Părerea criticului
Deşi resortul poveştii sale se petrece în 1989, Roxanne relatează evenimente ce au loc două decenii mai târziu: Tavi Ionescu (Şerban Pavlu), un bărbat de 38 de ani care nu prea vrea să se aşeze la casa lui, îşi împarte viaţa între grafica pe calculator, o mamă bolnavă şi Oana, prietena lui, care încă speră ca el să se implice în relaţia lor. Pentru Tavi totul se va complica însă din ziua când se hotărăşte să-şi ceară dosarul de la Securitate: descoperă că ar putea avea un fiu cu o fostă prietenă din liceu.
În 1989, când i se aprind călcâiele după frumoasa Roxana, Tavi îi dedică la Europa Liberă melodia Roxanne a formaţiei Sting. Este turnat la Securitate de un informator, iar liceanul are parte de clipe grele din partea autorităţilor. În 2009, Tavi îşi cere într-o doară dosarul de la arhivele Securităţii şi află, pe lângă faptul că informatorul avea numele de cod Căpitanul, că Roxana ar fi fost însărcinată la momentul respectiv. Posibilitatea să fie tată îi dă viaţa peste cap lui Tavi, care face tot posibilul să afle adevărul, chiar dacă pentru asta trebui să intre cu bocancii în viaţa Roxanei, acum jumătatea unui mariaj fericit cu Sandu (Mihai Călin), un fost coleg de liceu devenit medic, şi mamă a trei copii.
Primul lucru care ne-a venit în minte după vizionare este faptul că Şerban Pavlu a devenit, după apariţia sa în Toată lumea din familia noastră şi după un rol consistent în Câinele japonez (debutul în lungmetraj al lui Tudor Cristian Jurgiu inclus în competiţia New Directors a festivalului de la San Sebastian), noul actor de avut în vedere în cinema-ul românesc, după nume mai cunoscute precum cele ale lui Dragoş Bucur şi Bogdan Dumitrache.
Tavi îi permite lui Pavlu să exploreze multiplele faţete ale personajului său: fiu îngrijorat, căci mama (Valeria Seciu, sensibilă ca de obicei) îi este din ce în ce mai bolnavă, adult bântuit de fantoma paternităţii, prieten miştocar, mereu la bere şi biliard cu fostul coleg de liceu Creţu (amuzantul Adrian Văncică), iubit vag indiferent pentru partenera lui (Corina Moise), dar şi victimă a abuzurilor vechiului sistem. Probabil acesta este şi motivul pentru care de obicei atât de relaxatul Tavi vrea atât de mult să afle adevărul şi începe să-i urmărească pe membrii familiei Roxanei: ţinut în întuneric de vechiul regim, i se pare inacceptabil să nu fie la curent cu o informaţie atât de importantă.
Prim film pentru Valentin Hotea, Roxanne este promiţător, dar lasă spectatorul cu impresia că regizorul nu a jucat toate cărţile pe care le-ar fi avut la dispoziţie. Interpretările tuturor actorilor sunt prea reţinute, probabil o decizie regizorală ce urma să fie compensată de o răbufnire finală, numai că atunci când aceasta vine eşuează să convingă. Mai mult, scenariul greşeşte picând într-o nefericită capcană a identităţii informatorului Căpitanul, o alegere mult prea previzibilă pentru nu dezamăgi sepctatorul.
Deşi ultimul act nu se ridică la înălţimea aşteptărilor, interesant la Roxanne este faptul că se joacă inspirat cu genurile. Rămânând o dramă de familie, cochetează cu filmul poliţist (până la urmă avem un mister şi o investigaţie) şi apasă şi pedala filmului despre liceeni, datorită lui Victor, fiul adolescent al Roxanei, interpretat de un Anghel Damian care le-ar putea reaminti regizorilor români cât de trecută cu vederea este generaţia lui în producţiile Noului Val.
În 1989, când i se aprind călcâiele după frumoasa Roxana, Tavi îi dedică la Europa Liberă melodia Roxanne a formaţiei Sting. Este turnat la Securitate de un informator, iar liceanul are parte de clipe grele din partea autorităţilor. În 2009, Tavi îşi cere într-o doară dosarul de la arhivele Securităţii şi află, pe lângă faptul că informatorul avea numele de cod Căpitanul, că Roxana ar fi fost însărcinată la momentul respectiv. Posibilitatea să fie tată îi dă viaţa peste cap lui Tavi, care face tot posibilul să afle adevărul, chiar dacă pentru asta trebui să intre cu bocancii în viaţa Roxanei, acum jumătatea unui mariaj fericit cu Sandu (Mihai Călin), un fost coleg de liceu devenit medic, şi mamă a trei copii.
Primul lucru care ne-a venit în minte după vizionare este faptul că Şerban Pavlu a devenit, după apariţia sa în Toată lumea din familia noastră şi după un rol consistent în Câinele japonez (debutul în lungmetraj al lui Tudor Cristian Jurgiu inclus în competiţia New Directors a festivalului de la San Sebastian), noul actor de avut în vedere în cinema-ul românesc, după nume mai cunoscute precum cele ale lui Dragoş Bucur şi Bogdan Dumitrache.
Tavi îi permite lui Pavlu să exploreze multiplele faţete ale personajului său: fiu îngrijorat, căci mama (Valeria Seciu, sensibilă ca de obicei) îi este din ce în ce mai bolnavă, adult bântuit de fantoma paternităţii, prieten miştocar, mereu la bere şi biliard cu fostul coleg de liceu Creţu (amuzantul Adrian Văncică), iubit vag indiferent pentru partenera lui (Corina Moise), dar şi victimă a abuzurilor vechiului sistem. Probabil acesta este şi motivul pentru care de obicei atât de relaxatul Tavi vrea atât de mult să afle adevărul şi începe să-i urmărească pe membrii familiei Roxanei: ţinut în întuneric de vechiul regim, i se pare inacceptabil să nu fie la curent cu o informaţie atât de importantă.
Prim film pentru Valentin Hotea, Roxanne este promiţător, dar lasă spectatorul cu impresia că regizorul nu a jucat toate cărţile pe care le-ar fi avut la dispoziţie. Interpretările tuturor actorilor sunt prea reţinute, probabil o decizie regizorală ce urma să fie compensată de o răbufnire finală, numai că atunci când aceasta vine eşuează să convingă. Mai mult, scenariul greşeşte picând într-o nefericită capcană a identităţii informatorului Căpitanul, o alegere mult prea previzibilă pentru nu dezamăgi sepctatorul.
Deşi ultimul act nu se ridică la înălţimea aşteptărilor, interesant la Roxanne este faptul că se joacă inspirat cu genurile. Rămânând o dramă de familie, cochetează cu filmul poliţist (până la urmă avem un mister şi o investigaţie) şi apasă şi pedala filmului despre liceeni, datorită lui Victor, fiul adolescent al Roxanei, interpretat de un Anghel Damian care le-ar putea reaminti regizorilor români cât de trecută cu vederea este generaţia lui în producţiile Noului Val.
