Părerea criticului
Aproape orice film produs la Hollywood şi imensa majoritate a filmelor lansate în cinematografele din România fac un exerciţiu de onoare din a indica publicului, moment cu moment, ce trebuie să simtă în relaţie cu ceea ce se întâmplă pe ecran. Dacă vrei o experienţă nouă şi provocatoare, încearcă Saint Omer, filmul de ficţiune al documentaristei Alice Diop inspirat de o crimă ce a făcut vâlvă în Franţa anului 2013, când cadavrul unei fetiţe de 15 luni a fost găsit pe plaja unui orăşel de la malul mării.
Sunt două voci în acest film. Una este cea a lui Rama (Kayije Kagame), o scriitoare care asistă la ultramediatizatul proces al lui Laurence Coly (Guslagie Malanda), o femeie de origine senegaleză venită la studii în Paris şi aflată pe banca acuzaţilor după ce-şi ucide fiica lăsând-o pradă mareei crescânde. Cealaltă voce este, desigur, cea a ucigaşei. Mărturia ei, spusă în faţa unor judecători şi procurori intransigenţi, are un ecou puternic asupra lui Rama, care este şi ea de origini senegaleze şi abia a aflat că este însărcinată.
Iniţial, filmul frustrează cu opacitatea izvorâtă din faptul că pare să nu aibă niciun punct de vedere. Ia un act abominabil şi îl contextualizează, dar cu ce scop? Să o iertăm pe ucigaşa care şi-a alăptat pentru ultima oară fiica pentru a o părăsi apoi în calea valurilor ce o vor sufoca? Iertarea nu este posibilă în acest caz, ci doar sugestia profund neliniştitoare că uneori moartea poate părea o opţiune preferabilă vieţii. Sau, dacă vrei, o alternativă la tot mai prezenta întrebare "de ce ai face un copil în această lume bolnavă?".
Saint Omer poate că este mai puţin despre o crimă şi mai mult despre dezrădăcinarea resimţită de imigrantul ajuns într-o societate gata să-l respingă, să-l minimalizeze, să-l surghiunească la periferie, nevăzut şi lipsit de voce. Este cu atât mai percutant cazul lui Coly (ca şi cel al lui Fabienne Kabou, femeia al cărei proces a inspirat filmul şi care în prezent ispăşeşte o pedeapsă de 20 de închisoare) pentru că aceasta este o femeie inteligentă, venită la Paris pentru a studia filozofie şi care urmează să scrie o teză de doctorat despre opera lui Ludwig Wittgenstein. Şi iată cum o întrebare începe să urle în urechile spectatorilor: dacă această femeie nu se poate integra, atunci cine poate?
Saint Omer a câştigat Marele premiu al juriului anul trecut la unul din cele mai mari festivaluri ale lumii, cel de la Veneţia, şi este în ton cu un alt film recent, Tori şi Lokita al fraţilor Dardenne. Deşi cu greu poţi găsi abordări mai diferite între drama de tribunal a lui Diop şi cel mai recent film al celebrilor Dardenne, ambele lungmetraje vorbesc despre statutul imigrantului în moduri pe care spectatorul român, care cu siguranţă are în familia extinsă cel puţin un caz de imigraţie şi cunoaşte provocările românilor mutaţi peste hotare, are mai mari şanse să le înţeleagă. Adaugă la asta culoarea pielii, mai ales într-o lume care freamătă că nu ştiu ce sirenă are mai multă melanină în piele decât s-ar cuveni, şi imediat Saint Omer devine un film mai necesar decât te-ai putea aştepta.
Sunt două voci în acest film. Una este cea a lui Rama (Kayije Kagame), o scriitoare care asistă la ultramediatizatul proces al lui Laurence Coly (Guslagie Malanda), o femeie de origine senegaleză venită la studii în Paris şi aflată pe banca acuzaţilor după ce-şi ucide fiica lăsând-o pradă mareei crescânde. Cealaltă voce este, desigur, cea a ucigaşei. Mărturia ei, spusă în faţa unor judecători şi procurori intransigenţi, are un ecou puternic asupra lui Rama, care este şi ea de origini senegaleze şi abia a aflat că este însărcinată.
Iniţial, filmul frustrează cu opacitatea izvorâtă din faptul că pare să nu aibă niciun punct de vedere. Ia un act abominabil şi îl contextualizează, dar cu ce scop? Să o iertăm pe ucigaşa care şi-a alăptat pentru ultima oară fiica pentru a o părăsi apoi în calea valurilor ce o vor sufoca? Iertarea nu este posibilă în acest caz, ci doar sugestia profund neliniştitoare că uneori moartea poate părea o opţiune preferabilă vieţii. Sau, dacă vrei, o alternativă la tot mai prezenta întrebare "de ce ai face un copil în această lume bolnavă?".
Saint Omer poate că este mai puţin despre o crimă şi mai mult despre dezrădăcinarea resimţită de imigrantul ajuns într-o societate gata să-l respingă, să-l minimalizeze, să-l surghiunească la periferie, nevăzut şi lipsit de voce. Este cu atât mai percutant cazul lui Coly (ca şi cel al lui Fabienne Kabou, femeia al cărei proces a inspirat filmul şi care în prezent ispăşeşte o pedeapsă de 20 de închisoare) pentru că aceasta este o femeie inteligentă, venită la Paris pentru a studia filozofie şi care urmează să scrie o teză de doctorat despre opera lui Ludwig Wittgenstein. Şi iată cum o întrebare începe să urle în urechile spectatorilor: dacă această femeie nu se poate integra, atunci cine poate?
Saint Omer a câştigat Marele premiu al juriului anul trecut la unul din cele mai mari festivaluri ale lumii, cel de la Veneţia, şi este în ton cu un alt film recent, Tori şi Lokita al fraţilor Dardenne. Deşi cu greu poţi găsi abordări mai diferite între drama de tribunal a lui Diop şi cel mai recent film al celebrilor Dardenne, ambele lungmetraje vorbesc despre statutul imigrantului în moduri pe care spectatorul român, care cu siguranţă are în familia extinsă cel puţin un caz de imigraţie şi cunoaşte provocările românilor mutaţi peste hotare, are mai mari şanse să le înţeleagă. Adaugă la asta culoarea pielii, mai ales într-o lume care freamătă că nu ştiu ce sirenă are mai multă melanină în piele decât s-ar cuveni, şi imediat Saint Omer devine un film mai necesar decât te-ai putea aştepta.
