Părerea criticului
"Scott Pilgrim vs. the World" - Aşa, şi...?
Spectaculos de plicticos
Există filme cu un public ţintă extrem de mărginit - nu neapărat în sens cantitativ, din păcate. De la filme, bune sau proaste, având ca subiect viaţa lui Iisus, din perspectiva câte unei secte zâmbăreţe, şi până la peliculele porno orientate în funcţie de fetişuri, se întinde o gamă întreagă de filme de consum limitat strict în funcţie de pasiunile şi plăcerile diverselor felii de public. Nu e nimic rău în asta, cu două condiţii: aceea de a-şi indica declarat spectatorii target, pentru ca restul lumii să nu creadă că producţia li se adresează şi lor; şi de a respecta măcar nişte reguli profesionale elementare, astfel încât, pe de o parte, spectatorul din afara cercului, nimerit cine ştie cum în sală, chiar dacă nu vibrează alături de liota din jur, măcar să poată urmări imaginile de pe ecran, nu să se simtă ca un nudist în mijlocul unei plaje de textilişti (sau viceversa) - iar pe de altă parte, să nu contribuie, prin superficialitate, amatorism şi lipsa totală de autoexigenţă, la tembelizarea şi mai plenară a cirezii.
În mod normal, orice film se dezvoltă de la centru spre exterior: îşi defineşte conceptul (temă, idee, subiect), pornind de aici îşi construieşte povestirea, o formulează dramaturgic, o abordează regisoral şi... o concretizează în imagini, filmând, montând, sonorizând, folosind efecte vizuale, speciale şi sonore. Cam ăsta e drumul, nu? Putem înţelege că anumite producţii de gen încep prin a viza elementele formale ale produsului finit, că au în vedere un film de animaţie, sau de efecte speciale nemaivăzute, sau un musical cu o bandă sonoră deja existentă sau măcar preconizată - dar şi acestea, chiar procedând în ordine oarecum inversă, ajung în cele din urmă să recompună procesul firesc de creaţie. (Până şi "Avatar", unul dintre cele mai elocvente exemple de orchestraţie a formelor suverane pe un fond minor, a reuşit să fie măcar corect la un nivel formulaic, în sferele interioare.) Când, însă, primatul formelor e atât de totalitar, încât suportul lor solid e ignorat complet, sub toate aspectele posibile, e clar că avem o maaare problemă.
S-au mai făcut filme după benzi desenate - şi, culmea, cele mai reuşite, în nişa lor, au fost şi cele mai puţin ambiţioase ("Superman", "Spiderman"...) Cea mai notabilă excepţie, dintre filmele cu super-eroi, rămâne "Batman" - datorită calităţii speciale a comicsurilor de pornire, ca şi a regisorilor care le-au adus pe ecran (Tim Burton şi Christopher Nolan - Schumacher n-a existat). S-a mai impus "Sin City", graţie lui Frank Miller şi Robert Rodriguez (plus contribuţia lui Taratino) - şi, de asemenea, e reprezentativ în sens negativ spectacularul flop "300", unde veletarismul lui Zack Snyder a determinat tocmai genul de eşec în care se integrează şi pelicula de faţă.
Nici jocurile video n-au fost adoptate de azi, de ieri, în familia filmului. "Warcraft" se tot screme să cucerească ecranul, şi tot degeaba, până la ora actuala. "Resident Evil" e cât de cât mai răsărit, dar fără nici o şansă de a răzbate în zona mainstream. A încercat să abordeze subiectul din perspectiva inversă, cu rezultate cam îndoielnice, "Gamer". S-au mai reţinut, desigur, "Lara Croft", "Gungrave" şi multe altele.
Toate aceste ecranizări după surse BD şi VG pot fi cel puţin privibile, dacă nu chiar bune, numai în măsura în care autorii identifică, dincolo de canoanele speciilor de pornire, elementul de interes universal accesibil, pe care să-l transpună cinematografic - în lipsa căruia, peliculele respective nu reuşesc să-şi depăşească statutul de material masturbatoriu pentru fani. Şi ce poate fi mai plicticos decât să te pomeneşti în mijlocul unei mulţimi de extratereştri ce practică onania cu ochii la o chestie care pe tine nu te excită mai mult decât un platou de tăieţei cu microcipuri de zahăr ars?
Edgar Wright şi Michael Bacall au pornit la drum cu gândul de a pune să se mişte pe pânză succesiunile de casete desenate din "romanele grafice" ale lui Bryan Lee O'Malley. Au gândit până-n cele mai mici amănunte concepţia plastică. Au adunat un maldăr de chestii din imageria jocurilor video şi pe computer. Ba mai mult, au creat şi un întreg univers sonor, bazat pe genurile muzicale predilecte ale adolescenţilor americani. Şi ce-au făcut cu ele?
Le-au amplasat savant pe o însăilătură faţă de care atributul "scenaristică" s-ar potrivi la fel de bine ca adjectivul "cerebral" în relaţie cu ordinul lepidopterelor. Aşa-zisa "poveste" care încearcă să se întâmple pe sub imagini n-ar nici cap, nici coadă, nici motivaţii, nici şir. Culmea, există personaje. Nu eroul, care e clişeatic, găunos, fără sare şi piper (din mereu repetabila greşeală de a cădea în păcatul identificării cu imperfecţiunile subiectului - aici: reprezentarea adolescentului tipic, de nivel mediu, în care să se regăsească majoritatea teenagerilor, finalizată prin conturarea unui protagonist mediocru, plat, fără personalitate şi farmec), ci tinerii din jurul lui: membrii formaţiei, colocatarul gay, girlfrienda chinezoaică. Primul act al filmului, deşi incredibil de static şi neincitant (am simţit apăsarea plictiselii cam pe drumul spre minutul cinci - şi până la sfârşit m-a strivit ca pe-o clătită), are totuşi meritul de a propune un grup de personaje credibile şi destul de interesante - cu care, însă, nu va face în continuare mai nimic, decât a le pune să se repete la nesfârşit. Mândra mult dorită, Ramona Flowers pe numele ei, apare tam-nisam şi nu are nimic care să-i justifice multdorirea - e o fată de o frumuşicoşenie seacă, nu tu sexy, nu tu exotică, nu tu nimic (în schimb, cu fizionomia şi expresia unei mătuşici înţelepte la care te duci să-i ceri sfaturi despre varii treburi pe care ţi-e ruşine/frică/târşă să le discuţi cu mama). Ceea ce-ar trebui să se înnoade spre a da drumul unei confruntări captivante este efectiv trântit ca să fie, fără nici o motivaţie - pur şi simplu, premisele decurg în acţiune, numai fiindcă aşa vor scenariştii. Iar "misiunea" eroului, ceea ce are el de făcut ca să obţină inima inimoasei alese a inimii lui inimoase, e atât de ridicolă, încât te întrebi câţi ani s-or fi gândit până să le iasă o asemenea aberaţie: cică să-i bată pe toţi cei şapte foşti iubiţi răi ("evil exes") ai fetei. De unde până unde? Care-i sensul, care-i logica (fie în cheie realistă, cum ar fi fost cel mai normal, fie măcar conform raţiunilor intrinseci ale poveştii)? Da' mă rog, logică, nelogică, sens-nesens, micul Pelerin Scoţian purcede la drum, şi se bate cu fiecare într-un amalgam de dans, muzică şi trucuri de jocuri digitale ("vieţi", "sănătate", "muniţie"), etc. În afară de aceste compilări învălmăşite, secvenţele se mai disting doar prin valenţele de spectacol vizual care-ţi iau într-adevăr ochii (mai ales cea cu gemenii), dar nu reuşesc să alunge spleen-ul - ba dimpotrivă, îl accentuează şi mai mult, prin contrast: atâta risipă de mijloace, ca să se întâmple... nimic! Şi până la urmă, chiar nimic nu se întâmplă. Deznodământul e cel prevăzut, aşteptat şi nedorit - în sensul că e fix happy-end-ul la care ne gândeam cu groază. Nimic nu intervine, pe drum, ca să ne surprindă, să ne-ntoarcă puţin, să ne dea un zvâc. Ba încă şi marea dilemă mare din final e de-un simplism de-a dreptul scârbos: cu cine să rămână, cu Aia sau cu Ailaltă? Şi mânat de glasul conştiinţei, o alege pe Ailaltă. Atunci Aia oftează şi se tot duce... Da' Ailaltă, ce zice ea? Zice: "Hai, mergi după Aia...", zice. "Şi tu?" zice el. "Eu o să fiu ok." "Bine, pa." Şi se duce după Aia, care se uită puţin mirată, da-l ia de mână şi hai - în timp ce Ailaltă, nemaiavând cine s-o ia de mână, face şi ea ce poate: le face cu mâna.
Ca şi cum toată această nonpoveste, antipoveste, apoveste, huopoveste n-ar fi fost suficientă, Wright şi Bacall trebuie musai să se întindă mai mult decât le-ajunge plăpumioara, sau păturica, sau pleduţul, sau ce au ei acolo, şi-şi propun oarece (nu râdeţi!) "sondaje psihologice". Vor ei să exploreze subconştientul adolescentului american al zilelor noastre, şi cu ajutorul lui să construiască o relaţie savantă între real, imaginar şi oniric. Minunată intenţie - dar dragilor, scumpilor, fraţii mei albi, intre-vă-n căpşoare o dată pentru totdeauna: ca să ajungi acolo unde vreţi voi, tot povestea-i baza! Oricât de simplă sau de complexă, oricât de banală sau de nemaivăzută, oricât de nepretenţioasă sau de epoustoufflantă, povestea trebuie să fie, în structura ei interioară, credibilă, dinamică, articulată flexibil şi potrivit de surprinzătoare (nu uitaţi: "Dă-i publicului ce aşteaptă, dar într-un mod la care nu se aşteaptă.") Fără acest fundament solid, pilonii psihologici se scufundă în marasmul gratuităţii, cheile pentru descifrare sunt înecate sub torentul spectacolului vizual scăpat de sub control, şi toată tentativa autorilor de a jongla cu planurile realităţii şi fanteziei capotează, degenerând în neverosimilitate şi haos.
Nu e de mirare, aşadar, că latura regisorală a contribuţiei lui Edgar Wright, care după "Shaun of the Dead" şi "Hot Fuzz" chiar inspira, pe bună dreptate, încredere, rămâne o demonstraţie de virtuozitate în sine - pentru care cele 112 minute de proiecţie acoperă un interval mult prea lung (practic, omul ne-a arătat de ce-i în stare cam într-o oră, după care nu face decât să se tot repete, fără să mai inventeze nimic decât cel mult la nicel de detaliu). Umorul, dorindu-se omniprezent şi marcat de accente satirice precise, e diluat şi pueril, cu poante vechi - singura la care-mi amintesc că am simţit o intenţie de zâmbet în cerebel a fost fata aia cu un vocabular care din două-n două vorbe cerea câte-un beep.
În rolul titular, Michael Cera, altminteri un tânăr actor de reală valoare, nu aduce nimic nou - era mult mai nuanţat şi uman în "Juno" (că de "Superbad" prefer să nu-mi amintesc). Mary Elizabeth Winstead se iroseşte absolut degeaba, fiind urâţită fără rost de către machiaj şi de întreaga concepţie a regiei asupra personajului, şi având toate nuanţele interpretative de care o ştim capabilă aplatizate la o paletă frustrant de restrânsă. Mult mai convingătoare, în simplitatea ei prostuţească, e Ellen Wong, iar Kieran Culkin, fratele mai puţin celebru, dar nu netalentat, al lui Macaulay, compune un portret credibil şi hazliu al amicului gay empatic, simpatic şi ciudat. Alţii nu prea ies în evidenţă, poate cu excepţia lui Alison Pill, capabilă să cucerească doar cu un minimum de mijloace.
Pentru a veni în întâmpinarea multor reproşuri absolut previzibile, ţin să închei subliniind un principiu capital: falsa justificare că "o poveste mai complicată ar fi zăpăcit publicul" (apropo de lipsa de originalitate din "Avatar") sau că "ce voiai să spună mai mult decât atât?" (vizavi de concluziile învechite din "Inception"), nu va sta niciodată în picioare altfel decât ca scuză pentru ineptitudine. Tocmai, că atunci când urmăreşti să iei ochii printr-un show imagistic cum nu s-a mai văzut, eşti dator să-i asiguri o bază solidă, pentru a nu degenera în kitsch (care, prin definiţie, tocmai asta este: mimare a formelor de artă, lipsită de fond). Şi nu trebuie să se creadă că am în vedere neapărat nişte povestiri nemaipomenit de complicate şi voit originale. Marile adevăruri sunt întotdeauna simple, lucru valabil şi în cinema. Câte filme celebre (de dragoste, despre tribulaţiile tinereţii, despre oameni aşa cum sunt ei - ba chiar şi fantastice, SF sau de alte genuri desprinse de realitate), nu au la bază tocmai nişte scenarii simple şi clare? Condiţia e una singură, şi stă la îndemâna tuturor: să le construieşti bine. Totul e să şi vrei - restul, vine aproape de la sine.
Pitbull (Mihnea Columbeanu)
12 noiembrie, 2010, h. 10:10-13:14
Bucureşti, România
Spectaculos de plicticos
Există filme cu un public ţintă extrem de mărginit - nu neapărat în sens cantitativ, din păcate. De la filme, bune sau proaste, având ca subiect viaţa lui Iisus, din perspectiva câte unei secte zâmbăreţe, şi până la peliculele porno orientate în funcţie de fetişuri, se întinde o gamă întreagă de filme de consum limitat strict în funcţie de pasiunile şi plăcerile diverselor felii de public. Nu e nimic rău în asta, cu două condiţii: aceea de a-şi indica declarat spectatorii target, pentru ca restul lumii să nu creadă că producţia li se adresează şi lor; şi de a respecta măcar nişte reguli profesionale elementare, astfel încât, pe de o parte, spectatorul din afara cercului, nimerit cine ştie cum în sală, chiar dacă nu vibrează alături de liota din jur, măcar să poată urmări imaginile de pe ecran, nu să se simtă ca un nudist în mijlocul unei plaje de textilişti (sau viceversa) - iar pe de altă parte, să nu contribuie, prin superficialitate, amatorism şi lipsa totală de autoexigenţă, la tembelizarea şi mai plenară a cirezii.
În mod normal, orice film se dezvoltă de la centru spre exterior: îşi defineşte conceptul (temă, idee, subiect), pornind de aici îşi construieşte povestirea, o formulează dramaturgic, o abordează regisoral şi... o concretizează în imagini, filmând, montând, sonorizând, folosind efecte vizuale, speciale şi sonore. Cam ăsta e drumul, nu? Putem înţelege că anumite producţii de gen încep prin a viza elementele formale ale produsului finit, că au în vedere un film de animaţie, sau de efecte speciale nemaivăzute, sau un musical cu o bandă sonoră deja existentă sau măcar preconizată - dar şi acestea, chiar procedând în ordine oarecum inversă, ajung în cele din urmă să recompună procesul firesc de creaţie. (Până şi "Avatar", unul dintre cele mai elocvente exemple de orchestraţie a formelor suverane pe un fond minor, a reuşit să fie măcar corect la un nivel formulaic, în sferele interioare.) Când, însă, primatul formelor e atât de totalitar, încât suportul lor solid e ignorat complet, sub toate aspectele posibile, e clar că avem o maaare problemă.
S-au mai făcut filme după benzi desenate - şi, culmea, cele mai reuşite, în nişa lor, au fost şi cele mai puţin ambiţioase ("Superman", "Spiderman"...) Cea mai notabilă excepţie, dintre filmele cu super-eroi, rămâne "Batman" - datorită calităţii speciale a comicsurilor de pornire, ca şi a regisorilor care le-au adus pe ecran (Tim Burton şi Christopher Nolan - Schumacher n-a existat). S-a mai impus "Sin City", graţie lui Frank Miller şi Robert Rodriguez (plus contribuţia lui Taratino) - şi, de asemenea, e reprezentativ în sens negativ spectacularul flop "300", unde veletarismul lui Zack Snyder a determinat tocmai genul de eşec în care se integrează şi pelicula de faţă.
Nici jocurile video n-au fost adoptate de azi, de ieri, în familia filmului. "Warcraft" se tot screme să cucerească ecranul, şi tot degeaba, până la ora actuala. "Resident Evil" e cât de cât mai răsărit, dar fără nici o şansă de a răzbate în zona mainstream. A încercat să abordeze subiectul din perspectiva inversă, cu rezultate cam îndoielnice, "Gamer". S-au mai reţinut, desigur, "Lara Croft", "Gungrave" şi multe altele.
Toate aceste ecranizări după surse BD şi VG pot fi cel puţin privibile, dacă nu chiar bune, numai în măsura în care autorii identifică, dincolo de canoanele speciilor de pornire, elementul de interes universal accesibil, pe care să-l transpună cinematografic - în lipsa căruia, peliculele respective nu reuşesc să-şi depăşească statutul de material masturbatoriu pentru fani. Şi ce poate fi mai plicticos decât să te pomeneşti în mijlocul unei mulţimi de extratereştri ce practică onania cu ochii la o chestie care pe tine nu te excită mai mult decât un platou de tăieţei cu microcipuri de zahăr ars?
Edgar Wright şi Michael Bacall au pornit la drum cu gândul de a pune să se mişte pe pânză succesiunile de casete desenate din "romanele grafice" ale lui Bryan Lee O'Malley. Au gândit până-n cele mai mici amănunte concepţia plastică. Au adunat un maldăr de chestii din imageria jocurilor video şi pe computer. Ba mai mult, au creat şi un întreg univers sonor, bazat pe genurile muzicale predilecte ale adolescenţilor americani. Şi ce-au făcut cu ele?
Le-au amplasat savant pe o însăilătură faţă de care atributul "scenaristică" s-ar potrivi la fel de bine ca adjectivul "cerebral" în relaţie cu ordinul lepidopterelor. Aşa-zisa "poveste" care încearcă să se întâmple pe sub imagini n-ar nici cap, nici coadă, nici motivaţii, nici şir. Culmea, există personaje. Nu eroul, care e clişeatic, găunos, fără sare şi piper (din mereu repetabila greşeală de a cădea în păcatul identificării cu imperfecţiunile subiectului - aici: reprezentarea adolescentului tipic, de nivel mediu, în care să se regăsească majoritatea teenagerilor, finalizată prin conturarea unui protagonist mediocru, plat, fără personalitate şi farmec), ci tinerii din jurul lui: membrii formaţiei, colocatarul gay, girlfrienda chinezoaică. Primul act al filmului, deşi incredibil de static şi neincitant (am simţit apăsarea plictiselii cam pe drumul spre minutul cinci - şi până la sfârşit m-a strivit ca pe-o clătită), are totuşi meritul de a propune un grup de personaje credibile şi destul de interesante - cu care, însă, nu va face în continuare mai nimic, decât a le pune să se repete la nesfârşit. Mândra mult dorită, Ramona Flowers pe numele ei, apare tam-nisam şi nu are nimic care să-i justifice multdorirea - e o fată de o frumuşicoşenie seacă, nu tu sexy, nu tu exotică, nu tu nimic (în schimb, cu fizionomia şi expresia unei mătuşici înţelepte la care te duci să-i ceri sfaturi despre varii treburi pe care ţi-e ruşine/frică/târşă să le discuţi cu mama). Ceea ce-ar trebui să se înnoade spre a da drumul unei confruntări captivante este efectiv trântit ca să fie, fără nici o motivaţie - pur şi simplu, premisele decurg în acţiune, numai fiindcă aşa vor scenariştii. Iar "misiunea" eroului, ceea ce are el de făcut ca să obţină inima inimoasei alese a inimii lui inimoase, e atât de ridicolă, încât te întrebi câţi ani s-or fi gândit până să le iasă o asemenea aberaţie: cică să-i bată pe toţi cei şapte foşti iubiţi răi ("evil exes") ai fetei. De unde până unde? Care-i sensul, care-i logica (fie în cheie realistă, cum ar fi fost cel mai normal, fie măcar conform raţiunilor intrinseci ale poveştii)? Da' mă rog, logică, nelogică, sens-nesens, micul Pelerin Scoţian purcede la drum, şi se bate cu fiecare într-un amalgam de dans, muzică şi trucuri de jocuri digitale ("vieţi", "sănătate", "muniţie"), etc. În afară de aceste compilări învălmăşite, secvenţele se mai disting doar prin valenţele de spectacol vizual care-ţi iau într-adevăr ochii (mai ales cea cu gemenii), dar nu reuşesc să alunge spleen-ul - ba dimpotrivă, îl accentuează şi mai mult, prin contrast: atâta risipă de mijloace, ca să se întâmple... nimic! Şi până la urmă, chiar nimic nu se întâmplă. Deznodământul e cel prevăzut, aşteptat şi nedorit - în sensul că e fix happy-end-ul la care ne gândeam cu groază. Nimic nu intervine, pe drum, ca să ne surprindă, să ne-ntoarcă puţin, să ne dea un zvâc. Ba încă şi marea dilemă mare din final e de-un simplism de-a dreptul scârbos: cu cine să rămână, cu Aia sau cu Ailaltă? Şi mânat de glasul conştiinţei, o alege pe Ailaltă. Atunci Aia oftează şi se tot duce... Da' Ailaltă, ce zice ea? Zice: "Hai, mergi după Aia...", zice. "Şi tu?" zice el. "Eu o să fiu ok." "Bine, pa." Şi se duce după Aia, care se uită puţin mirată, da-l ia de mână şi hai - în timp ce Ailaltă, nemaiavând cine s-o ia de mână, face şi ea ce poate: le face cu mâna.
Ca şi cum toată această nonpoveste, antipoveste, apoveste, huopoveste n-ar fi fost suficientă, Wright şi Bacall trebuie musai să se întindă mai mult decât le-ajunge plăpumioara, sau păturica, sau pleduţul, sau ce au ei acolo, şi-şi propun oarece (nu râdeţi!) "sondaje psihologice". Vor ei să exploreze subconştientul adolescentului american al zilelor noastre, şi cu ajutorul lui să construiască o relaţie savantă între real, imaginar şi oniric. Minunată intenţie - dar dragilor, scumpilor, fraţii mei albi, intre-vă-n căpşoare o dată pentru totdeauna: ca să ajungi acolo unde vreţi voi, tot povestea-i baza! Oricât de simplă sau de complexă, oricât de banală sau de nemaivăzută, oricât de nepretenţioasă sau de epoustoufflantă, povestea trebuie să fie, în structura ei interioară, credibilă, dinamică, articulată flexibil şi potrivit de surprinzătoare (nu uitaţi: "Dă-i publicului ce aşteaptă, dar într-un mod la care nu se aşteaptă.") Fără acest fundament solid, pilonii psihologici se scufundă în marasmul gratuităţii, cheile pentru descifrare sunt înecate sub torentul spectacolului vizual scăpat de sub control, şi toată tentativa autorilor de a jongla cu planurile realităţii şi fanteziei capotează, degenerând în neverosimilitate şi haos.
Nu e de mirare, aşadar, că latura regisorală a contribuţiei lui Edgar Wright, care după "Shaun of the Dead" şi "Hot Fuzz" chiar inspira, pe bună dreptate, încredere, rămâne o demonstraţie de virtuozitate în sine - pentru care cele 112 minute de proiecţie acoperă un interval mult prea lung (practic, omul ne-a arătat de ce-i în stare cam într-o oră, după care nu face decât să se tot repete, fără să mai inventeze nimic decât cel mult la nicel de detaliu). Umorul, dorindu-se omniprezent şi marcat de accente satirice precise, e diluat şi pueril, cu poante vechi - singura la care-mi amintesc că am simţit o intenţie de zâmbet în cerebel a fost fata aia cu un vocabular care din două-n două vorbe cerea câte-un beep.
În rolul titular, Michael Cera, altminteri un tânăr actor de reală valoare, nu aduce nimic nou - era mult mai nuanţat şi uman în "Juno" (că de "Superbad" prefer să nu-mi amintesc). Mary Elizabeth Winstead se iroseşte absolut degeaba, fiind urâţită fără rost de către machiaj şi de întreaga concepţie a regiei asupra personajului, şi având toate nuanţele interpretative de care o ştim capabilă aplatizate la o paletă frustrant de restrânsă. Mult mai convingătoare, în simplitatea ei prostuţească, e Ellen Wong, iar Kieran Culkin, fratele mai puţin celebru, dar nu netalentat, al lui Macaulay, compune un portret credibil şi hazliu al amicului gay empatic, simpatic şi ciudat. Alţii nu prea ies în evidenţă, poate cu excepţia lui Alison Pill, capabilă să cucerească doar cu un minimum de mijloace.
Pentru a veni în întâmpinarea multor reproşuri absolut previzibile, ţin să închei subliniind un principiu capital: falsa justificare că "o poveste mai complicată ar fi zăpăcit publicul" (apropo de lipsa de originalitate din "Avatar") sau că "ce voiai să spună mai mult decât atât?" (vizavi de concluziile învechite din "Inception"), nu va sta niciodată în picioare altfel decât ca scuză pentru ineptitudine. Tocmai, că atunci când urmăreşti să iei ochii printr-un show imagistic cum nu s-a mai văzut, eşti dator să-i asiguri o bază solidă, pentru a nu degenera în kitsch (care, prin definiţie, tocmai asta este: mimare a formelor de artă, lipsită de fond). Şi nu trebuie să se creadă că am în vedere neapărat nişte povestiri nemaipomenit de complicate şi voit originale. Marile adevăruri sunt întotdeauna simple, lucru valabil şi în cinema. Câte filme celebre (de dragoste, despre tribulaţiile tinereţii, despre oameni aşa cum sunt ei - ba chiar şi fantastice, SF sau de alte genuri desprinse de realitate), nu au la bază tocmai nişte scenarii simple şi clare? Condiţia e una singură, şi stă la îndemâna tuturor: să le construieşti bine. Totul e să şi vrei - restul, vine aproape de la sine.
Pitbull (Mihnea Columbeanu)
12 noiembrie, 2010, h. 10:10-13:14
Bucureşti, România
