Cand am decis sa vad acest film, m am luat dupa nota cinemagia + imdb si speram la o mica capodopera, dar n-a fost asa. Actiunea filmului se desfasoara foarte lent si e destul de dificil de urmarit pana la capat. De asemenea, filosofia pe care o propune nu e nici pe departe atat de complexa si profunda cum sustin ceilalti comentatori. Rolul jucat de actori e atat de slab incat veti avea des impresia ca fratele e mai retardat decat sora, desi el este cel sanatos, ca sa nu mai zic ca tradeaza amandoi o relatie foarte ciudata frate-sora, cu tendinte incestuoase “in joaca”. Pot spune ca fata e chiar ok in comparatie cu Minus (numele baiatului) care e tampit de.a binelea la unele faze. In plus, crizele dsoarei nu sunt nicidecum ca ale unei nebune cum va imaginati voi, ci mai degraba un grad mai ridicat de paranoia ori de entuziasm, in functie de situatie. La un moment dat, nebunia fetei e asociata cu un soi de revelatie divina, in contextul ateismului tatalui, care, golit de nadejdea si credinta in Dumnezeu, are o tentativa de sinucidere inainte sa se intoarca acasa. Oricun, totul e tratat superficial..nu prea ramai pe ganduri dupa ce vezi filmul si nici nu te prinde asa tare in timpul vizionarii. Diferenta in bine se face putin la final, cand fata are o criza si mai mare - ca o lectie pt tatal devenit si el credincios intre timp - ea rugandu.se unui perete in spatele careia ar fi Dumnezeu. Dupa ce e dusa la ospiciu, tatal se loveste de incapabilitatea de a.l face pe fiul educat dupa chipul si asemanarea sa, sa creada in divinitate fara dovada existentei sale. Ajunge insa la o concluzie buna, acceptata si de Minus - Dumnezeu este dragoste, iar dragostea lor fata de Karin il va aduce pe Dumnezeu care o va salva. Nota 6.
ana_maria_daniela_zafiu
pe 03 Iunie 2019 15:34
Ingmar Bergman este "alchimistul" cinematografiei suedeze al sec XX. Cele patru pesonaje din film reprezinta elemente de bază ale alchimiei: aer, apa, foc, pamant, elemente ce-l vor ajuta sa gaseasca adevarul, sa inteleaga profunzimea vietii. Totodata in fiecare din cele patru caractere se regaseste o "mica" parte din sufletul lui, de unde si titlul "Prin oglinda", aceste caractere nefiind neaparat autobiografice. Acest film face parte din procesul de gasire al "pietrei filosofale" ce ar putea sa-l ajute pe Ingmar Bergman sa umple "golul sufletesc" pe care il resimte cu fiecare film al sau.
lili22
pe 24 Mai 2018 11:47
Un film albnegru cu patru personaje pe o insula .Desi isi declara toti dragostea fata de Karin nu o pot ajuta.
Stephen2D
pe 29 Decembrie 2015 18:32
cezarika21
pe 09 Noiembrie 2015 19:23
Captiv al unei mentalități occidentale, deschisă către știință și închisă către esențele spirituale ale vieții, cineastul Ingmar Bergman a simțit în cursul vieții un gol. Este golul sufletesc resimțit de un filozof ateu, care, oricât de cult ar fi, simte că înțelegerea lui este limitată și nu poate pătrunde profunzimile existenței umane. Să fie de vină poate climatul rece și neprimitor al țării în care a trăit, educația familială austeră ce substituia dragostea cu amabilitatea sau lecturile nietzscheene care propovăduiau ”moartea lui Dumnezeu”? Greu de știut.
Filmele lui Bergman sunt o căutare spirituală a adevărului și a credinței, o nevoie de a apela la speranță atunci când simți că progresele științifice sunt inutile pentru că nu vindecă sufletul, iar o vindecare trupească este inutilă, cât timp nu vindecă și cauza suferinței. Suferința lui Karin din ”Sasom i en spegel” este un efect al înstrăinării sufletești, al percepției lipsei de sens a vieții și al lipsei dragostei. În ciuda faptului că este schizofrenic, acest personaj este cel mai lucid deoarece înțelege că viața omului este inutilă în lipsa dragostei divine.
”Desenăm un cerc magic în jurul nostru să ne ferim de tot ce nu se potrivește cu jocurile noastre secrete. De fiecare dată când viața rupe cercul, jocurile devin firave și ridicole. Și-atunci mai tragem un cerc și construim alte adăposturi.” Așa decurge viața multora dintre noi, izolați în propriul nostru egoism și convinși că ceea ce facem este important. Ce eroare! Viața noastră se scurge în timp ce noi ne pierdem vremea cu nimicurile și rătăcim buimaci, uitând esențialul și creându-ne un univers de iluzii care se va destrăma în ceasul morții și ne va face să conștientizăm că am pierdut timpul degeaba pe acest pământ.
Ingmar Bergman se pierde însă în labirintul propriilor iluzii, iar filmul său, oricât de filozofic ar fi, pare să bâjbăie în căutarea adevărului etern care să confere sens vieții. Personajele sale sunt niște îngeri decăzuți care au pierdut puterea de a aspira către absolut și se scufundă în mediocritatea iluzorie a orgoliului lor.
Și totuși, lumea nu este sortită pieirii și mai există o speranță. Dragostea ne poate salva și ne poate aduce pe calea cea dreaptă, așa cum subliniază dialogul profund între David și fiul său, Minus, din finalul filmului:
”- Este certitudinea că dragostea există cu adevărat în lumea noastră. (...) Nu știu dacă dragostea e dovada că există Dumnezeu sau dacă dragostea e chiar Dumnezeu.
- Pentru tine dragostea și Dumnezeu sunt totuna?
- Acest gând îmi hrănește golul interior și lipsa amară de speranță.
- Spune-mi mai mult, tată.
- Deodată golul se preschimbă-n abundență și lipsa de speranță în viață. E ca o grațiere, Minus, de la pedeapsa cu moartea.”
cosmin_kedii
pe 20 August 2013 08:48
unul dintre cele mai bune filme de Ingmar Bergman, pe tema nebuniei. Ca de obicei, jucătorii dau totul pe ecran
zeno.marin
pe 26 Iulie 2011 00:32
Am avut impresia unei piese de treatru profund dramatizate, cu imagini coplesitor de lungi, cu alternante zi-noapte imperceptibile, dar surprinzatoare in acelasi timp. Ce m-a impresionat? Lumina. Luminile sunt "negre", dar cu contururi clare si cu contrast naucitor. Acel contrast frumos si pur, ce aminteste parca de un filmul de propaganda. Imaginea "e mai perfecta" decat chipurile actorilor, o afirmatie care sustine impecabi acel "constructio ad sensum" in forma cinematografica.
Intreaga desfasurare marcata de cateva accente din muzica lui Bach, e excesiv dramatizata, secventele fiind aproape chinuitor de lungi. Dialogurile sunt intense, dar rare si lente, iar daca subtitrarea nu inseala "Traduttore, Traditore!" atunci aproape ca as suspecta ca filmul a fost scris pentru teatru.
Ciudate relatii, ciudate cupluri. Odata il avem pe David, un scriitor vaduv, cu un suflet gol al carui egoism las este umplut doar de suferinta fiicei sale, folosita ca subiect de studiu in scrierile sale. Apoi un frate, Minus, cu o sexualitate cel putin indoielinca care fuge de colo colo pe plaja pentru a spori tensiunea dramatica, apasat si complexat fiind de relatia sa spunem neprincipiala frate-sora. Si in fine, un sot Martin foarte iubitor si resemnat care... ei bine, nu participa in film decat ca element de legatura. Pe masura ce defectele tuturor ies la iveala, singura normala in ciuda halucinatiilor sale mistice, ramane chiar... Karin, a carei expresivitate actoriceasca nu fascineaza in toate ipostazele, jocul ei purtand clar marca anilor 60.
M-as mai gandi apoi si la felul in care este impartit filmul - cu granite clare, distincte, pe episoade sau chiar acte (episodul picnicului, episodul ploii, episodul lectiei de latina). De-ar fi sa aleg un fragment reprezentativ pentru compozitia filmului acestuia, atunci cred ca m-as opri la scena din gradina in care dupa o lupta intre frati (soldata cu un scuipat) lectia de latina continua ca si cum nu s-ar fi intamplat nimic. Dar actele nu au importanta, pentru ca practic tot filmul e un pretext pentru fundal: simbolistica sugerata subtil si jocul puternic dar aproape imperceptibil de lumini creat Bergman, care te poarta de la amurg la rasarit in cateva cadre.
pe 25 Februarie 2010 21:54
[...] Scris la data 25/02/2010 de Madalina Manea in Speciale Daca data trecuta am vorbit despre un film care ii aducea lui Bergman doar nominalizarea la Premiile Academiei, “Fragii salbatici”, de data aceasta o sa descoperim filmul care i-a adus Suediei Premiul Oscar pentru film strain, “Prin oglinda”. [...]
Filmele lui Bergman sunt o căutare spirituală a adevărului și a credinței, o nevoie de a apela la speranță atunci când simți că progresele științifice sunt inutile pentru că nu vindecă sufletul, iar o vindecare trupească este inutilă, cât timp nu vindecă și cauza suferinței. Suferința lui Karin din ”Sasom i en spegel” este un efect al înstrăinării sufletești, al percepției lipsei de sens a vieții și al lipsei dragostei. În ciuda faptului că este schizofrenic, acest personaj este cel mai lucid deoarece înțelege că viața omului este inutilă în lipsa dragostei divine.
”Desenăm un cerc magic în jurul nostru să ne ferim de tot ce nu se potrivește cu jocurile noastre secrete. De fiecare dată când viața rupe cercul, jocurile devin firave și ridicole. Și-atunci mai tragem un cerc și construim alte adăposturi.” Așa decurge viața multora dintre noi, izolați în propriul nostru egoism și convinși că ceea ce facem este important. Ce eroare! Viața noastră se scurge în timp ce noi ne pierdem vremea cu nimicurile și rătăcim buimaci, uitând esențialul și creându-ne un univers de iluzii care se va destrăma în ceasul morții și ne va face să conștientizăm că am pierdut timpul degeaba pe acest pământ.
Ingmar Bergman se pierde însă în labirintul propriilor iluzii, iar filmul său, oricât de filozofic ar fi, pare să bâjbăie în căutarea adevărului etern care să confere sens vieții. Personajele sale sunt niște îngeri decăzuți care au pierdut puterea de a aspira către absolut și se scufundă în mediocritatea iluzorie a orgoliului lor.
Și totuși, lumea nu este sortită pieirii și mai există o speranță. Dragostea ne poate salva și ne poate aduce pe calea cea dreaptă, așa cum subliniază dialogul profund între David și fiul său, Minus, din finalul filmului:
”- Este certitudinea că dragostea există cu adevărat în lumea noastră. (...) Nu știu dacă dragostea e dovada că există Dumnezeu sau dacă dragostea e chiar Dumnezeu.
- Pentru tine dragostea și Dumnezeu sunt totuna?
- Acest gând îmi hrănește golul interior și lipsa amară de speranță.
- Spune-mi mai mult, tată.
- Deodată golul se preschimbă-n abundență și lipsa de speranță în viață. E ca o grațiere, Minus, de la pedeapsa cu moartea.”
Intreaga desfasurare marcata de cateva accente din muzica lui Bach, e excesiv dramatizata, secventele fiind aproape chinuitor de lungi. Dialogurile sunt intense, dar rare si lente, iar daca subtitrarea nu inseala "Traduttore, Traditore!" atunci aproape ca as suspecta ca filmul a fost scris pentru teatru.
Ciudate relatii, ciudate cupluri. Odata il avem pe David, un scriitor vaduv, cu un suflet gol al carui egoism las este umplut doar de suferinta fiicei sale, folosita ca subiect de studiu in scrierile sale. Apoi un frate, Minus, cu o sexualitate cel putin indoielinca care fuge de colo colo pe plaja pentru a spori tensiunea dramatica, apasat si complexat fiind de relatia sa spunem neprincipiala frate-sora. Si in fine, un sot Martin foarte iubitor si resemnat care... ei bine, nu participa in film decat ca element de legatura. Pe masura ce defectele tuturor ies la iveala, singura normala in ciuda halucinatiilor sale mistice, ramane chiar... Karin, a carei expresivitate actoriceasca nu fascineaza in toate ipostazele, jocul ei purtand clar marca anilor 60.
M-as mai gandi apoi si la felul in care este impartit filmul - cu granite clare, distincte, pe episoade sau chiar acte (episodul picnicului, episodul ploii, episodul lectiei de latina). De-ar fi sa aleg un fragment reprezentativ pentru compozitia filmului acestuia, atunci cred ca m-as opri la scena din gradina in care dupa o lupta intre frati (soldata cu un scuipat) lectia de latina continua ca si cum nu s-ar fi intamplat nimic. Dar actele nu au importanta, pentru ca practic tot filmul e un pretext pentru fundal: simbolistica sugerata subtil si jocul puternic dar aproape imperceptibil de lumini creat Bergman, care te poarta de la amurg la rasarit in cateva cadre.