De la perestroika chineză citire - Still Life
M-am întrebat ades... nu, Inefabile, nu "de unde cură gândul", şi nici măcar de unde curge măreţul Yangtse - m-am întrebat, aşadar, cum ar fi arătat o Românie perestroikistă. Scenariul nu e deloc absurd - iacătă bunăoară sârbii, cândva cei mai occidentali dintre est-europeni, iar acum, la coada cozii; sau dezastrele politico-economice din Basarabia, Ucraina şi mai ales Belarus, în comparaţie cu impetuoasa desprindere a Ţărilor Baltice. Nu scria nicăieri că România şi Bulgaria erau obligate să se emancipeze la fel ca Polonia, Cehoslovacia şi Ungaria. Fără contribuţia politică a unui Senior ca neuitatul Corneliu Coposu, a unui democrat ca Ion Raţiu, fără momentul Emil Constantinescu (cu toate păcatele lui), fără fermitatea lucidă a acelei intelectualităţi rafinate şi vehemente coagulate în jurul G.D.S. şi al Alianţei Civice, şi fără eroismul Golanilor din Piaţa Universităţii, ar fi fost foarte posibil ca planurile iliescian-brucaniene să reuşească, şi să rămânem pentru cine ştie câte decenii o "democraţie originală" de inspiraţie gorbaciovistă (acum, sub umbrelă putinică - cu accentul pe primul i, nu pe al doilea). Şi, cum spuneam la început, de multe ori caut să-mi imaginez "faţa umană" a unei asemenea Românii.
Am avut surpriza s-o văd în filmul Natură moartă / Still Life, de Jia Zhang-ke.
Ştim cu toţii că alunecarea noastră spre dezastrul de marcă ceauşistă a început, efectiv, în 1971, după fatidica vizită în China, şi că modelele socio-politice şi umane ale lui Nea Nicu erau Mao şi Kim Ir-sen. După cum se vede, aşchia kimică (cu k, nu cu ch) n-a sărit departe de trunchi, iar Coreea lui Kim Jong-il a devenit un fel de menajerie rurală ai cărei locatari mor de foame-n cuşti (la propriu). Mao, în schimb, a avut inspiraţia să nu practice comunismul dinastic, aşa că pe urmele lui au venit la putere unii măcar parţial mai luminaţi, dacă nu de-a binelea. Chiar şi cu tot show-ul sângeros din Tien An-men, tot au priceput că Genialul Conducător îi conducea genial spre groapă, aşa c-au pus şi ei de-un fel de perestroikă galbenă aşijderea originală. Se prea poate chiar şi să fi învăţat din cruda lecţie gorbaciovistă, astfel încât să mânuiască mai atent frâul şi să nu scape de sub control masele revoluţionare. Iar rezultatul e că, cel puţin deocamdată, le merge... Reformele chineze, autorizate sub umbrelă comunistă, par cât de cât funcţionale, atât la nivel economic, cât şi social.
Iar filmul lui Zhang-ke oferă o imagine foarte elocventă a acestei societăţi, cel puţin la nivel de suprafaţă - deşi, pentru cine are ochi să vadă şi minte să priceapă... mai sunt accesibile şi alte concluzii.
Subiectul (cam singurul, la un prim nivel) este simplu şi clar: mutaţiile demografice cauzate de construirea Barajului Celor Trei Defilee de pe Yangtse. Am avut şi noi aşa ceva, la Porţile de Fier, de-am distrus comoara numită Ada Kaleh. Ei bine, chinezii sunt chinezi, nu-s ca noi, ei le fac pe toate macro, aşa că lacul de acumulare de pe Yangtse se va întinde pe sute de kilometri, şi va ridica nivelul apei cu zeci de metri - şi nenumărate localităţi se mută de colo-colo mai ceva ca bisericile din Iepoca de Aur. Insulele sunt inundate, satele de pe ele dispar, oraşele de pe maluri se caţără mai sus sau translatează cu totul, etc. Evident, pe conducerea de partid şi de stat o cam doare-n cur că mai mişună şi niscaiva oameni prin toate casele şi blocurile alea - aşa că tot acest furnicar stârnit dintr-ale lui începe să se descurce cum poate ca să supravieţuiască nu numai fizic, ci şi emoţional. Acesta este contextul dramatic al filmului.
Îl evidenţiază două poveşti liniare şi disjuncte. Pe de o parte, minerul Han San-ming (nume real) revine după şaisprezece ani să-şi caute soţia. Pe de altă parte, infirmiera Shen Hong (Tao Zhao) îşi caută soţul plecat de-acasă de doi ani. În afara decorului comun, oraşul Fengjie, cele două ploturi nu mai au nici un punct de tangenţă; nici măcar nu se intersectează - şi nici nu se alternează. Structural, povestea lui Shen, ocupând mijlocul filmului, e încadrată de a lui Han, care acoperă prima şi ultima treime. Poate fiindcă Shen şi soţul ei decid să divorţeze, câtă vreme Han şi soţia lui se vor reuni în final - adică, armonia familiei învinge? Eventual... deşi e o justificare firavă şi îndoielnică.
Celor doi protagonişti li se întâmplă tot felul de mărunţişuri. Umblă, caută, întreabă - şi dau şpagă la tot pasul: trei yuani pentru un drum cu motocicleta, un yuan pentru o pilă la un găzdoi, alţi yuani chiria câte unei camere insalubre... Omenire dezrădăcinată, instabilă, aer de junglă urbană cam resemnată... Un puşti de vreo zece ani, mereu numai în chiloţi, bântuie prin decor, ba fumând, ba cântând afon şlagăre ale momentului. Cu alt prilej, un solist gras şi iubit se produce şi el pe o scenă, în faţa unei mici mulţimi de fani proletar-patibulari. Deasupra acestui nivel strict de subzistenţă, se simte un strat de funcţionari care mai răspund la unele întrebări, din când în când. În rest, societatea merge înainte propulsată de motoarele ei invizibile, de la Beijing. Tabloul lui Mao apare la un moment dat... Cvintetul Marx, Engels, Lenin, Stalin, Mao, la alt moment dat... Pe fundal, mereu, se demolează - ziduri, case, blocuri. Cele mai multe, cu barosul şi eventual buldozerul, ca la noi pe vremea lui Ceaşcă. O dată sau de două ori, nişte edificii cu modeste aspiraţii de zgârie-nori fac implozie.
Decorul devine o idee mai elevat în povestea lui Shen, care frecventează alte cercuri. Nu întâmplător, periplul ei o duce în preajma unui monument abstract, din cuburi de beton suprapuse deasupra unui stativ firav, reprezentând pesemne măreaţa lucrare hidrotehnică. Pui de chinezi se hârjonesc prin jur. Seara, Shen îşi pune maioul la uscat pe balcon, alcătuind o compoziţie vag echilibrată cu monumentul. O secundă mai târziu, acesta decolează ca o astronavă şi se pierde-n tăriile bolţii. De ce? Am presupune că strict în virtutea unui deziderat emoţional, căci filmul nu practică nici suprarealismul, nici oniricul, nici simbolistica. E de un realism frust - chiar vag neorealist pe alocuri, în cheie chineză contemporană. Contemplă static, indigest de static, panorama dezagregării unei lumi căreia i se promite reconstrucţia. Pe care n-o întrezărim decât în decizia lui Han şi a fostei sale soţii de a se căsători a doua oară.
La nivel stilistic, filmul lui Zhang-ke seamănă frapant cu realismul socialist de la noi, din jurul lui 1980: Vaeni, Andrei Cătălin Băleanu, Ştefan Traian Roman, Felicia Cernăianu... Remarcam recent, răspunzând unei întrebări de pe Forumul Cinemagia, că în acea perioadă se încerca timid conturarea unei anumite concepţii plastice a şantierelor şi cartierelor de blocuri, a uzinelor şi combinatelor, a ploilor şi noroaielor cu băltoace. N-a reuşit niciodată să se cristalizeze, pe de o parte pentru că preopinenţii ei erau prea firavi artisticeşte, complet lipsiţi de coerenţa unui curent sau viziuni comune de substanţă, şi pe de altă parte din cauza suprasaturării. Ei bine, acest demers pare să-i fi reuşit o idee mai bine lui Jia Zhang-ke, care ajutat şi de spiritul contemplativ oriental priveşte aşezat, molcom, cu un fel de bunăvoinţă resemnată, fresca pestriţ-mohorâtă ce se înşiră pe malurile fluviului - ajutat şi de ochiul sensibil al operatorului Yu Lik-wai. De remarcat că plouă în cea mai mare parte a timpului şi e înnorat virtualmente tot timpul, cu excepţia secvenţei în care Shen Hong şi soţul ei decid să se despartă - este şi singura ocazie când apare barajul propriu-zis, ca fundal. O punte durată cu preţul a nenumărate rupturi? Tot ce se poate, căci Zhang-ke îşi mărturiseşte intenţia de a vorbi în acest film despre sacrificiul impus şi jertfa asumată, despre renaşterea speranţei chiar şi în cele mai dezolante împrejurări.
Distanţa geografică şi culturală dintre China şi restul lumii se constituie într-un factor suplimentar de mister. Dacă autorul a avut în vedere şi unele aluzii subversive (de tipul fitilelor şi şopârlelor de la noi, pe vremuri), e clar că nu-şi poate permite să le proclame public - după cum la fel de clar e şi că s-ar putea ca ele să existe doar în ochii privitorilor. Până una-alta, un lucru e sigur: filmul nu e nici declarativ, nici festivist. Dacă l-am fi văzut acum douăzeci de ani, am fi zis: "Hm, cam ca la noi." Privindu-l acum, nu ne putem reprima un fior: "Doamne, bine c-am scăpat!"
20 august, 2007, h. 22:00-23:35
Bucureşti, România
M-am întrebat ades... nu, Inefabile, nu "de unde cură gândul", şi nici măcar de unde curge măreţul Yangtse - m-am întrebat, aşadar, cum ar fi arătat o Românie perestroikistă. Scenariul nu e deloc absurd - iacătă bunăoară sârbii, cândva cei mai occidentali dintre est-europeni, iar acum, la coada cozii; sau dezastrele politico-economice din Basarabia, Ucraina şi mai ales Belarus, în comparaţie cu impetuoasa desprindere a Ţărilor Baltice. Nu scria nicăieri că România şi Bulgaria erau obligate să se emancipeze la fel ca Polonia, Cehoslovacia şi Ungaria. Fără contribuţia politică a unui Senior ca neuitatul Corneliu Coposu, a unui democrat ca Ion Raţiu, fără momentul Emil Constantinescu (cu toate păcatele lui), fără fermitatea lucidă a acelei intelectualităţi rafinate şi vehemente coagulate în jurul G.D.S. şi al Alianţei Civice, şi fără eroismul Golanilor din Piaţa Universităţii, ar fi fost foarte posibil ca planurile iliescian-brucaniene să reuşească, şi să rămânem pentru cine ştie câte decenii o "democraţie originală" de inspiraţie gorbaciovistă (acum, sub umbrelă putinică - cu accentul pe primul i, nu pe al doilea). Şi, cum spuneam la început, de multe ori caut să-mi imaginez "faţa umană" a unei asemenea Românii.
Am avut surpriza s-o văd în filmul Natură moartă / Still Life, de Jia Zhang-ke.
Ştim cu toţii că alunecarea noastră spre dezastrul de marcă ceauşistă a început, efectiv, în 1971, după fatidica vizită în China, şi că modelele socio-politice şi umane ale lui Nea Nicu erau Mao şi Kim Ir-sen. După cum se vede, aşchia kimică (cu k, nu cu ch) n-a sărit departe de trunchi, iar Coreea lui Kim Jong-il a devenit un fel de menajerie rurală ai cărei locatari mor de foame-n cuşti (la propriu). Mao, în schimb, a avut inspiraţia să nu practice comunismul dinastic, aşa că pe urmele lui au venit la putere unii măcar parţial mai luminaţi, dacă nu de-a binelea. Chiar şi cu tot show-ul sângeros din Tien An-men, tot au priceput că Genialul Conducător îi conducea genial spre groapă, aşa c-au pus şi ei de-un fel de perestroikă galbenă aşijderea originală. Se prea poate chiar şi să fi învăţat din cruda lecţie gorbaciovistă, astfel încât să mânuiască mai atent frâul şi să nu scape de sub control masele revoluţionare. Iar rezultatul e că, cel puţin deocamdată, le merge... Reformele chineze, autorizate sub umbrelă comunistă, par cât de cât funcţionale, atât la nivel economic, cât şi social.
Iar filmul lui Zhang-ke oferă o imagine foarte elocventă a acestei societăţi, cel puţin la nivel de suprafaţă - deşi, pentru cine are ochi să vadă şi minte să priceapă... mai sunt accesibile şi alte concluzii.
Subiectul (cam singurul, la un prim nivel) este simplu şi clar: mutaţiile demografice cauzate de construirea Barajului Celor Trei Defilee de pe Yangtse. Am avut şi noi aşa ceva, la Porţile de Fier, de-am distrus comoara numită Ada Kaleh. Ei bine, chinezii sunt chinezi, nu-s ca noi, ei le fac pe toate macro, aşa că lacul de acumulare de pe Yangtse se va întinde pe sute de kilometri, şi va ridica nivelul apei cu zeci de metri - şi nenumărate localităţi se mută de colo-colo mai ceva ca bisericile din Iepoca de Aur. Insulele sunt inundate, satele de pe ele dispar, oraşele de pe maluri se caţără mai sus sau translatează cu totul, etc. Evident, pe conducerea de partid şi de stat o cam doare-n cur că mai mişună şi niscaiva oameni prin toate casele şi blocurile alea - aşa că tot acest furnicar stârnit dintr-ale lui începe să se descurce cum poate ca să supravieţuiască nu numai fizic, ci şi emoţional. Acesta este contextul dramatic al filmului.
Îl evidenţiază două poveşti liniare şi disjuncte. Pe de o parte, minerul Han San-ming (nume real) revine după şaisprezece ani să-şi caute soţia. Pe de altă parte, infirmiera Shen Hong (Tao Zhao) îşi caută soţul plecat de-acasă de doi ani. În afara decorului comun, oraşul Fengjie, cele două ploturi nu mai au nici un punct de tangenţă; nici măcar nu se intersectează - şi nici nu se alternează. Structural, povestea lui Shen, ocupând mijlocul filmului, e încadrată de a lui Han, care acoperă prima şi ultima treime. Poate fiindcă Shen şi soţul ei decid să divorţeze, câtă vreme Han şi soţia lui se vor reuni în final - adică, armonia familiei învinge? Eventual... deşi e o justificare firavă şi îndoielnică.
Celor doi protagonişti li se întâmplă tot felul de mărunţişuri. Umblă, caută, întreabă - şi dau şpagă la tot pasul: trei yuani pentru un drum cu motocicleta, un yuan pentru o pilă la un găzdoi, alţi yuani chiria câte unei camere insalubre... Omenire dezrădăcinată, instabilă, aer de junglă urbană cam resemnată... Un puşti de vreo zece ani, mereu numai în chiloţi, bântuie prin decor, ba fumând, ba cântând afon şlagăre ale momentului. Cu alt prilej, un solist gras şi iubit se produce şi el pe o scenă, în faţa unei mici mulţimi de fani proletar-patibulari. Deasupra acestui nivel strict de subzistenţă, se simte un strat de funcţionari care mai răspund la unele întrebări, din când în când. În rest, societatea merge înainte propulsată de motoarele ei invizibile, de la Beijing. Tabloul lui Mao apare la un moment dat... Cvintetul Marx, Engels, Lenin, Stalin, Mao, la alt moment dat... Pe fundal, mereu, se demolează - ziduri, case, blocuri. Cele mai multe, cu barosul şi eventual buldozerul, ca la noi pe vremea lui Ceaşcă. O dată sau de două ori, nişte edificii cu modeste aspiraţii de zgârie-nori fac implozie.
Decorul devine o idee mai elevat în povestea lui Shen, care frecventează alte cercuri. Nu întâmplător, periplul ei o duce în preajma unui monument abstract, din cuburi de beton suprapuse deasupra unui stativ firav, reprezentând pesemne măreaţa lucrare hidrotehnică. Pui de chinezi se hârjonesc prin jur. Seara, Shen îşi pune maioul la uscat pe balcon, alcătuind o compoziţie vag echilibrată cu monumentul. O secundă mai târziu, acesta decolează ca o astronavă şi se pierde-n tăriile bolţii. De ce? Am presupune că strict în virtutea unui deziderat emoţional, căci filmul nu practică nici suprarealismul, nici oniricul, nici simbolistica. E de un realism frust - chiar vag neorealist pe alocuri, în cheie chineză contemporană. Contemplă static, indigest de static, panorama dezagregării unei lumi căreia i se promite reconstrucţia. Pe care n-o întrezărim decât în decizia lui Han şi a fostei sale soţii de a se căsători a doua oară.
La nivel stilistic, filmul lui Zhang-ke seamănă frapant cu realismul socialist de la noi, din jurul lui 1980: Vaeni, Andrei Cătălin Băleanu, Ştefan Traian Roman, Felicia Cernăianu... Remarcam recent, răspunzând unei întrebări de pe Forumul Cinemagia, că în acea perioadă se încerca timid conturarea unei anumite concepţii plastice a şantierelor şi cartierelor de blocuri, a uzinelor şi combinatelor, a ploilor şi noroaielor cu băltoace. N-a reuşit niciodată să se cristalizeze, pe de o parte pentru că preopinenţii ei erau prea firavi artisticeşte, complet lipsiţi de coerenţa unui curent sau viziuni comune de substanţă, şi pe de altă parte din cauza suprasaturării. Ei bine, acest demers pare să-i fi reuşit o idee mai bine lui Jia Zhang-ke, care ajutat şi de spiritul contemplativ oriental priveşte aşezat, molcom, cu un fel de bunăvoinţă resemnată, fresca pestriţ-mohorâtă ce se înşiră pe malurile fluviului - ajutat şi de ochiul sensibil al operatorului Yu Lik-wai. De remarcat că plouă în cea mai mare parte a timpului şi e înnorat virtualmente tot timpul, cu excepţia secvenţei în care Shen Hong şi soţul ei decid să se despartă - este şi singura ocazie când apare barajul propriu-zis, ca fundal. O punte durată cu preţul a nenumărate rupturi? Tot ce se poate, căci Zhang-ke îşi mărturiseşte intenţia de a vorbi în acest film despre sacrificiul impus şi jertfa asumată, despre renaşterea speranţei chiar şi în cele mai dezolante împrejurări.
Distanţa geografică şi culturală dintre China şi restul lumii se constituie într-un factor suplimentar de mister. Dacă autorul a avut în vedere şi unele aluzii subversive (de tipul fitilelor şi şopârlelor de la noi, pe vremuri), e clar că nu-şi poate permite să le proclame public - după cum la fel de clar e şi că s-ar putea ca ele să existe doar în ochii privitorilor. Până una-alta, un lucru e sigur: filmul nu e nici declarativ, nici festivist. Dacă l-am fi văzut acum douăzeci de ani, am fi zis: "Hm, cam ca la noi." Privindu-l acum, nu ne putem reprima un fior: "Doamne, bine c-am scăpat!"
20 august, 2007, h. 22:00-23:35
Bucureşti, România