Părerea criticului
Son of Saul/Fiul lui Saul, evenimentul cinematografic pe ecranel din România, nu este primul film despre Holocaust pe care îl vedem. Ceea ce aduce, în schimb, este o perspectivă subiectivă asupra uneia dintre cele mai dureroase episoade ale istoriei europene a secolului XX, văzute la persoana întâi prin ochii uneia dintre victimele ei. În vizorul camerei de filmat este preponderent Saul (Géza Röhrig), spectatorul este cruțat de a vedea clar trupurile scoase din camera de gazare, prin utilizarea neașteptată a unscharf-ului. Totodată, sugestia poate fi că spectatorul nu poate reconstitui din fotoliul călduț decât o imagine difuză a ceea ce a fost lagărul nazist.
Regizorul László Nemes, împreună cu directorul de imagine Mátyás Erdély, jonglează inedit cu șarful, cu ceea ce putem să vedem clar și ce anume ca prin ceață...
Saul (Géza Röhrig) este deținut într-un lagăr de concentrare, însă - mai ales - aflăm că este tată. Iar când fiul moare, Saul face exact ceea ce nu ar alege să facă un om contemporan: să îl înmormânteze conform tradiției, și asta ignorându-și prietenii, tovarășii de lagăr, dar mai ales propriile lui șanse de eliberare.
Comportamentul lui Saul este doar aparent contrantuitiv. S-ar putea crede - cum ceilalți deținuți o fac - că un asemenea gest inutil poate doar deturna omul de la lupta pentru supraviețuire. Și, totuși, în același timp, ar putea fi ultima alegere pe care personajul și-o permite să facă. Singura lui libertate în acel mediu concentrațional.Levente Molnár, angajat al Teatrului Maghiar de Stat din Cluj-Napoca, are un rol-cheie în Son of Saul, premiat în 2016 cu Oscar și Globul de Aur pentru film străin: îl interpretează pe Abraham Warsawski, cel mai apropiat prieten al lui Saul, aflat alături de el în lagărul de concentrare, dar și cel care organizeaza rezistența în interiorul lagărului.
În lagărul de concentrare vedem o lume cu un amestec de limbi și culturi diferite, sub violența la care regimul nazist îi supune, o comunitate unită care încercă să lupte pentru supraviețuire - unguri, rusi, evrei... Dincolo de tema Holocaustului, nu putem să nu întrevedem și o lectie pentru contextul politic actual, unde se afirmă tot mai mult tendința naționalistă.
Ceea ce este cu adevărat inovator și surprinzător în film este jonglarea cu scharf/un-scharf, și unghiul subiectiv din care e realizată povestirea. Nu e vorba de cadre largi, nu există perspective văzute de sus și nici un narator omniscient. Vedem lumea lagărului - și a personajului - prin ochii lui. Și atât. Lipsește orice preocupare de a-l vedea obiectiv, pentru că lagărul nu este trăit decât ca experiență individuală, mereu la timpul prezent. Până în ultima clipă.
În pofida subiectului apăsător, finalul este luminos, plin de speranță. E unul dintre cele mai mișcătoare finaluri din ultimii ani la cinema.
Regizorul László Nemes, împreună cu directorul de imagine Mátyás Erdély, jonglează inedit cu șarful, cu ceea ce putem să vedem clar și ce anume ca prin ceață...
Saul (Géza Röhrig) este deținut într-un lagăr de concentrare, însă - mai ales - aflăm că este tată. Iar când fiul moare, Saul face exact ceea ce nu ar alege să facă un om contemporan: să îl înmormânteze conform tradiției, și asta ignorându-și prietenii, tovarășii de lagăr, dar mai ales propriile lui șanse de eliberare.
Comportamentul lui Saul este doar aparent contrantuitiv. S-ar putea crede - cum ceilalți deținuți o fac - că un asemenea gest inutil poate doar deturna omul de la lupta pentru supraviețuire. Și, totuși, în același timp, ar putea fi ultima alegere pe care personajul și-o permite să facă. Singura lui libertate în acel mediu concentrațional.Levente Molnár, angajat al Teatrului Maghiar de Stat din Cluj-Napoca, are un rol-cheie în Son of Saul, premiat în 2016 cu Oscar și Globul de Aur pentru film străin: îl interpretează pe Abraham Warsawski, cel mai apropiat prieten al lui Saul, aflat alături de el în lagărul de concentrare, dar și cel care organizeaza rezistența în interiorul lagărului.
În lagărul de concentrare vedem o lume cu un amestec de limbi și culturi diferite, sub violența la care regimul nazist îi supune, o comunitate unită care încercă să lupte pentru supraviețuire - unguri, rusi, evrei... Dincolo de tema Holocaustului, nu putem să nu întrevedem și o lectie pentru contextul politic actual, unde se afirmă tot mai mult tendința naționalistă.
Ceea ce este cu adevărat inovator și surprinzător în film este jonglarea cu scharf/un-scharf, și unghiul subiectiv din care e realizată povestirea. Nu e vorba de cadre largi, nu există perspective văzute de sus și nici un narator omniscient. Vedem lumea lagărului - și a personajului - prin ochii lui. Și atât. Lipsește orice preocupare de a-l vedea obiectiv, pentru că lagărul nu este trăit decât ca experiență individuală, mereu la timpul prezent. Până în ultima clipă.
În pofida subiectului apăsător, finalul este luminos, plin de speranță. E unul dintre cele mai mișcătoare finaluri din ultimii ani la cinema.
