Părerea criticului
În urmă cu 16 ani se lansa Frost/Nixon, unul dintre cele mai bune filme despre mass media şi jurnalism realizate vreodată. Îl vedeam atunci pe preşedintele american demisionar Richard Nixon într-o conversaţie cu jurnalistul britanic David Frost. Ieri s-a lansat Scoop, o nouă dovadă că Marea Britanie a rămas, într-un curent global de degradare a influenţei jurnalismului de calitate, un standard pentru cel mai important rol al presei, acela de "câine de pază" al democraţiei.
Discuţia despre cât de decorativă (şi implicit inutilă) este monarhia britanică se poartă de decenii bune, dacă nu chiar de secole. Dincolo de tăiat de panglici şi discursuri moralizator-încurajatoare, familia regală britanică a rămas, mai ales prin influenţa perenă a reginei Elisabeta, un popular model de conduită, fără să fie deloc scutită de scandaluri. Unul dintre aceste scandaluri îl vizează pe prinţul Andrew (interpretat de un Rufus Sewell cu "fălcuţe" prostetice), al doilea fiu al reginei, a cărui prietenie cu multimiliardardul şi pedofilul american Jeffrey Epstein continuă şi după ce acesta este condamnat în 2008 pentru că a abuzat sexual sau a mijlocit abuzul sexual a zeci de minore.
Dar în Scoop punctul de vedere este cu totul altul, iar prinţul este privit mai degrabă ca taurul pe care o echipă de matadori îl momeşte în arenă, îl aleargă, îl încolţeşte şi îl provoacă, ştirbindu-i cu fiecare întrebare din privilegiu şi accentuîndu-i deriva morală. Desigur, comparaţia este incorectă, pentru că într-o coridă taurul este exemplul suprem de victimă inocentă (de unde şi scăderea drastică în popularitate a acestui tip de spectacol sângeros), în timp ce prinţul este un agresor.
Scenariul scris de Peter Moffat se concentrează pe cele trei femei care au făcut posibil acest interviu ce a reverberat îndelung în societatea britanică: jurnalista Emily Maitlis (Gillian Anderson) şi producătoarele Sam McAlister (Billie Piper) şi Esme Wren (Romola Garai). În 2019, Jeffrey Epstein este din nou arestat pentru trafic de minore, iar subiectul este reactivat la BBC, unde cele trei protagoniste lucrează la emisiunea Newsnight. În deplină sincronizare cu obsesia prinţului Andrew pentru o nouă validare publică, cele trei femei de presă investighează şi creează contextul pentru interviul care a fost ulterior descris drept "coliziunea unui avion cu un petrolier provoacă un tsunami şi apoi o explozie nucleară".
Regizorul Philip Martin reuşeşte foarte bine să sublinieze contrastul dintre prinţul crescut în puf şi jurnalistele care lucrează pentru o instituţie de presă prestigioasă, dar care - aflăm la începutul filmului - trece printr-un val de concedieri pentru a rămâne viabilă financiar. Şi cu cine să ţii în această confruntare? Cu prinţul poreclit "Randy Andy" ("randy" având o mulţime de sensuri negative în engleză, de la "lasciv" şi "aţâţat" la "gălăgios", "ţipător" şi "mitocan") sau cu jurnalistele dispuse să-şi sacrifice viaţa personală şi cariera pentru a spune lumii întregi că un reprezentant al familiei regale britanice este un infractor sexual?
Dincolo de această confruntare între profesionalism şi impostură, Scoop ne invită la o discuţie mai largă: în cine ne investim simpatia şi atenţia? Într-o lume fascinată de notorietate şi tiktok, este nevoie de un discernământ considerabil pentru a identifica modele şi exemple viabile. Poate că nu avem acces la tot pasul la prinţi excitaţi, dar ce te faci cu influencerii care promovează până în pânzele albe produse inutile sau dovedit toxice? Astfel, Scoop ne invită să fim propriii Emily-Sam-Esme şi să investim mai mult timp în identificarea falimentaţilor moral care nu doar că ne merită banii, dar nu merită nici măcar o fracţiune de secundă din timpul nostru preţios.
Discuţia despre cât de decorativă (şi implicit inutilă) este monarhia britanică se poartă de decenii bune, dacă nu chiar de secole. Dincolo de tăiat de panglici şi discursuri moralizator-încurajatoare, familia regală britanică a rămas, mai ales prin influenţa perenă a reginei Elisabeta, un popular model de conduită, fără să fie deloc scutită de scandaluri. Unul dintre aceste scandaluri îl vizează pe prinţul Andrew (interpretat de un Rufus Sewell cu "fălcuţe" prostetice), al doilea fiu al reginei, a cărui prietenie cu multimiliardardul şi pedofilul american Jeffrey Epstein continuă şi după ce acesta este condamnat în 2008 pentru că a abuzat sexual sau a mijlocit abuzul sexual a zeci de minore.
Dar în Scoop punctul de vedere este cu totul altul, iar prinţul este privit mai degrabă ca taurul pe care o echipă de matadori îl momeşte în arenă, îl aleargă, îl încolţeşte şi îl provoacă, ştirbindu-i cu fiecare întrebare din privilegiu şi accentuîndu-i deriva morală. Desigur, comparaţia este incorectă, pentru că într-o coridă taurul este exemplul suprem de victimă inocentă (de unde şi scăderea drastică în popularitate a acestui tip de spectacol sângeros), în timp ce prinţul este un agresor.
Scenariul scris de Peter Moffat se concentrează pe cele trei femei care au făcut posibil acest interviu ce a reverberat îndelung în societatea britanică: jurnalista Emily Maitlis (Gillian Anderson) şi producătoarele Sam McAlister (Billie Piper) şi Esme Wren (Romola Garai). În 2019, Jeffrey Epstein este din nou arestat pentru trafic de minore, iar subiectul este reactivat la BBC, unde cele trei protagoniste lucrează la emisiunea Newsnight. În deplină sincronizare cu obsesia prinţului Andrew pentru o nouă validare publică, cele trei femei de presă investighează şi creează contextul pentru interviul care a fost ulterior descris drept "coliziunea unui avion cu un petrolier provoacă un tsunami şi apoi o explozie nucleară".
Regizorul Philip Martin reuşeşte foarte bine să sublinieze contrastul dintre prinţul crescut în puf şi jurnalistele care lucrează pentru o instituţie de presă prestigioasă, dar care - aflăm la începutul filmului - trece printr-un val de concedieri pentru a rămâne viabilă financiar. Şi cu cine să ţii în această confruntare? Cu prinţul poreclit "Randy Andy" ("randy" având o mulţime de sensuri negative în engleză, de la "lasciv" şi "aţâţat" la "gălăgios", "ţipător" şi "mitocan") sau cu jurnalistele dispuse să-şi sacrifice viaţa personală şi cariera pentru a spune lumii întregi că un reprezentant al familiei regale britanice este un infractor sexual?
Dincolo de această confruntare între profesionalism şi impostură, Scoop ne invită la o discuţie mai largă: în cine ne investim simpatia şi atenţia? Într-o lume fascinată de notorietate şi tiktok, este nevoie de un discernământ considerabil pentru a identifica modele şi exemple viabile. Poate că nu avem acces la tot pasul la prinţi excitaţi, dar ce te faci cu influencerii care promovează până în pânzele albe produse inutile sau dovedit toxice? Astfel, Scoop ne invită să fim propriii Emily-Sam-Esme şi să investim mai mult timp în identificarea falimentaţilor moral care nu doar că ne merită banii, dar nu merită nici măcar o fracţiune de secundă din timpul nostru preţios.
