana sonoră din „In the Mood for Love” la violoncel.
Însă Csilla îi tot cedează. Știe că Matthias nu prea se mai înțelege cu nevastă-sa, Ana (Măcrina Bârlădeanu), iar prezența unui bărbat puternic și viril în viața ei pare reconfortabilă. Doar că Matthias nu e puternic, ci chintesență de bădărănie, tot așa cum Csilla e chintesență de gingășie. Și cu toate acestea, Judith State și Marin Grigore sunt suficient de convingători încât ne apropie cumva de aceste personaje extremiste. Ba mai mult, Marin Grigore aproape că ne convinge că lui Matthias îi e rușine să ridice mâna pentru expulzarea srilankezilor sub privirile pure și progresiste ale Csillei, ca să nu fie refuzat amoros.
Însă povestea nu se oprește aici. În caz că scandalul Ditrău și tot acest love story nu oferă suficient material narativ, avem parte și de o aventură în diagonală printre mai multe posibile subploturi cu subînțeles. Precum relația lui Matthias cu fiul său, Rudi (Mark Edward Blenyesi), care a deschis filmul într-o cheie de posibil folk horror supranatural. În drumul său pitoresc înspre școală, Rudi a văzut ceva sau pe cineva în pădure și de atunci nu mai vorbește. Desenează un om spânzurat. Îi e frică să doarmă singur și nu mai poate să meargă neînsoțit la școală, așa că tatăl lui își va asuma străvechea misiune paternă de a își vindeca fiul de frică. Evident că mai rău îl sperie.
Oalele răutății se sparg și în capul lui Tata Otto (Andrei Finti), pe care fiul său, Matthias, îl duce la un R.M.N. de urgență, ca apoi să tot dea recurent și demonstrativ swipe pe telefon printre acele radiografii și-așa neinteligibile ale creierului tatălui său, parcă încercând să ne arate ceva.
Un test Rorscharch? Un cap de demon sau de Predator? Ce arată, de fapt, acest R.M.N.? Ironia sorții, Matthias fugise de la jobul său de măcelar din Germania după ce un superior îl făcuse „țigan leneș” și se alesese cu un cap în gură.
Cristian Mungiu și colaboratorii săi reușesc să recreeze realist o lume eminamente rea; însă culmea, realismul e ceea ce deranjează, fiindcă prea simțim că ne arată cu degetul. Căutându-și limitele ambiției, pare nu doar solidar cu vinovăția prezentului, ci plusează. Pare că vrea să ne simțim vinovați pentru răutate, pentru discriminare și intoleranță, pentru istorie, pentru păcatul strămoșesc. Iar nesfârșita secvență în care zecile de săteni adunați în căminul cultural (fiindcă nu au încăput în biserică) pentru a lua o decizie în privința srilankezilor e un adevărat tur de forță regizoral. Nu e un proces, ci e procesul. Văzut din toate unghiurile posibile, o reconstituire cât mai fidelă a democrației fricii, care eșuează tocmai prin excelență. Și, ca să fie tabloul clar, tot procesul e întrerupt de vestea unei spânzurări, o răsturnare în sine tragic-epopeică venită la țanc.
Poate că de aceea nu s-a întors Cristian Mungiu de la Cannes cu un premiu sau chiar cu un al doilea Palme D`Or. Poate că lumea nu (mai?) vrea să fie arătată cu degetul într-un film care tocmai asta scandează cu înverșunare, oricât de spectaculos ar fi. De la discuțiile de Crăciun despre condiția istorică a României ca loc de întâlnire între invadatori, la francezul ongist care a venit „să ne numere urșii”, la animismul cu tente suprarealiste, la indicațiile pe care Matthias i le dă unui srilankez când încearcă să îi explice încotro e vestul, la strămoșii lui luxemburghezi sau filiera lui săsească, sau maghiarofobia, sau romofobia, sau negrofobia, sau conștiința românilor exploatați pe-afară sau manifestările dacice de sărbătoare sau coiful KKK sau Wong Kar Wai sau Franz Liszt sau Miorița și toată retorica babelică și toate discuțiile cu subînțeles geopolitic pe care personajele le intonează ca posedați de scenarist.
Însă R.M.N. rămâne un important eveniment istoric în cinematografia românească. Cristian Mungiu pare că a ajuns în etapa în care va schimba macazul, așa cum a făcut-o după debutul său, Occident, un film făcut dintr-o pasiune necondiționată pentru cinema, dar nevalidat la nivel internațional. Deja pare că a declarat el însuși moarte „ciorbei” și Noului Cinema Românesc, așa cum a făcut-o și Corneliu Porumboiu, așa cum a făcut-o și Cristi Puiu, și Radu Muntean și mulți alții. Fiindcă deja a renunțat la stilul documentarist din 432 în favoarea unui cinema stilizat, omniscient, omniprezent, omnipotent.
Altfel, o referință ceva mai subtilă la In the Mood for Love e în „Everything, Everywhere, all at Once”, un film tot despre prea multe, dar care tematic e despre prea multe iar formal e un adevărat carusel. Păcat că s-ar putea să nu ruleze în cinematografe în RMN.
Toată povestea asta cu aglomerarea îmi amintește de acea parabolă a lui Borges, citată de Jean Baudrillard în introducerea de la Simulacru și simulare, acea parabolă despre harta imperiului roman, o hartă cât teritoriul, 1:1, hiperrealistă, inconfundabilă cu teritoriul. Dacă asta era metafora principală a postmodernismului, astăzi pare că, cel puțin conform filosofiei din R.M.N., harta a ajuns mai mare decât teritoriul.
Ne rămâne să sperăm că acest val de damnare, această tendință de a arăta răutatea, scursura și degenerarea cu degetul nu îi incită agenta.
În ultimul său film, scenaristul și regizorul Cristian Mungiu pare influențat de atitudinea Vechiului Testament, unde Dumnezeu e un fel de trickster divin; pentru a-și duce argumentul la capăt, testează limitele progeniturilor sale; lui Iov îi ia totul, pe Avraam îl provoacă să își omoare propriul fiu iar omenirii în general îi sparge graiul în bucăți ca să învețe la loc să se înțeleagă: Turnul Babel era o rezolvare prea simplă.
Izul preapocaliptic al prezentului s-a aliniat deci cu apetența jurnalistică a lui Cristian Mungiu, cu dorința lui de a ficționaliza cazuri reale. Prin această atitudine a sa, el ne transmite o anume solidaritate față de vinovăția pe care o resimțim cu toții în tot contextul climatic, pandemic, beligerant, complet deschis și vulnerabil în care ne aflăm.
R.M.N. e un film românesc spectaculos vizual. Imaginea lui Tudor Vladimir Panduru îl clasează, alături de După dealuri (care e filmat de Oleg Mutu), printre acele epopei iernatice picturale românești, un pastel pitoresc minuțios compus și grandios regizoral. În schimb, fiindcă îi lipsește acea atitudine autentică de trickster, toată această frumusețe copleșitoare ajunge să fie o parabolă despre limitele ambiției; începând cu limitele propriilor ambiții.
Scenariul pornește de la cazul mediatizat al scandalului de la Ditrău, când comunitatea din acest sat transilvănean multietnic (româno-maghiaro și un pic german) s-a revoltat împotriva angajaților unei brutării fiindcă erau originari din Sri Lanka.
„Să presupunem că alți antreprenori angajează ... să zicem, șase lucrători străini în satul nostru", a declarat o femeie. „După doi ani, acești șase își vor aduce familiile și după încă patru-cinci ani, vom fi înconjurați de oameni negri”. Ea a adăugat: „De asta ne este frică. Nu ne este frică de cei doi bărbați din Sri Lanka, ci de consecințe”, cita acum doi ani Digi24.
Numai faptul că o localnică asociază tenul srilankezilor brutari cu moartea e demnă de film. Iar dacă filmul e de ficțiune, promisiunea e să reașeze realitatea astfel încât să sondeze conservatorismul, xenofobia, rasismul și, în general, legătura dintre frica de moarte și frica față de orice formă de alteritate umană, sau senzația acelei localnice că urmașii ei vor fi niște extratereștri. Însă Cristian Mungiu își propune să surprindă contradicția faptului că o comunitate multietnică e rasistă și xenofobă față de alte etnii. La un R.M.N., se vede că partea românească dintr-un sat precum Ditrău a reușit să treacă peste maghiarofobie internalizând-o. Nu ne miră, deci, că angajarea unor străini la o brutărie, unde aceștia fac „pâinea cea de toate zilele” cu mâinile lor închise la ten devine în mod special pentru comunitatea maghiară un lucru inacceptabil – de vreme ce scoate la suprafață un răspuns la toată ura primită pe nesimțite și băgată cu chiu, cu vai, sub preș.
În film, refuzul sătenilor (din Recia, nu Ditrău) de a mai cumpăra pâinea pătată riscă să falimenteze fabrica la care lucrează Csilla (Judith State), o șefă adjunctă care pare singura posesoare de empatie din regiune; empatie în virtutea căreia se atașează cu atât mai profund de angajații ei hăituiți cu cât pare să preia vinovăția întregii comunități retrograde pe care o reprezintă ca o mamă jenată. Pentru ea, devine o misiune sacră să îi protejeze. Poate că altfel nici n-ar fi fost curioasă să îi cunoască mai intim, dar se simte prea prost să nu o facă. Odată cu ea, toată lumea ar trebui să înțeleagă că „sunt și ei oameni”. Sigur, srilankezii sunt angajați pe un salariu minim pe economie (sumă pe care puțina forță de muncă autohtonă rămasă încă în țară o refuză), dar acești oameni au contract, forme legale, lucrează într-o țară din UE cu o circulație liberă, într-o lume fluidă pe care vecinii retrograzi ai Csillei refuză să o accepte.
Până și Matthias (Marin Grigore), amantul Csillei, pare să tragă mai degrabă spre un KKK transilvănean decât spre acceptarea fluidității multietnice. De aceea nu știe Csilla dacă să îl accepte înapoi în viața ei, deși Matthias o tot curtează ca un câine în călduri, se masturbează în curtea din spate ascultându-i feroce tentativele nereușite de a reproduce coloana sonoră din „In the Mood for Love” la violoncel.
Însă Csilla îi tot cedează. Știe că Matthias nu prea se mai înțelege cu nevastă-sa, Ana (Măcrina Bârlădeanu), iar prezența unui bărbat puternic și viril în viața ei pare reconfortabilă. Doar că Matthias nu e puternic, ci chintesență de bădărănie, tot așa cum Csilla e chintesență de gingășie. Și cu toate acestea, Judith State și Marin Grigore sunt suficient de convingători încât ne apropie cumva de aceste personaje extremiste. Ba mai mult, Marin Grigore aproape că ne convinge că lui Matthias îi e rușine să ridice mâna pentru expulzarea srilankezilor sub privirile pure și progresiste ale Csillei, ca să nu fie refuzat amoros.
Însă povestea nu se oprește aici. În caz că scandalul Ditrău și tot acest love story nu oferă suficient material narativ, avem parte și de o aventură în diagonală printre mai multe posibile subploturi cu subînțeles. Precum relația lui Matthias cu fiul său, Rudi (Mark Edward Blenyesi), care a deschis filmul într-o cheie de posibil folk horror supranatural. În drumul său pitoresc înspre școală, Rudi a văzut ceva sau pe cineva în pădure și de atunci nu mai vorbește. Desenează un om spânzurat. Îi e frică să doarmă singur și nu mai poate să meargă neînsoțit la școală, așa că tatăl lui își va asuma străvechea misiune paternă de a își vindeca fiul de frică. Evident că mai rău îl sperie.
Oalele răutății se sparg și în capul lui Tata Otto (Andrei Finti), pe care fiul său, Matthias, îl duce la un R.M.N. de urgență, ca apoi să tot dea recurent și demonstrativ swipe pe telefon printre acele radiografii și-așa neinteligibile ale creierului tatălui său, parcă încercând să ne arate ceva.
Un test Rorscharch? Un cap de demon sau de Predator? Ce arată, de fapt, acest R.M.N.? Ironia sorții, Matthias fugise de la jobul său de măcelar din Germania după ce un superior îl făcuse „țigan leneș” și se alesese cu un cap în gură.
Cristian Mungiu și colaboratorii săi reușesc să recreeze realist o lume eminamente rea; însă culmea, realismul e ceea ce deranjează, fiindcă prea simțim că ne arată cu degetul. Căutându-și limitele ambiției, pare nu doar solidar cu vinovăția prezentului, ci plusează. Pare că vrea să ne simțim vinovați pentru răutate, pentru discriminare și intoleranță, pentru istorie, pentru păcatul strămoșesc. Iar nesfârșita secvență în care zecile de săteni adunați în căminul cultural (fiindcă nu au încăput în biserică) pentru a lua o decizie în privința srilankezilor e un adevărat tur de forță regizoral. Nu e un proces, ci e procesul. Văzut din toate unghiurile posibile, o reconstituire cât mai fidelă a democrației fricii, care eșuează tocmai prin excelență. Și, ca să fie tabloul clar, tot procesul e întrerupt de vestea unei spânzurări, o răsturnare în sine tragic-epopeică venită la țanc.
Poate că de aceea nu s-a întors Cristian Mungiu de la Cannes cu un premiu sau chiar cu un al doilea Palme D`Or. Poate că lumea nu (mai?) vrea să fie arătată cu degetul într-un film care tocmai asta scandează cu înverșunare, oricât de spectaculos ar fi. De la discuțiile de Crăciun despre condiția istorică a României ca loc de întâlnire între invadatori, la francezul ongist care a venit „să ne numere urșii”, la animismul cu tente suprarealiste, la indicațiile pe care Matthias i le dă unui srilankez când încearcă să îi explice încotro e vestul, la strămoșii lui luxemburghezi sau filiera lui săsească, sau maghiarofobia, sau romofobia, sau negrofobia, sau conștiința românilor exploatați pe-afară sau manifestările dacice de sărbătoare sau coiful KKK sau Wong Kar Wai sau Franz Liszt sau Miorița și toată retorica babelică și toate discuțiile cu subînțeles geopolitic pe care personajele le intonează ca posedați de scenarist.
Însă R.M.N. rămâne un important eveniment istoric în cinematografia românească. Cristian Mungiu pare că a ajuns în etapa în care va schimba macazul, așa cum a făcut-o după debutul său, Occident, un film făcut dintr-o pasiune necondiționată pentru cinema, dar nevalidat la nivel internațional. Deja pare că a declarat el însuși moarte „ciorbei” și Noului Cinema Românesc, așa cum a făcut-o și Corneliu Porumboiu, așa cum a făcut-o și Cristi Puiu, și Radu Muntean și mulți alții. Fiindcă deja a renunțat la stilul documentarist din 432 în favoarea unui cinema stilizat, omniscient, omniprezent, omnipotent.
Altfel, o referință ceva mai subtilă la In the Mood for Love e în „Everything, Everywhere, all at Once”, un film tot despre prea multe, dar care tematic e despre prea multe iar formal e un adevărat carusel. Păcat că s-ar putea să nu ruleze în cinematografe în RMN.
Toată povestea asta cu aglomerarea îmi amintește de acea parabolă a lui Borges, citată de Jean Baudrillard în introducerea de la Simulacru și simulare, acea parabolă despre harta imperiului roman, o hartă cât teritoriul, 1:1, hiperrealistă, inconfundabilă cu teritoriul. Dacă asta era metafora principală a postmodernismului, astăzi pare că, cel puțin conform filosofiei din R.M.N., harta a ajuns mai mare decât teritoriul.
Ne rămâne să sperăm că acest val de damnare, această tendință de a arăta răutatea, scursura și degenerarea cu degetul nu îi incită agenta.
