Părerea criticului
"Sammy's Adventures: The Secret Passage" - O splendoare plicticoasă
Ecologism tezist pe muzică de Beatles
O splendoare plicticoasă, cum spuneam în titlu - şi cam atât. Liniară şi de un didacticism mai zaharisit decât al acelui papagal care făcea acum câţiva ani furori pe net filmându-şi comentat nemaicoţopenitul Audi adus de la Căpşuni: "Vai, ce mai Audi!... Vai ce frumos, are şi scăunaş de copilaş! Vaaai, extraordinar, are şi roţi!" Cam acelaşi e şi tonul acestui filmuleţ al belgianului Ben Stassen, care ne ţine o predică liniară de propagandă Greenpeace, pornind de la o scriitură a documentaristului Domonic Paris ce pare să fi pornit la drum cu decizia conştientă şi deliberată de a dovedi că, dacă ai pile, poţi obţine fonduri fabuloase şi pentru un scenariu care ignoră cu nesimţire toate, da' toate regulile de construcţie dramaturgică.
Povestioara în sine n-ar fi rea, dacă Paris ar avea habar cum s-o încropească. Un broscuţ ţestos abia ieşit din ou se luptă cu pericolele primelor minute de viaţă, ajunge în ocean şi-şi începe ocolul Pământului în cincizeci de ani, pentru a ajunge în cele din urmă înapoi pe plaja unde s-a născut - prilej de a le arăta copiilor tot felul de locuri exotice, animale nemaivăzute, o mulţime de oameni buni şi o puţinime de oameni... hai, nu răi, da-n orice caz inconştienţi, care o siluiesc pe Maica Terra aruncând hârtii pe jos. Se ştie că şi eu însumi sunt un mare iubitor al naturii şi al animalelor, şi nu contenesc să le ţin partea, dar mă duce mintea măcar să nu cad în plasa exceselor ecologiste - pe de o parte, a protestelor de un extremism violent, iar pe de alta, a dulcegăriilor moştenite de la Copiii Florilor. Chiar şi acceptând unghiul propovăduitor, o campanie eficientă trebuie să respecte anumite reguli, mai ales când se deghizează în film de ficţiune, pentru a împrumuta mijloacele mai versatile ale genului.
Or, Domonic Paris demonstrează de la cap la coadă că nu ştie cum se scrie un film. Nevoia dramatică a lui Sammy e desuetă şi complet nesemnificativă - s-o găsească pe Shelly, jumătatea lui ideală, care i-a căzut cu tronc în primele clipe de viaţă, când îi atacau mârşavii pescăruşi. Ca şi cum atâta lucru n-ar fi de ajuns, eroul nostru purcede la drum efectiv orbeşte, fără a se pregăti nici măcar întâmplător pentru confruntarea cu lumea - şi, ce să vezi, pe tot parcursul său circumterestru fără pic de metodă, se tot întâlneşte întâmplător cu mult dorita, şi de fiecare dată îi desparte din nou câte-un ghinion la fel de întâmplător. Un fel de punct culminant convenţional îşi încearcă adunarea în jurul străbaterii Canalului Panama - măreţul "Pasaj Secret" din titlu, dincolo de care se află ce nici cu gândul nu gândeai: Oceanul Atlantic! (În treacăt fie zis, cadrele ca din satelit care rezumă periplul lui Sammy îl arată uneori şi bântuind pe lângă Capul Horn, aşa că de ce n-o fi trecut pe-acolo, Dumnezeu cu mila.) Dar şi acest ipotetic apogeu fâsâie, prin expedierea de care suferă toate secvenţele ce s-ar fi dorit captivante - fiindcă Paris habar n-are cum se construieşte tensiunea dramatică: în jumătate de cazuri, imediat ce formulează o problemă, o şi rezolvă cât ai clipi (vezi însăşi trecerea prin Canal, sau atacul rechinului, de exemplu); în cealaltă jumătate, o lasă-n plata Domnului şi merge mai departe (ca în secvenţa cu mareea neagră declanşată de naufragiul tancului petrolier). Culmea acestui nărav constă în ratarea inadmisibilă a segmentului final - când Sammy o regăseşte definitiv pe Shelly, sunt gata să-şi pună pirostriile, dar ce să vezi, o surprinde într-un tête-a-tête cu cel mai bun prieten al lui! Dezamăgit, dezabuzat şi debusolat, pleacă el cu coada-ntre picioare (atât cât îi permit limitările motrice de sorginte carapacică), spre ceea ce-ar fi trebuit să fie turbulent-incertul act trei al poveştii - dar, spre norocul lui şi-al nostru, nu trece juma' de minut şi, după primul colţ de epavă, se-ntâlneşte cu o prietenă care-i spune că nu-i nimic grav, aşa e băiatul ăla, le face curte tuturor fetelor. Şi trăiesc fericiţi, până la adânci bătrâneţi - la propriu, că doar sunt ţestoase!
Aceeaşi inapetenţă a lui Domonic Paris pentru scenaristica de ficţiune transpare şi din totala nepricepere de a-şi construi personajele (superficiale şi schematice, mimând neconvingător cumsecădenia simpatică dar cu lipsuri), precum şi din tratarea complet iraţională a multor situaţii (aia cu descoperirea drumului spre Atlantic fusese doar o pildă oarecare), fără să-i treacă prin minte (sau să-i spună cineva) că tocmai în asta stă frumuseţea şi fantezia basmului, cu convenţiile ale: în a dezvolta logic diversele ipoteze fantastice sau chiar absurde. De exemplu: abia ieşiţi din ou, puii de ţestoasă au nume, identitate, personalitate, cultură generală şi un vast exerciţiu de gândire frizând ditamai maturitatea; aici se impunea cel puţin un comentariu spiritual, spre a converti în ironie inteligentă inadvertenţa de pornire. Sau: toate personajele vorbesc pe sub apă, cântă, suflă în goarne (cochilii de melci marini), ba chiar şi râgâie (precizând: "Am gaze!"). Ştiu şi copiii că toate astea sunt problematice spre imposibile în mediu lichid, şi-n plus mai produc şi baloane - şi, la fel ca-n cazul menţionat mai sus, a le ignora cu nepăsare e cea mai nepermisă stângăcie. Un autor cu imaginaţie şi profesionalism ar fi găsit nişte soluţii nu mai puţin absurde, dar semnificative şi hazlii (de exemplu: ţestoasele să vorbească normal doar la suprafaţă, iar dedesubt să constate că le ies pe gură doar bule de aer însoţite de bolboroseli neinteligibile - până-l întâlneau pe bătrânul caracatiţoi, că tot e el un fel de guru, care le învăţa vorbirea subacvatică: prin transformarea bulelor de aer în... bule de dialog, gen bandă desenată! (Am dat şi eu prima idee care mi-a trecut prin minte, din trei mii patru sute cincizeci şi nouă posibile; important e procedeul, principiul - de a cărui existenţă autorii acestui film n-au nici cea mai vagă idee.)
Parţial - dar numai parţial (un parţial nu lipsit de virtuţi, pe partea lui - că de-aia-i parţial!) - regia mai salvează lucrurile, în primul rând printr-o concepţie de decupaj creativă, complexă şi dinamică, precum şi oferind deschiderea fascinantei demonstraţii de virtuozitate de la nivelul imaginii. Ben Stassen compensează întrucâtva lipsa de vigoare a momentelor ce se voiau de suspense - deşi avea posibilitatea şi datoria de a le dezvolta mult mai mult - şi imaginează numeroase mizanscene complexe şi spectaculoase, adevărată mană cerească pentru animatori. Sub coordonarea lor, contururile inconsistente ale schiţelor de personaje se umplu, dacă nu cu carne, măcar cu culoare. În plus, reuşeşte să valorizeze chiar şi intenţiile poetice ale proiectului, iniţial demonstrative şi redundante, construind momentele muzicale cu bun-simţ, fără a cădea în capcana lungirii lor până la exasperare.
Practic, tot sountrack-ul e jalonat de great hits adecvate, însoţind întregul rezumat laconic al evenimentelor tangente cu subiectul, din ultima jumătate de secol: mişcarea hippie, protestele Greenpeace, varii catastrofe ecologice, activismul pentru ajutorarea animalelor şi salvarea speciilor pe cale de dispariţie (compilate după formula lansată de "Forrest Gump" şi pastişată în "The Curious Case of Benjamin Button", şi cu atât mai relevante pentru spectatorii care au cel puţin vârsta personajelor - născute în 1959).
Rămâne la un nivel oarecum discutabil componenta stereoscopică a filmului. Pe de o parte, îi lipseşte aproape complet spectaculosul - că era 3D, că era plată, tot un drac. Pe de altă parte, când ne gândim că atâtea filme tridimensionale nu fac decât să exhibe ostentativ perspectiva (cu tot felul de obiecte care-ţi zboară drept între ochi, etc.), uneori puţină discreţie poate fi de-a dreptul odihnitoare. În fond, putem accepta că aici relieful nu e un scop în sine, ci doar un mijloc de a conferi mai multă realitate şi profunzime acelui întreg univers al apelor reconstituit digital şi îmbinând perfect contextul realist cu elementele caricaturale. Măcar sub acest aspect, filmul e într-adevăr o frumuseţe.
Pitbull (Mihnea Columbeanu)
30 octombrie, 2010,
Bucureşti, România
Ecologism tezist pe muzică de Beatles
O splendoare plicticoasă, cum spuneam în titlu - şi cam atât. Liniară şi de un didacticism mai zaharisit decât al acelui papagal care făcea acum câţiva ani furori pe net filmându-şi comentat nemaicoţopenitul Audi adus de la Căpşuni: "Vai, ce mai Audi!... Vai ce frumos, are şi scăunaş de copilaş! Vaaai, extraordinar, are şi roţi!" Cam acelaşi e şi tonul acestui filmuleţ al belgianului Ben Stassen, care ne ţine o predică liniară de propagandă Greenpeace, pornind de la o scriitură a documentaristului Domonic Paris ce pare să fi pornit la drum cu decizia conştientă şi deliberată de a dovedi că, dacă ai pile, poţi obţine fonduri fabuloase şi pentru un scenariu care ignoră cu nesimţire toate, da' toate regulile de construcţie dramaturgică.
Povestioara în sine n-ar fi rea, dacă Paris ar avea habar cum s-o încropească. Un broscuţ ţestos abia ieşit din ou se luptă cu pericolele primelor minute de viaţă, ajunge în ocean şi-şi începe ocolul Pământului în cincizeci de ani, pentru a ajunge în cele din urmă înapoi pe plaja unde s-a născut - prilej de a le arăta copiilor tot felul de locuri exotice, animale nemaivăzute, o mulţime de oameni buni şi o puţinime de oameni... hai, nu răi, da-n orice caz inconştienţi, care o siluiesc pe Maica Terra aruncând hârtii pe jos. Se ştie că şi eu însumi sunt un mare iubitor al naturii şi al animalelor, şi nu contenesc să le ţin partea, dar mă duce mintea măcar să nu cad în plasa exceselor ecologiste - pe de o parte, a protestelor de un extremism violent, iar pe de alta, a dulcegăriilor moştenite de la Copiii Florilor. Chiar şi acceptând unghiul propovăduitor, o campanie eficientă trebuie să respecte anumite reguli, mai ales când se deghizează în film de ficţiune, pentru a împrumuta mijloacele mai versatile ale genului.
Or, Domonic Paris demonstrează de la cap la coadă că nu ştie cum se scrie un film. Nevoia dramatică a lui Sammy e desuetă şi complet nesemnificativă - s-o găsească pe Shelly, jumătatea lui ideală, care i-a căzut cu tronc în primele clipe de viaţă, când îi atacau mârşavii pescăruşi. Ca şi cum atâta lucru n-ar fi de ajuns, eroul nostru purcede la drum efectiv orbeşte, fără a se pregăti nici măcar întâmplător pentru confruntarea cu lumea - şi, ce să vezi, pe tot parcursul său circumterestru fără pic de metodă, se tot întâlneşte întâmplător cu mult dorita, şi de fiecare dată îi desparte din nou câte-un ghinion la fel de întâmplător. Un fel de punct culminant convenţional îşi încearcă adunarea în jurul străbaterii Canalului Panama - măreţul "Pasaj Secret" din titlu, dincolo de care se află ce nici cu gândul nu gândeai: Oceanul Atlantic! (În treacăt fie zis, cadrele ca din satelit care rezumă periplul lui Sammy îl arată uneori şi bântuind pe lângă Capul Horn, aşa că de ce n-o fi trecut pe-acolo, Dumnezeu cu mila.) Dar şi acest ipotetic apogeu fâsâie, prin expedierea de care suferă toate secvenţele ce s-ar fi dorit captivante - fiindcă Paris habar n-are cum se construieşte tensiunea dramatică: în jumătate de cazuri, imediat ce formulează o problemă, o şi rezolvă cât ai clipi (vezi însăşi trecerea prin Canal, sau atacul rechinului, de exemplu); în cealaltă jumătate, o lasă-n plata Domnului şi merge mai departe (ca în secvenţa cu mareea neagră declanşată de naufragiul tancului petrolier). Culmea acestui nărav constă în ratarea inadmisibilă a segmentului final - când Sammy o regăseşte definitiv pe Shelly, sunt gata să-şi pună pirostriile, dar ce să vezi, o surprinde într-un tête-a-tête cu cel mai bun prieten al lui! Dezamăgit, dezabuzat şi debusolat, pleacă el cu coada-ntre picioare (atât cât îi permit limitările motrice de sorginte carapacică), spre ceea ce-ar fi trebuit să fie turbulent-incertul act trei al poveştii - dar, spre norocul lui şi-al nostru, nu trece juma' de minut şi, după primul colţ de epavă, se-ntâlneşte cu o prietenă care-i spune că nu-i nimic grav, aşa e băiatul ăla, le face curte tuturor fetelor. Şi trăiesc fericiţi, până la adânci bătrâneţi - la propriu, că doar sunt ţestoase!
Aceeaşi inapetenţă a lui Domonic Paris pentru scenaristica de ficţiune transpare şi din totala nepricepere de a-şi construi personajele (superficiale şi schematice, mimând neconvingător cumsecădenia simpatică dar cu lipsuri), precum şi din tratarea complet iraţională a multor situaţii (aia cu descoperirea drumului spre Atlantic fusese doar o pildă oarecare), fără să-i treacă prin minte (sau să-i spună cineva) că tocmai în asta stă frumuseţea şi fantezia basmului, cu convenţiile ale: în a dezvolta logic diversele ipoteze fantastice sau chiar absurde. De exemplu: abia ieşiţi din ou, puii de ţestoasă au nume, identitate, personalitate, cultură generală şi un vast exerciţiu de gândire frizând ditamai maturitatea; aici se impunea cel puţin un comentariu spiritual, spre a converti în ironie inteligentă inadvertenţa de pornire. Sau: toate personajele vorbesc pe sub apă, cântă, suflă în goarne (cochilii de melci marini), ba chiar şi râgâie (precizând: "Am gaze!"). Ştiu şi copiii că toate astea sunt problematice spre imposibile în mediu lichid, şi-n plus mai produc şi baloane - şi, la fel ca-n cazul menţionat mai sus, a le ignora cu nepăsare e cea mai nepermisă stângăcie. Un autor cu imaginaţie şi profesionalism ar fi găsit nişte soluţii nu mai puţin absurde, dar semnificative şi hazlii (de exemplu: ţestoasele să vorbească normal doar la suprafaţă, iar dedesubt să constate că le ies pe gură doar bule de aer însoţite de bolboroseli neinteligibile - până-l întâlneau pe bătrânul caracatiţoi, că tot e el un fel de guru, care le învăţa vorbirea subacvatică: prin transformarea bulelor de aer în... bule de dialog, gen bandă desenată! (Am dat şi eu prima idee care mi-a trecut prin minte, din trei mii patru sute cincizeci şi nouă posibile; important e procedeul, principiul - de a cărui existenţă autorii acestui film n-au nici cea mai vagă idee.)
Parţial - dar numai parţial (un parţial nu lipsit de virtuţi, pe partea lui - că de-aia-i parţial!) - regia mai salvează lucrurile, în primul rând printr-o concepţie de decupaj creativă, complexă şi dinamică, precum şi oferind deschiderea fascinantei demonstraţii de virtuozitate de la nivelul imaginii. Ben Stassen compensează întrucâtva lipsa de vigoare a momentelor ce se voiau de suspense - deşi avea posibilitatea şi datoria de a le dezvolta mult mai mult - şi imaginează numeroase mizanscene complexe şi spectaculoase, adevărată mană cerească pentru animatori. Sub coordonarea lor, contururile inconsistente ale schiţelor de personaje se umplu, dacă nu cu carne, măcar cu culoare. În plus, reuşeşte să valorizeze chiar şi intenţiile poetice ale proiectului, iniţial demonstrative şi redundante, construind momentele muzicale cu bun-simţ, fără a cădea în capcana lungirii lor până la exasperare.
Practic, tot sountrack-ul e jalonat de great hits adecvate, însoţind întregul rezumat laconic al evenimentelor tangente cu subiectul, din ultima jumătate de secol: mişcarea hippie, protestele Greenpeace, varii catastrofe ecologice, activismul pentru ajutorarea animalelor şi salvarea speciilor pe cale de dispariţie (compilate după formula lansată de "Forrest Gump" şi pastişată în "The Curious Case of Benjamin Button", şi cu atât mai relevante pentru spectatorii care au cel puţin vârsta personajelor - născute în 1959).
Rămâne la un nivel oarecum discutabil componenta stereoscopică a filmului. Pe de o parte, îi lipseşte aproape complet spectaculosul - că era 3D, că era plată, tot un drac. Pe de altă parte, când ne gândim că atâtea filme tridimensionale nu fac decât să exhibe ostentativ perspectiva (cu tot felul de obiecte care-ţi zboară drept între ochi, etc.), uneori puţină discreţie poate fi de-a dreptul odihnitoare. În fond, putem accepta că aici relieful nu e un scop în sine, ci doar un mijloc de a conferi mai multă realitate şi profunzime acelui întreg univers al apelor reconstituit digital şi îmbinând perfect contextul realist cu elementele caricaturale. Măcar sub acest aspect, filmul e într-adevăr o frumuseţe.
Pitbull (Mihnea Columbeanu)
30 octombrie, 2010,
Bucureşti, România
