Uneori, nu ne dorim atât de mult să aparținem unei lumi, cât ne dorim să o posedăm. Iar când fascinația se transformă în obsesie, granița dintre admirație și distrugere devine periculos de subțire.
Există filme care te cuceresc prin poveste, altele prin personaje, iar unele reușesc să te țină captiv printr-o atmosferă atât de particulară, încât devine aproape imposibil să le confunzi cu altceva. „Saltburn”, cel de-al doilea lungmetraj regizat de Emerald Fennell, este o combinație provocatoare de thriller psihologic, comedie neagră și satiră socială, un film care nu caută să placă tuturor și care pare să se simtă chiar foarte bine în această poziție incomodă.
Lansat în 2023, filmul îl urmărește pe Oliver Quick (Barry Keoghan), un student bursier la Universitatea Oxford, care pare să nu-și găsească locul într-o lume în care diferențele sociale sunt evidente, chiar dacă nu întotdeauna recunoscute. Retras, stângaci și aparent lipsit de farmecul colegilor săi privilegiați, Oliver ajunge să se apropie de Felix Catton (Jacob Elordi), un tânăr carismatic, frumos și provenit dintr-o familie extrem de înstărită.
Prietenia dintre cei doi îi oferă lui Oliver accesul într-un univers care până atunci îi fusese străin. Invitat să petreacă vara la Saltburn, reședința spectaculoasă a familiei Catton, acesta pătrunde într-o lume a luxului, a eleganței și a privilegiului, unde aparențele ascund fragilități și tensiuni pe care un observator atent nu are cum să le ignore.
Dar Saltburn nu este doar o proprietate impresionantă. Devine, treptat, un spațiu al fascinației, al dorințelor și al unor impulsuri care scapă de sub control.
O lume în care privilegiul devine spectacol
Unul dintre cele mai interesante aspecte ale filmului este felul în care Emerald Fennell construiește contrastul dintre Oliver și familia Catton. Nu este vorba doar despre diferența dintre cei care au bani și cei care nu îi au, ci despre două universuri care funcționează după reguli complet diferite.
Familia Catton trăiește într-o lume în care confortul este firesc, plictiseala devine o preocupare, iar problemele cotidiene par suficient de îndepărtate încât să poată fi tratate cu detașare. Membrii ei sunt obișnuiți să primească, să consume și să privească lumea prin filtrul propriilor privilegii. Nu sunt neapărat răuvoitori în sensul clasic, dar superficialitatea și detașarea lor pot deveni forme de cruzime.
Rosamund Pike, în rolul lui Elspeth Catton, este delicioasă. Eleganța, superficialitatea, teatralitatea și cruzimea ei involuntară compun un personaj pe care îl privești cu amuzament, dar și cu o anumită neîncredere. Richard E. Grant, în rolul lui Sir James, completează portretul unei familii în care superficialitatea capătă uneori o inocență aproape copilărească.
În acest univers, Oliver este simultan musafir și intrus. Privește, observă, învață și încearcă să descopere cum poate deveni parte dintr-o lume care îl atrage irezistibil. Numai că fascinația lui nu se limitează la simpla dorință de a fi acceptat.
Oliver Quick – între fascinație și manipulare
Barry Keoghan construiește un protagonist greu de descifrat. Oliver nu este un personaj care să-și dezvăluie intențiile cu ușurință, iar ambiguitatea lui reprezintă unul dintre principalele motoare ale filmului.
La început, poate părea un tânăr vulnerabil, stânjenit de propriile nesiguranțe și impresionat de popularitatea lui Felix. Pe măsură ce povestea avansează, însă, această imagine începe să se fisureze.
Keoghan are meritul de a menține personajul într-o zonă tulbure, în care vulnerabilitatea și calculul, timiditatea și îndrăzneala, fascinația și obsesia se amestecă permanent. Mai mult, actorul reușește să surprindă capacitatea lui Oliver de a se adapta, de a-și ajusta comportamentul și de a deveni, în funcție de interlocutor, exact persoana pe care ceilalți par dispuși să o accepte.
Oliver nu este doar un tânăr care își dorește să fie primit într-un cerc exclusivist. Pare să-și dorească și identitatea celui pe care îl admiră. Nu vrea doar să fie aproape de Felix, ci să aibă ceea ce Felix are și, poate, să devină ceea ce Felix este.
Aici interpretarea lui Barry Keoghan devine cu adevărat remarcabilă. Actorul nu caută simpatia spectatorului, ci îl atrage într-un joc permanent de aparențe, în care fiecare gest poate ascunde o intenție diferită. Oliver este un personaj care seduce prin fragilitate și neliniștește prin ceea ce descoperim treptat în spatele ei.
Felix Catton – magnetismul privilegiului
Jacob Elordi este foarte bine ales în rolul lui Felix. Frumos, popular, spontan și aparent lipsit de griji, acesta are naturalețea omului care nu a fost nevoit să lupte pentru lucrurile pe care le primește. Nu trebuie să depună efort pentru a atrage atenția, iar această siguranță de sine îl transformă într-un personaj credibil.
Felix are un fel de noblețe aproape naivă, o naturalețe a omului care nu a fost obligat să-și pună niciodată la îndoială locul în lume. Este ușor de înțeles de ce cei din jur gravitează în jurul lui și de ce Oliver ajunge să fie atât de fascinat.
Mi se pare interesantă și diferența dintre această interpretare și cea din „Wuthering Heights” (2026), unde Elordi îl interpretează pe Heathcliff. În „Saltburn”, actorul m-a convins mult mai mult. Poate pentru că Felix îi oferă un rol în care farmecul, prezența fizică și naturalețea sunt esențiale, fără să fie nevoie să susțină permanent o intensitate dramatică pe care, în cealaltă producție, nu am simțit-o la fel de convingător.
Felix devine centrul gravitațional în jurul căruia se organizează universul lui Oliver. Dar relația dintre cei doi este mult mai complicată decât o simplă prietenie între doi tineri proveniți din medii sociale diferite.
Personajele secundare – o familie de aparențe și fragilități
Un alt merit al filmului este distribuția secundară, care contribuie la construirea unui univers în care fiecare personaj pare să ascundă ceva în spatele unei aparențe atent întreținute.
Alison Oliver o interpretează pe Venetia, sora lui Felix, un personaj vulnerabil, instabil și prins într-o relație complicată cu propriile nesiguranțe. Una dintre scenele sale importante, în care vorbește despre Oliver și despre ceea ce intuiește în privința lui, aduce o tensiune aparte.
Archie Madekwe, în rolul lui Farleigh, este la rândul său o prezență interesantă. Văr al lui Felix și el însuși un outsider într-o anumită măsură, Farleigh înțelege foarte repede că Oliver nu este atât de inocent pe cât încearcă să pară. Își apără cu încăpățânare poziția în familie și privește cu suspiciune ascensiunea noului venit.
Iar Carey Mulligan, într-un rol secundar, dar savuros, o interpretează pe Pamela, oaspetele familiei, o femeie atât de preocupată de propria persoană, încât pare incapabilă să observe că și-a depășit de mult timpul de ședere. Este o apariție scurtă, dar care contribuie la umorul negru al filmului.
Împreună, aceste personaje compun o galerie de oameni privilegiați, excentrici și vulnerabili, în care aparențele sociale contează uneori mai mult decât relațiile autentice.
Emerald Fennell și estetica excesului
Dacă există un lucru pe care „Saltburn” îl face imposibil de ignorat, acesta este universul său vizual.
Reședința familiei Catton, interioarele opulente, grădinile, piscina și peisajele englezești construiesc un decor de o frumusețe aproape ireală. Imaginea semnată de Linus Sandgren, cunoscut și pentru munca sa la „La La Land”, are o eleganță aparte, iar compozițiile vizuale sunt atent lucrate.
Filmul pare uneori o carte poștală aristocratică, alteori o poveste gotică în care frumusețea decorului ascunde ceva profund neliniștitor.
Există o transformare progresivă a atmosferei: zilele însorite, relaxarea de lângă piscină, plimbările și cinele elegante se transformă treptat într-un coșmar decadent. Saltburn începe ca o invitație într-un paradis aristocratic și ajunge să semene cu un loc din care nu mai poți ieși fără să lași ceva în urmă.
Muzica și selecția pieselor contribuie la atmosfera aparte, iar Emerald Fennell demonstrează că știe să folosească estetica nu doar ca ornament, ci și ca instrument de seducție cinematografică.
Totul este frumos, excesiv, uneori chiar ostentativ. Iar această frumusețe contrastează intenționat cu ceea ce se petrece în interiorul personajelor.
Când provocarea devine spectacol
„Saltburn” nu este un film comod. Are secvențe care urmăresc deliberat să provoace, să șocheze și să depășească limitele bunului-gust convențional.
Unele dintre ele sunt greu de uitat. Altele riscă să fie reținute mai degrabă pentru caracterul lor scandalos decât pentru contribuția la poveste.
Reacțiile spectatorilor sunt pe măsura acestei abordări. Unii au apreciat umorul negru, construcția personajului principal și curajul regizoral. Alții au rămas cu dezgustul provocat de câteva scene explicite, considerând că acestea eclipsează povestea. Și nu cred că trebuie să le negăm dreptul la această reacție. Poți înțelege intenția regizoarei și, în același timp, să consideri că unele imagini sunt excesive.
Comparația cu „The Talented Mr. Ripley” apare firesc. Cele două filme împart fascinația pentru lumea privilegiaților, dorința de apartenență și mecanismele unei imposturi construite cu răbdare. Dar Emerald Fennell alege o cale mult mai extravagantă, mai grotescă și mai ostentativă. Nu avem o simplă reluare a poveștii lui Tom Ripley, ci o reinterpretare contemporană, cu un protagonist care își transformă admirația într-o formă de posesie.
Umorul negru funcționează ca un contrapunct permanent al atmosferei neliniștitoare. Uneori râzi tocmai pentru că ceea ce vezi este atât de absurd, încât reacția firească devine aproape imposibil de stabilit.
Totuși, rămâne o întrebare legitimă: cât din excesul filmului este necesar pentru a spune povestea și cât reprezintă doar o demonstrație de îndrăzneală regizorală?
Fennell nu se mulțumește să construiască o dramă despre diferențe sociale și obsesie. Preferă să împingă totul spre grotesc, să transforme fascinația în ceva neliniștitor și să lase spectatorul să decidă dacă a asistat la o demonstrație de inteligență cinematografică sau la o provocare care, uneori, își depășește propriul scop.
Finalul – între revelație și exces de explicații
Deznodământul este unul dintre punctele forte ale filmului, dar și locul în care Emerald Fennell devine poate prea explicită. După ce ne-a ținut într-o stare permanentă de suspiciune, regizoarea simte nevoia să explice mecanismele din spatele acțiunilor lui Oliver, să lege toate firele și să ne ofere o imagine cât mai clară asupra planului său.
Pe de o parte, această dezvăluire reconfigurează retrospectiv multe dintre momentele anterioare și oferă o nouă perspectivă asupra personajului. Pe de altă parte, explicațiile insistente diminuează o parte din ambiguitatea care făcuse povestea atât de captivantă.
Uneori, un personaj este mult mai tulburător atunci când nu îi cunoști în totalitate intențiile. Oliver funcționează extraordinar tocmai prin această zonă de incertitudine, iar filmul ar fi câștigat poate dacă ar fi avut mai multă încredere în inteligența spectatorului și ar fi lăsat câteva lucruri nespuse.
Este una dintre puținele mele rezerve importante, dar nu suficientă pentru a anula forța de ansamblu a construcției.
Verdict – un spectacol decadent, imposibil de ignorat
„Saltburn” este un film care are personalitate, curaj vizual și interpretări memorabile. Barry Keoghan susține cu o remarcabilă ambiguitate un personaj dificil, Jacob Elordi oferă contraponderea potrivită, iar Rosamund Pike și restul distribuției completează un univers în care eleganța și superficialitatea coexistă într-un amestec savuros.
Nu este neapărat un film care să te facă să îndrăgești personajele. Nici nu pare să-și propună asta. În schimb, te atrage într-o lume în care frumusețea și repulsia coexistă, iar granița dintre admirație și obsesie devine din ce în ce mai fragilă.
Da, uneori exagerează. Da, unele scene par construite special pentru a provoca reacții, iar finalul ar fi câștigat dintr-o doză mai mare de subtilitate. Dar nu poți ignora personalitatea regizorală, forța interpretărilor și felul în care filmul își construiește atmosfera. Nu este o experiență cinematografică pe care să o uiți imediat și nici una despre care să nu ai ceva de spus după vizionare.
Poate că nu spune ceva cu totul nou despre bogați, despre privilegii sau despre obsesia de a aparține unei lumi inaccesibile. Dar o face cu un umor mușcător, cu o estetică seducătoare și cu o doză de nebunie cinematografică pe care nu o întâlnești în fiecare zi.
Nota mea: 8/10 – Foarte bun.
Pentru că, dincolo de exces, de scenele incomode și de câteva explicații în plus, „Saltburn” reușește ceea ce nu orice film îndrăzneț reușește: să te seducă, să te tulbure și să rămână cu tine după ce ecranul s-a întunecat.
Uneori, cele mai frumoase locuri ascund cele mai întunecate dorințe.
blacksea_rider
pe 23 Martie 2025 22:06
Dark comedy, nu comedy , anyway Emerald Fennell, care a scris si scenariul, credeam ca-i male not female...sa aiba ceva probleme psihice?
jokeru28
pe 24 Noiembrie 2024 22:15
Nu ma așteptam la un astfel de deznodamant. Dar cel mai mult nu ma așteptam la câteva scene, care mi se par dezgustătoare. BK joacă foarte bine rolul, însă scenariul poate ar fi trebuit pe alocuri ajustat. Nu mai vreau sa îl revăd. În schimb filmul de la care s-a inspirat, Talented Mr. Ripley,merita revizionat.
artoholic.king
pe 27 Ianuarie 2024 18:32
Ce-mi plac filmele de acest gen, care te fac să-ți schimbi poziția de pe locul în care vizionezi cu atenție povestea spusă de un psihopat sensibil. Acea mirare, care pe mine mă face să zâmbesc.
Multă lume s-a plâns de scenele dezgustătoare, ca și număr - 3, respectiv scena băii, a mormântului și al menstruației (pot da spoiler, pentru că este peste tot pe Internet, și îmi permit). Sincer, probabil din cauza licenței pe care o am, aceste faze ale filmului nu m-au scârbit prea mult, așa cum au făcut-o cu ochiul sensibil, ce nu e obișnuit cu lucruri mai puțin ortodoxe.
Eu, una, am văzut destule, și nu mă mai miră nimic,
Barry Keoghan este un "dulce", în sensul maniacal al cuvântului. O prestație iconică, pot spune. Jocul lui actoricesc a urcat mult în fața altor actori de vârsta sa.
Cei care nu pot trece peste acele 3 evenimente, au vizionat filmul degeaba. De ce? Pentru că au pierdut tot gustul comic al minții duse pe căi astrale, cum se știe, mai cert, al nebunului norocos.
Dar da, nu e un film pentru sensibiloși. Așa că, mai bine nu te mai uita, dacă știi de la început că o să te "traumatizeze".
lapidarium
pe 08 Ianuarie 2024 18:11
1.El linge cada in care in celalalt in prealabil agitase scarbavnicul madular
2.Ea in faza acea a lunii cand totul devine sangeriu este stimulata de el care se linge pe degete precum ursul care baga mana in fagurele de miere
3.El ii face o mica frectie rivalului stimulandu-i ciocanelul intr-o scena cu accente pederastice
4.El calare pe mormantul defunctului simuland un act sexual cu cel aflat la doi metri sub pamant
5.El danseaza prin casa gol golut agitand scarbavnicul madular pe muzica lui Hadley Palmer intr-un acces triumfator
Eh, si mai sunt cateva faze, dar nu vreau sa dau prea multe spoilere amatorilor de fetisuri si iubitoare de persoane de acelasi sex.
Si daca pe BK il vedeam intr-un Banshees of Inisherin tot intr-un rol de ciudat, in aceasta pelicula se intrece pe el insusi. Un scenariu parca scris pentru moaca si temperamentul acestuia. Si nu cred ca putea interpreta mai bine respectivele scene altcineva decat el. N-as fi comentat despre acest film daca ar fi fost de nisa si nu ar fi participat la ”Gloabele de aur.”
Baby_blues
pe 05 Ianuarie 2024 00:25
Un film foarte interesant construit, deși dacă îl urmărești cu atenție, poți bănui modul cum se va termina, chiar dacă nu exact.
Un peste alta un film foarte bun, cu actori care joaca foarte bine și un scenariu bunicel, deși puteau să-l facă puțin mai bun.
user-653f685eac2cf
pe 30 Decembrie 2023 18:52
Un film mediocru. Un adevărat cinefil nu cred că ar aprecia. M-a făcut să mă mai uit o dată la The Talented Mr Ripley.
RusOvidiu
pe 29 Decembrie 2023 19:32
Doar daca filmele astea cu tenta abcdefghijklmnop... ar fi semnalizate din start sa nu le mai copieze cei care nu vor sa se uite la asemenea porcosenii ar fi de apreciat. Cata greata.
bovoro
pe 28 Decembrie 2023 00:44
Un film corect, dar... The Talented Mr. Ripley, daca intelegeti ce vreau sa zic. Ideea e practic aceeasi.
xerses
pe 25 Decembrie 2023 18:19
Nu mi s-a parut deloc a fi o comedie ci doar o drama cu un final absolut neasteptat produs de un personaj meschin.
Uneori, nu ne dorim atât de mult să aparținem unei lumi, cât ne dorim să o posedăm. Iar când fascinația se transformă în obsesie, granița dintre admirație și distrugere devine periculos de subțire.
Există filme care te cuceresc prin poveste, altele prin personaje, iar unele reușesc să te țină captiv printr-o atmosferă atât de particulară, încât devine aproape imposibil să le confunzi cu altceva. „Saltburn”, cel de-al doilea lungmetraj regizat de Emerald Fennell, este o combinație provocatoare de thriller psihologic, comedie neagră și satiră socială, un film care nu caută să placă tuturor și care pare să se simtă chiar foarte bine în această poziție incomodă.
Lansat în 2023, filmul îl urmărește pe Oliver Quick (Barry Keoghan), un student bursier la Universitatea Oxford, care pare să nu-și găsească locul într-o lume în care diferențele sociale sunt evidente, chiar dacă nu întotdeauna recunoscute. Retras, stângaci și aparent lipsit de farmecul colegilor săi privilegiați, Oliver ajunge să se apropie de Felix Catton (Jacob Elordi), un tânăr carismatic, frumos și provenit dintr-o familie extrem de înstărită.
Prietenia dintre cei doi îi oferă lui Oliver accesul într-un univers care până atunci îi fusese străin. Invitat să petreacă vara la Saltburn, reședința spectaculoasă a familiei Catton, acesta pătrunde într-o lume a luxului, a eleganței și a privilegiului, unde aparențele ascund fragilități și tensiuni pe care un observator atent nu are cum să le ignore.
Dar Saltburn nu este doar o proprietate impresionantă. Devine, treptat, un spațiu al fascinației, al dorințelor și al unor impulsuri care scapă de sub control.
O lume în care privilegiul devine spectacol
Unul dintre cele mai interesante aspecte ale filmului este felul în care Emerald Fennell construiește contrastul dintre Oliver și familia Catton. Nu este vorba doar despre diferența dintre cei care au bani și cei care nu îi au, ci despre două universuri care funcționează după reguli complet diferite.
Familia Catton trăiește într-o lume în care confortul este firesc, plictiseala devine o preocupare, iar problemele cotidiene par suficient de îndepărtate încât să poată fi tratate cu detașare. Membrii ei sunt obișnuiți să primească, să consume și să privească lumea prin filtrul propriilor privilegii. Nu sunt neapărat răuvoitori în sensul clasic, dar superficialitatea și detașarea lor pot deveni forme de cruzime.
Rosamund Pike, în rolul lui Elspeth Catton, este delicioasă. Eleganța, superficialitatea, teatralitatea și cruzimea ei involuntară compun un personaj pe care îl privești cu amuzament, dar și cu o anumită neîncredere. Richard E. Grant, în rolul lui Sir James, completează portretul unei familii în care superficialitatea capătă uneori o inocență aproape copilărească.
În acest univers, Oliver este simultan musafir și intrus. Privește, observă, învață și încearcă să descopere cum poate deveni parte dintr-o lume care îl atrage irezistibil. Numai că fascinația lui nu se limitează la simpla dorință de a fi acceptat.
Oliver Quick – între fascinație și manipulare
Barry Keoghan construiește un protagonist greu de descifrat. Oliver nu este un personaj care să-și dezvăluie intențiile cu ușurință, iar ambiguitatea lui reprezintă unul dintre principalele motoare ale filmului.
La început, poate părea un tânăr vulnerabil, stânjenit de propriile nesiguranțe și impresionat de popularitatea lui Felix. Pe măsură ce povestea avansează, însă, această imagine începe să se fisureze.
Keoghan are meritul de a menține personajul într-o zonă tulbure, în care vulnerabilitatea și calculul, timiditatea și îndrăzneala, fascinația și obsesia se amestecă permanent. Mai mult, actorul reușește să surprindă capacitatea lui Oliver de a se adapta, de a-și ajusta comportamentul și de a deveni, în funcție de interlocutor, exact persoana pe care ceilalți par dispuși să o accepte.
Oliver nu este doar un tânăr care își dorește să fie primit într-un cerc exclusivist. Pare să-și dorească și identitatea celui pe care îl admiră. Nu vrea doar să fie aproape de Felix, ci să aibă ceea ce Felix are și, poate, să devină ceea ce Felix este.
Aici interpretarea lui Barry Keoghan devine cu adevărat remarcabilă. Actorul nu caută simpatia spectatorului, ci îl atrage într-un joc permanent de aparențe, în care fiecare gest poate ascunde o intenție diferită. Oliver este un personaj care seduce prin fragilitate și neliniștește prin ceea ce descoperim treptat în spatele ei.
Felix Catton – magnetismul privilegiului
Jacob Elordi este foarte bine ales în rolul lui Felix. Frumos, popular, spontan și aparent lipsit de griji, acesta are naturalețea omului care nu a fost nevoit să lupte pentru lucrurile pe care le primește. Nu trebuie să depună efort pentru a atrage atenția, iar această siguranță de sine îl transformă într-un personaj credibil.
Felix are un fel de noblețe aproape naivă, o naturalețe a omului care nu a fost obligat să-și pună niciodată la îndoială locul în lume. Este ușor de înțeles de ce cei din jur gravitează în jurul lui și de ce Oliver ajunge să fie atât de fascinat.
Mi se pare interesantă și diferența dintre această interpretare și cea din „Wuthering Heights” (2026), unde Elordi îl interpretează pe Heathcliff. În „Saltburn”, actorul m-a convins mult mai mult. Poate pentru că Felix îi oferă un rol în care farmecul, prezența fizică și naturalețea sunt esențiale, fără să fie nevoie să susțină permanent o intensitate dramatică pe care, în cealaltă producție, nu am simțit-o la fel de convingător.
Felix devine centrul gravitațional în jurul căruia se organizează universul lui Oliver. Dar relația dintre cei doi este mult mai complicată decât o simplă prietenie între doi tineri proveniți din medii sociale diferite.
Personajele secundare – o familie de aparențe și fragilități
Un alt merit al filmului este distribuția secundară, care contribuie la construirea unui univers în care fiecare personaj pare să ascundă ceva în spatele unei aparențe atent întreținute.
Alison Oliver o interpretează pe Venetia, sora lui Felix, un personaj vulnerabil, instabil și prins într-o relație complicată cu propriile nesiguranțe. Una dintre scenele sale importante, în care vorbește despre Oliver și despre ceea ce intuiește în privința lui, aduce o tensiune aparte.
Archie Madekwe, în rolul lui Farleigh, este la rândul său o prezență interesantă. Văr al lui Felix și el însuși un outsider într-o anumită măsură, Farleigh înțelege foarte repede că Oliver nu este atât de inocent pe cât încearcă să pară. Își apără cu încăpățânare poziția în familie și privește cu suspiciune ascensiunea noului venit.
Iar Carey Mulligan, într-un rol secundar, dar savuros, o interpretează pe Pamela, oaspetele familiei, o femeie atât de preocupată de propria persoană, încât pare incapabilă să observe că și-a depășit de mult timpul de ședere. Este o apariție scurtă, dar care contribuie la umorul negru al filmului.
Împreună, aceste personaje compun o galerie de oameni privilegiați, excentrici și vulnerabili, în care aparențele sociale contează uneori mai mult decât relațiile autentice.
Emerald Fennell și estetica excesului
Dacă există un lucru pe care „Saltburn” îl face imposibil de ignorat, acesta este universul său vizual.
Reședința familiei Catton, interioarele opulente, grădinile, piscina și peisajele englezești construiesc un decor de o frumusețe aproape ireală. Imaginea semnată de Linus Sandgren, cunoscut și pentru munca sa la „La La Land”, are o eleganță aparte, iar compozițiile vizuale sunt atent lucrate.
Filmul pare uneori o carte poștală aristocratică, alteori o poveste gotică în care frumusețea decorului ascunde ceva profund neliniștitor.
Există o transformare progresivă a atmosferei: zilele însorite, relaxarea de lângă piscină, plimbările și cinele elegante se transformă treptat într-un coșmar decadent. Saltburn începe ca o invitație într-un paradis aristocratic și ajunge să semene cu un loc din care nu mai poți ieși fără să lași ceva în urmă.
Muzica și selecția pieselor contribuie la atmosfera aparte, iar Emerald Fennell demonstrează că știe să folosească estetica nu doar ca ornament, ci și ca instrument de seducție cinematografică.
Totul este frumos, excesiv, uneori chiar ostentativ. Iar această frumusețe contrastează intenționat cu ceea ce se petrece în interiorul personajelor.
Când provocarea devine spectacol
„Saltburn” nu este un film comod. Are secvențe care urmăresc deliberat să provoace, să șocheze și să depășească limitele bunului-gust convențional.
Unele dintre ele sunt greu de uitat. Altele riscă să fie reținute mai degrabă pentru caracterul lor scandalos decât pentru contribuția la poveste.
Reacțiile spectatorilor sunt pe măsura acestei abordări. Unii au apreciat umorul negru, construcția personajului principal și curajul regizoral. Alții au rămas cu dezgustul provocat de câteva scene explicite, considerând că acestea eclipsează povestea. Și nu cred că trebuie să le negăm dreptul la această reacție. Poți înțelege intenția regizoarei și, în același timp, să consideri că unele imagini sunt excesive.
Comparația cu „The Talented Mr. Ripley” apare firesc. Cele două filme împart fascinația pentru lumea privilegiaților, dorința de apartenență și mecanismele unei imposturi construite cu răbdare. Dar Emerald Fennell alege o cale mult mai extravagantă, mai grotescă și mai ostentativă. Nu avem o simplă reluare a poveștii lui Tom Ripley, ci o reinterpretare contemporană, cu un protagonist care își transformă admirația într-o formă de posesie.
Umorul negru funcționează ca un contrapunct permanent al atmosferei neliniștitoare. Uneori râzi tocmai pentru că ceea ce vezi este atât de absurd, încât reacția firească devine aproape imposibil de stabilit.
Totuși, rămâne o întrebare legitimă: cât din excesul filmului este necesar pentru a spune povestea și cât reprezintă doar o demonstrație de îndrăzneală regizorală?
Fennell nu se mulțumește să construiască o dramă despre diferențe sociale și obsesie. Preferă să împingă totul spre grotesc, să transforme fascinația în ceva neliniștitor și să lase spectatorul să decidă dacă a asistat la o demonstrație de inteligență cinematografică sau la o provocare care, uneori, își depășește propriul scop.
Finalul – între revelație și exces de explicații
Deznodământul este unul dintre punctele forte ale filmului, dar și locul în care Emerald Fennell devine poate prea explicită. După ce ne-a ținut într-o stare permanentă de suspiciune, regizoarea simte nevoia să explice mecanismele din spatele acțiunilor lui Oliver, să lege toate firele și să ne ofere o imagine cât mai clară asupra planului său.
Pe de o parte, această dezvăluire reconfigurează retrospectiv multe dintre momentele anterioare și oferă o nouă perspectivă asupra personajului. Pe de altă parte, explicațiile insistente diminuează o parte din ambiguitatea care făcuse povestea atât de captivantă.
Uneori, un personaj este mult mai tulburător atunci când nu îi cunoști în totalitate intențiile. Oliver funcționează extraordinar tocmai prin această zonă de incertitudine, iar filmul ar fi câștigat poate dacă ar fi avut mai multă încredere în inteligența spectatorului și ar fi lăsat câteva lucruri nespuse.
Este una dintre puținele mele rezerve importante, dar nu suficientă pentru a anula forța de ansamblu a construcției.
Verdict – un spectacol decadent, imposibil de ignorat
„Saltburn” este un film care are personalitate, curaj vizual și interpretări memorabile. Barry Keoghan susține cu o remarcabilă ambiguitate un personaj dificil, Jacob Elordi oferă contraponderea potrivită, iar Rosamund Pike și restul distribuției completează un univers în care eleganța și superficialitatea coexistă într-un amestec savuros.
Nu este neapărat un film care să te facă să îndrăgești personajele. Nici nu pare să-și propună asta. În schimb, te atrage într-o lume în care frumusețea și repulsia coexistă, iar granița dintre admirație și obsesie devine din ce în ce mai fragilă.
Da, uneori exagerează. Da, unele scene par construite special pentru a provoca reacții, iar finalul ar fi câștigat dintr-o doză mai mare de subtilitate. Dar nu poți ignora personalitatea regizorală, forța interpretărilor și felul în care filmul își construiește atmosfera. Nu este o experiență cinematografică pe care să o uiți imediat și nici una despre care să nu ai ceva de spus după vizionare.
Poate că nu spune ceva cu totul nou despre bogați, despre privilegii sau despre obsesia de a aparține unei lumi inaccesibile. Dar o face cu un umor mușcător, cu o estetică seducătoare și cu o doză de nebunie cinematografică pe care nu o întâlnești în fiecare zi.
Nota mea: 8/10 – Foarte bun.
Pentru că, dincolo de exces, de scenele incomode și de câteva explicații în plus, „Saltburn” reușește ceea ce nu orice film îndrăzneț reușește: să te seducă, să te tulbure și să rămână cu tine după ce ecranul s-a întunecat.
Uneori, cele mai frumoase locuri ascund cele mai întunecate dorințe.
Multă lume s-a plâns de scenele dezgustătoare, ca și număr - 3, respectiv scena băii, a mormântului și al menstruației (pot da spoiler, pentru că este peste tot pe Internet, și îmi permit). Sincer, probabil din cauza licenței pe care o am, aceste faze ale filmului nu m-au scârbit prea mult, așa cum au făcut-o cu ochiul sensibil, ce nu e obișnuit cu lucruri mai puțin ortodoxe.
Eu, una, am văzut destule, și nu mă mai miră nimic,
Barry Keoghan este un "dulce", în sensul maniacal al cuvântului. O prestație iconică, pot spune. Jocul lui actoricesc a urcat mult în fața altor actori de vârsta sa.
Cei care nu pot trece peste acele 3 evenimente, au vizionat filmul degeaba. De ce? Pentru că au pierdut tot gustul comic al minții duse pe căi astrale, cum se știe, mai cert, al nebunului norocos.
Dar da, nu e un film pentru sensibiloși. Așa că, mai bine nu te mai uita, dacă știi de la început că o să te "traumatizeze".
2.Ea in faza acea a lunii cand totul devine sangeriu este stimulata de el care se linge pe degete precum ursul care baga mana in fagurele de miere
3.El ii face o mica frectie rivalului stimulandu-i ciocanelul intr-o scena cu accente pederastice
4.El calare pe mormantul defunctului simuland un act sexual cu cel aflat la doi metri sub pamant
5.El danseaza prin casa gol golut agitand scarbavnicul madular pe muzica lui Hadley Palmer intr-un acces triumfator
Eh, si mai sunt cateva faze, dar nu vreau sa dau prea multe spoilere amatorilor de fetisuri si iubitoare de persoane de acelasi sex.
Si daca pe BK il vedeam intr-un Banshees of Inisherin tot intr-un rol de ciudat, in aceasta pelicula se intrece pe el insusi. Un scenariu parca scris pentru moaca si temperamentul acestuia. Si nu cred ca putea interpreta mai bine respectivele scene altcineva decat el. N-as fi comentat despre acest film daca ar fi fost de nisa si nu ar fi participat la ”Gloabele de aur.”
Un peste alta un film foarte bun, cu actori care joaca foarte bine și un scenariu bunicel, deși puteau să-l facă puțin mai bun.