Părerea criticului
"S-a furat mireasa" - Insuportabil
Anti-contra-non-ne-i-a-comedie
Domnilor... onorabili concetăţeni... fraţilor...
Iertaţi-mă, fraţilor, dacă sunt mişcat... dacă emoţiunea mă cuprinde aşa de tare... în aceste momente de lemne... ca orice filmolog, ca orice fiu al ecranului... nu pot să nu mă gândesc... la cinematografia mea... cea românească... la viitorul ei... la destinul ei... la prosperitatea ei...
Umorul este o stare nativă. Unii-l are, alţii-l n-are. Vai de cei care-l n-are - adio şi-un praz verde, călătorie sprâncenată, ducă-se-nvârtindu-se. Ferice de cei care-l are - da' să nu se culce pe-o ureche, că-i bai. Simţul umorului, cel puţin în materie de dramaturgie şi regie de film, dă-n primire şocant de timpuriu, dacă nu e susţinut de pro-fe-si-o-na-lism.
Fraţilorrrrr...!!! Mi s-a făcut o imputare şi sunt mândru de aceasta! O primesc! Mă onorez a zice că o merit! Mi s-a făcut imputarea că sunt prea, că sunt foarte, că sunt ultra-exigent. Că prea critic permanent. Că voi profesionalismul cu orice preţ, şi nimic alt decât profesionalismul - pe calea scenaristică... regisorală... de producţie... comercială... şi, şi... şi financiară!
Dacă-i vorba de scenariu, daţi-mi voie să vă spun, stăm rău! Toni Grecu a fost, cândva, un amfitrion fermecător al grupului DIVERTIS - dar de-aici până la a şti să-ţi transpui hazul într-un script de film, calea-i lungă. Cât despre Adrian Onciu aka Onciu Adrian (că pe Cinemagia apare în ambele ipostaze - adică, cei doi scenarişti devin trei), nu ştiu decât că (tot în ambele trei ipostaze), s-a ilustrat strict, exclusiv şi numai ca autor al maldărului de întâmplări fără cap şi fără coadă îngrămădite sub titlul "S-a furat mireasa". De bine, de rău, "Ho ho ho" avusese la origini un scenariu, scris de Gabriel Andronache, pe care un nene numit Bogdan Mirică îl împănase cu multe şi mărunte alte chestii, să fie, să se găsească... Şi "Naşa" pornise de la un fel de povestioară care se scremea să îndruge ceva (Tudor Voican chiar ştie meserie, numa' că şi lui i l-au vârât pe gât pe-un anume Viorel Mihalcea, care-a ştiut "Nekro" şi cam atât - sau viceversa)... Aici, însă, nu-i decât un haloimăs bulibăşit, fără pic de originalitate: cică mireasa (fiică foarte comme-il-faut a unui mafiot fiţos) nu-l vrea pe mire (fiu foarte mitocan al unui mafiot manelist), da' norocu' ei că nevasta cu accşent basarabean a unui poliţist tăntălău da' cinstit din subordinea unui comisar tăntălău da' corupt, nu, că ea vrea lux, vrea bani, vrea Monaco, vrea aia, vrea ailantă, vrea ca nevasta lu' Sorinel Porumbeanu (cin-să fie, cin-să fie...???) - pe scurt, vrea la nunta ălora! Unde se şi duce, râgâie un început incipient de tentativă de-ncercare de cântare, vede că-i apământează euroii-n porjartier, aşa c-o kidnappează pe mireasă şi, sub pretextul că "s-a furat mireasa", le cere ălora un milion (nu de roni - nooo..!!!). Şi de-acilea, să te ţii încurcături - multe-n planul poveştii, şi mai multe-n departamentu' meseriei.
Regia lui Jesús del Cerro este admriabilă, sublimă putem zice... dar lipseşte cu desăvâşire!
Băietu' ista... Nu ştiu ce-i cu el. Parc-a uitat tot ce mişculase pe la trecutele-i filme. Mizanscene harababuristice, cadre compuse aiuratic, şi-n genere tăiate atât de scurt (de la el citire...? De la monteurul Ovidiu Văcaru...?), încât am fi putut zice că toate intenţiile se pierd - dacă existau oarece intenţii. Dar, pe lângă non-poveste şi anti-stil, are şi umor ioc. Hai, să nu fim chichiricioşi, să nu ne lăcomim la hohote de râs, să nu pretindem nici măcar chicoteli - da' batâr un zâmbet, acolo, ceva, 'n colţu gurii... Aleluia! Stai ca statuia (aia a lu' Bădica Trăian în puţulica goală, cu lupa cacapitolina plutindu-i perplex pre plex - un fel de "S-a furat mireasa" sculptural), cu ochii-mplântaţi în ecran, şi te-ntrebi ce mama dracu' vor ăştia de la tine... Replici groase, parcă poruncindu-ţi să hăhăi, dacă tot ai dat paraua pe belet, împedicături multiple, soldate cu varii objecte care-şi iau zboru-n muianu' cui nu te-aştepţi (vorba vine - că te-aştepţi încă din prealabil cu cinci minute), fie că-s savarine, fie că-i un mort basculat din copârşeu, sau un fel de cotonogeală sfielnică à la "Şapte păcate" (nu putea să lipsească), personagii care fac ţup pe geam de la etaj, spăriete, şi alte asemenea minunăţii de kitsch al kitschului comédiei kitschoase...
Ce admirăm noi? Noi admirăm arta dramatică, actoria - care nu se face deloc în pelicula asta!
Din capul locului, siluetele ambulatorii puse pe post de personaje sunt născute gata moarte. Nu tu urmă de backstory, de dramatic need, de conflict interior sau exterior - neee... Las-că merge şi aşa. Când te numeşti Răzvan Vasilescu, ştii măcar că vei fi credibil şi firesc orice-ai face - da' când hazul absentează şi din scriitură, şi din regie, cum să te manifeşti altfel decât plat...? Dacă te cheamă Ion Sapdaru, iarăşi, se ştie bine ce-ai fi făcut dac-aveai de jucat un rol, nene, nu o momâie (care zice "succesuri" - mamăăă, ce-am mai râs!) - da' de unde nu-i Porumboiu (sau Mungiu, sau regretatul Nemescu), nici Dumnezeu nu cere... În schimb, dacă nu l-aş fi văzut pe Costi Diţă sub direcţia lui Cristi Puiu sau a lui Ticuţă Popescu, ca să ştiu ce-i poate talentul, îmi venea să dau în el cu savarinele alea - şi cu mortul zburător pe deasupra. Cât despre Jojo, săraca, ea se tot strâmbă, voroveşte moldovineşte şi-şi fâţâie cu osârdie funduleţu-nchiloţat prin toate încadraturile posibile şi (mai ales) imposibile, să placă la norod. Staţi, că mai sunt doi racheţi basarabeni, care n-am cam exact nici o treabă, da' cu cât răsună mai mult dulşe grai rusofonizat, cu-atât mai bine, că ani de-a rându' râse mârlănimea d-a-mboulea, aşa că hai şi noi înc-o dată... Iar restul distribuţiei nu face decât s-arate că se poate şi mai rău.
Explicaţi-mi acest mister, acest fenomen - dacă mă pot exprima astfel!
Nu e prima oară când Viorel Sergovici dovedeşte că, pe cât de bun poate fi când îl îndrumă un regisor care cunoaşte meserie, pe-atât de lamentabil ştie să dea cu mucii-n fasole sub o dirijare ineptă. Treacă-meargă cromatica bălţată precum Răpirea din Serai (să zicem că, na, ăsta-i publicu' target) - da' cu sharffu' ce-a avut? Sau cu-mbârligăturile de ecleraj pe care nu le crede nici dracu'? Ori cu cele câteva cadre în care culoarea o ia razna, sau cu multiplele acrobaţii pe macara trase doar ca să ne dăm noi mari - noroc că-s tăiate scurt, până să te dumireşti, tot de forfecuţu' lu' del Cerro şi/sau Văcaru...
Acest mister, acest fenomen, se explică tragic de simplu. Încă nu le-a intrat în cap că genurile de public, de consum, comerciale, cum vreţi să le ziceţi, sunt incomparabil mai pretenţioase decât filmele de conţinut - din simplul motiv că tocmai uşurătatea lor definitorie le obligă să se bazeze pe un profesionalism cât mai riguros. Copiii ăştia cred că, mă-nţelegi, dacă micimea sa spectatorul (cum, din păcate, a ajuns la noi, după patru decenii de îndobitocire comunistă, urmate de încă două de buimăceală reformist-năucă - ale căror efecte filmele de valoare ale Noii Generaţii, din ultimii zece ani, încă n-au reuşit să le vindece) înghite orice pe nemestecate, atunci hai să-i dăm orice - meseria nici nu mai contează, nici măcar nu se ezistă... I-am păcălit? Le-am luat banii!
Noroc cu calu'.
Apare totalmente, eminamente şi absolutamente de-gea-ba, adus de Costi Diţă în apartament, de ce şi pentru ce, nimeni nu ştie. Un ponei negru plimbat amorf prin cadru. Din fericire, stăpânul lui l-a adus şi la conferinţa de presă, aşa c-am putut să-l mângâi şi să-l pup de mai mare dragu'. O dulceaţă, ce mai! Pun pariu că era cel mai lucid, mai responsabil şi mai inocent dintre toţi cei răspunzători de încropeala asta.
Pitbull (Mihnea Columbeanu)
11 mai, 2012, 14:45-16:35
Bucureşti, România
Anti-contra-non-ne-i-a-comedie
Domnilor... onorabili concetăţeni... fraţilor...
Iertaţi-mă, fraţilor, dacă sunt mişcat... dacă emoţiunea mă cuprinde aşa de tare... în aceste momente de lemne... ca orice filmolog, ca orice fiu al ecranului... nu pot să nu mă gândesc... la cinematografia mea... cea românească... la viitorul ei... la destinul ei... la prosperitatea ei...
Umorul este o stare nativă. Unii-l are, alţii-l n-are. Vai de cei care-l n-are - adio şi-un praz verde, călătorie sprâncenată, ducă-se-nvârtindu-se. Ferice de cei care-l are - da' să nu se culce pe-o ureche, că-i bai. Simţul umorului, cel puţin în materie de dramaturgie şi regie de film, dă-n primire şocant de timpuriu, dacă nu e susţinut de pro-fe-si-o-na-lism.
Fraţilorrrrr...!!! Mi s-a făcut o imputare şi sunt mândru de aceasta! O primesc! Mă onorez a zice că o merit! Mi s-a făcut imputarea că sunt prea, că sunt foarte, că sunt ultra-exigent. Că prea critic permanent. Că voi profesionalismul cu orice preţ, şi nimic alt decât profesionalismul - pe calea scenaristică... regisorală... de producţie... comercială... şi, şi... şi financiară!
Dacă-i vorba de scenariu, daţi-mi voie să vă spun, stăm rău! Toni Grecu a fost, cândva, un amfitrion fermecător al grupului DIVERTIS - dar de-aici până la a şti să-ţi transpui hazul într-un script de film, calea-i lungă. Cât despre Adrian Onciu aka Onciu Adrian (că pe Cinemagia apare în ambele ipostaze - adică, cei doi scenarişti devin trei), nu ştiu decât că (tot în ambele trei ipostaze), s-a ilustrat strict, exclusiv şi numai ca autor al maldărului de întâmplări fără cap şi fără coadă îngrămădite sub titlul "S-a furat mireasa". De bine, de rău, "Ho ho ho" avusese la origini un scenariu, scris de Gabriel Andronache, pe care un nene numit Bogdan Mirică îl împănase cu multe şi mărunte alte chestii, să fie, să se găsească... Şi "Naşa" pornise de la un fel de povestioară care se scremea să îndruge ceva (Tudor Voican chiar ştie meserie, numa' că şi lui i l-au vârât pe gât pe-un anume Viorel Mihalcea, care-a ştiut "Nekro" şi cam atât - sau viceversa)... Aici, însă, nu-i decât un haloimăs bulibăşit, fără pic de originalitate: cică mireasa (fiică foarte comme-il-faut a unui mafiot fiţos) nu-l vrea pe mire (fiu foarte mitocan al unui mafiot manelist), da' norocu' ei că nevasta cu accşent basarabean a unui poliţist tăntălău da' cinstit din subordinea unui comisar tăntălău da' corupt, nu, că ea vrea lux, vrea bani, vrea Monaco, vrea aia, vrea ailantă, vrea ca nevasta lu' Sorinel Porumbeanu (cin-să fie, cin-să fie...???) - pe scurt, vrea la nunta ălora! Unde se şi duce, râgâie un început incipient de tentativă de-ncercare de cântare, vede că-i apământează euroii-n porjartier, aşa c-o kidnappează pe mireasă şi, sub pretextul că "s-a furat mireasa", le cere ălora un milion (nu de roni - nooo..!!!). Şi de-acilea, să te ţii încurcături - multe-n planul poveştii, şi mai multe-n departamentu' meseriei.
Regia lui Jesús del Cerro este admriabilă, sublimă putem zice... dar lipseşte cu desăvâşire!
Băietu' ista... Nu ştiu ce-i cu el. Parc-a uitat tot ce mişculase pe la trecutele-i filme. Mizanscene harababuristice, cadre compuse aiuratic, şi-n genere tăiate atât de scurt (de la el citire...? De la monteurul Ovidiu Văcaru...?), încât am fi putut zice că toate intenţiile se pierd - dacă existau oarece intenţii. Dar, pe lângă non-poveste şi anti-stil, are şi umor ioc. Hai, să nu fim chichiricioşi, să nu ne lăcomim la hohote de râs, să nu pretindem nici măcar chicoteli - da' batâr un zâmbet, acolo, ceva, 'n colţu gurii... Aleluia! Stai ca statuia (aia a lu' Bădica Trăian în puţulica goală, cu lupa cacapitolina plutindu-i perplex pre plex - un fel de "S-a furat mireasa" sculptural), cu ochii-mplântaţi în ecran, şi te-ntrebi ce mama dracu' vor ăştia de la tine... Replici groase, parcă poruncindu-ţi să hăhăi, dacă tot ai dat paraua pe belet, împedicături multiple, soldate cu varii objecte care-şi iau zboru-n muianu' cui nu te-aştepţi (vorba vine - că te-aştepţi încă din prealabil cu cinci minute), fie că-s savarine, fie că-i un mort basculat din copârşeu, sau un fel de cotonogeală sfielnică à la "Şapte păcate" (nu putea să lipsească), personagii care fac ţup pe geam de la etaj, spăriete, şi alte asemenea minunăţii de kitsch al kitschului comédiei kitschoase...
Ce admirăm noi? Noi admirăm arta dramatică, actoria - care nu se face deloc în pelicula asta!
Din capul locului, siluetele ambulatorii puse pe post de personaje sunt născute gata moarte. Nu tu urmă de backstory, de dramatic need, de conflict interior sau exterior - neee... Las-că merge şi aşa. Când te numeşti Răzvan Vasilescu, ştii măcar că vei fi credibil şi firesc orice-ai face - da' când hazul absentează şi din scriitură, şi din regie, cum să te manifeşti altfel decât plat...? Dacă te cheamă Ion Sapdaru, iarăşi, se ştie bine ce-ai fi făcut dac-aveai de jucat un rol, nene, nu o momâie (care zice "succesuri" - mamăăă, ce-am mai râs!) - da' de unde nu-i Porumboiu (sau Mungiu, sau regretatul Nemescu), nici Dumnezeu nu cere... În schimb, dacă nu l-aş fi văzut pe Costi Diţă sub direcţia lui Cristi Puiu sau a lui Ticuţă Popescu, ca să ştiu ce-i poate talentul, îmi venea să dau în el cu savarinele alea - şi cu mortul zburător pe deasupra. Cât despre Jojo, săraca, ea se tot strâmbă, voroveşte moldovineşte şi-şi fâţâie cu osârdie funduleţu-nchiloţat prin toate încadraturile posibile şi (mai ales) imposibile, să placă la norod. Staţi, că mai sunt doi racheţi basarabeni, care n-am cam exact nici o treabă, da' cu cât răsună mai mult dulşe grai rusofonizat, cu-atât mai bine, că ani de-a rându' râse mârlănimea d-a-mboulea, aşa că hai şi noi înc-o dată... Iar restul distribuţiei nu face decât s-arate că se poate şi mai rău.
Explicaţi-mi acest mister, acest fenomen - dacă mă pot exprima astfel!
Nu e prima oară când Viorel Sergovici dovedeşte că, pe cât de bun poate fi când îl îndrumă un regisor care cunoaşte meserie, pe-atât de lamentabil ştie să dea cu mucii-n fasole sub o dirijare ineptă. Treacă-meargă cromatica bălţată precum Răpirea din Serai (să zicem că, na, ăsta-i publicu' target) - da' cu sharffu' ce-a avut? Sau cu-mbârligăturile de ecleraj pe care nu le crede nici dracu'? Ori cu cele câteva cadre în care culoarea o ia razna, sau cu multiplele acrobaţii pe macara trase doar ca să ne dăm noi mari - noroc că-s tăiate scurt, până să te dumireşti, tot de forfecuţu' lu' del Cerro şi/sau Văcaru...
Acest mister, acest fenomen, se explică tragic de simplu. Încă nu le-a intrat în cap că genurile de public, de consum, comerciale, cum vreţi să le ziceţi, sunt incomparabil mai pretenţioase decât filmele de conţinut - din simplul motiv că tocmai uşurătatea lor definitorie le obligă să se bazeze pe un profesionalism cât mai riguros. Copiii ăştia cred că, mă-nţelegi, dacă micimea sa spectatorul (cum, din păcate, a ajuns la noi, după patru decenii de îndobitocire comunistă, urmate de încă două de buimăceală reformist-năucă - ale căror efecte filmele de valoare ale Noii Generaţii, din ultimii zece ani, încă n-au reuşit să le vindece) înghite orice pe nemestecate, atunci hai să-i dăm orice - meseria nici nu mai contează, nici măcar nu se ezistă... I-am păcălit? Le-am luat banii!
Noroc cu calu'.
Apare totalmente, eminamente şi absolutamente de-gea-ba, adus de Costi Diţă în apartament, de ce şi pentru ce, nimeni nu ştie. Un ponei negru plimbat amorf prin cadru. Din fericire, stăpânul lui l-a adus şi la conferinţa de presă, aşa c-am putut să-l mângâi şi să-l pup de mai mare dragu'. O dulceaţă, ce mai! Pun pariu că era cel mai lucid, mai responsabil şi mai inocent dintre toţi cei răspunzători de încropeala asta.
Pitbull (Mihnea Columbeanu)
11 mai, 2012, 14:45-16:35
Bucureşti, România
