Părerea criticului
Roma, desemnat „Cel mai bun film străin” la Gala Oscar 2019, a pierdut trofeul în principala categorie a premiilor Academiei Americane de Film în fața producției Green Book, dar rămâne cel mai puternic candidat al ediției 2019 a Oscarurilor, cu cele zece nominalizări și trei trofee plus elogiile din partea criticilor de specialitate. Roma se poate urmări în România pe platforma de streaming Netflix.
Filmat în alb-negru, autobiografia lui Alfonso Cuarón poate fi citită pe mai multe planuri. O istorie subiectivă, văzută prin ochii copilului din anii 1970, începe şi se termină atât de impersonal cu imaginea unui avion traversând cerul de vară: pentru că totul în afara celor două momente este atât de subiectiv şi de personal precum o povestire spusă copiilor şi nepoţilor: atât momentele dureroase ale familiei şi ale apropiaţilor - destrămarea unei familii - cât şi o pagină sângeroasă din istoria nedemocratică recentă a Mexicului („războiul murdar” a dictaturii de dreapta împotriva protestatarilor stângii democratice) sunt atinse tangenţial, însă, straniu, nu capătă prioritate în faţa evenimentelor banale.
Tatăl care îşi părăseşte familia nu este demonizat, ci este surprins la fel de bine înfulecând în faţa televizorului sau zgâriind oglinzile maşinii de lux în curtea strâmtă a casei familiale. La fel, pe când protestatarii se ciocnesc, într-un episod devenit istorie, cu poliţia şi cu forţele speciale deghizate în bătăuşi (cât de familiar sună, nu-i aşa?), familia caută cu fervoare la câteva zeci de metri, într-un magazin, un pătuţ pentru copilul îngrijitoarei.
Secvenţe precum aceea pomenită mai sus - reflexia avionului într-o baltă de pe caldarâm, săriturile caraghioase ale câinelui prin curte, micile dialoguri - toate primează în faţa evenimentelor „serioase”. Naraţiunea este făcută să pară organizată de către un copil - regizorul Alfonso Cuarón în anii '70. Filmul e subiectiv - e o poveste izvorâtă din memoria afectivă, una care nu judecă.
Totuşi, nu am putut să ignorăm - cel puţin în fundal - caracterul de mărturie istorică a filmului. Aici îl comparăm cu Die Weisse Band al lui Michael Haneke, poate şi din cauza filmării în alb-negru. Totuşi, Alfonso Cuarón se fereşte să judece, aşa cum o face Haneke, pentru care autobiografia unui episod din tinereţe este doar pretextul unei lecţii usturătoare de morală şi a unei palme date unui popor care, cel puţin în ochii regizorului, a declanşat un război din răutate înnăscută. Roma ar putea face acelaşi lucru, atât doar că nu copiii sunt blamaţi, ci adulţii: oricât este Cuarón de subiectiv, orice spirit critic vede că ambele personaje masculine sunt amendabile şi - cu toate că filmul nu e un rechizitoriu la adresa lor - înţelegem că bărbaţii Mexicului au dezamăgit cel puţin o dată.
Copilăria a evitat să condamne, însă a ştiut să povestească. Şi povestea aceasta subiectivă trebuie văzută şi înţeleasă.
Filmat în alb-negru, autobiografia lui Alfonso Cuarón poate fi citită pe mai multe planuri. O istorie subiectivă, văzută prin ochii copilului din anii 1970, începe şi se termină atât de impersonal cu imaginea unui avion traversând cerul de vară: pentru că totul în afara celor două momente este atât de subiectiv şi de personal precum o povestire spusă copiilor şi nepoţilor: atât momentele dureroase ale familiei şi ale apropiaţilor - destrămarea unei familii - cât şi o pagină sângeroasă din istoria nedemocratică recentă a Mexicului („războiul murdar” a dictaturii de dreapta împotriva protestatarilor stângii democratice) sunt atinse tangenţial, însă, straniu, nu capătă prioritate în faţa evenimentelor banale.
Tatăl care îşi părăseşte familia nu este demonizat, ci este surprins la fel de bine înfulecând în faţa televizorului sau zgâriind oglinzile maşinii de lux în curtea strâmtă a casei familiale. La fel, pe când protestatarii se ciocnesc, într-un episod devenit istorie, cu poliţia şi cu forţele speciale deghizate în bătăuşi (cât de familiar sună, nu-i aşa?), familia caută cu fervoare la câteva zeci de metri, într-un magazin, un pătuţ pentru copilul îngrijitoarei.
Secvenţe precum aceea pomenită mai sus - reflexia avionului într-o baltă de pe caldarâm, săriturile caraghioase ale câinelui prin curte, micile dialoguri - toate primează în faţa evenimentelor „serioase”. Naraţiunea este făcută să pară organizată de către un copil - regizorul Alfonso Cuarón în anii '70. Filmul e subiectiv - e o poveste izvorâtă din memoria afectivă, una care nu judecă.
Totuşi, nu am putut să ignorăm - cel puţin în fundal - caracterul de mărturie istorică a filmului. Aici îl comparăm cu Die Weisse Band al lui Michael Haneke, poate şi din cauza filmării în alb-negru. Totuşi, Alfonso Cuarón se fereşte să judece, aşa cum o face Haneke, pentru care autobiografia unui episod din tinereţe este doar pretextul unei lecţii usturătoare de morală şi a unei palme date unui popor care, cel puţin în ochii regizorului, a declanşat un război din răutate înnăscută. Roma ar putea face acelaşi lucru, atât doar că nu copiii sunt blamaţi, ci adulţii: oricât este Cuarón de subiectiv, orice spirit critic vede că ambele personaje masculine sunt amendabile şi - cu toate că filmul nu e un rechizitoriu la adresa lor - înţelegem că bărbaţii Mexicului au dezamăgit cel puţin o dată.
Copilăria a evitat să condamne, însă a ştiut să povestească. Şi povestea aceasta subiectivă trebuie văzută şi înţeleasă.
