Părerea criticului
The Secret in Their Eyes/Secretul, cu Julia Roberts, Chiwetel Ejiofor, Nicole Kidman și Alfred Molina, a intrat în cinematografele noastre pe 4 decembrie. Filmul este un remake al thriller-ul argentinian El secreto de sus ojos/Secretul din ochii lor (2009), premiat cu Oscar pentru film străin. Scenaristul filmelor Captain Phillips (2013) și The Hunger Games (2012), Billy Ray, semnează acum nu doar scenariul filmului Secretul, ci și regia. Ray transplantează povestea originală din Argentina totalitară a anilor 70 în America de Nord de după 11 septembrie (un posibil minim al democrației americane).
Cine nu a văzut originalul, va descoperi în producția din 2015 un film de acțiune foarte bine construit, cu suspans, tensiune, țesut în jurul conceptului de vinovăție, și cu un twist final ce dă fiori. Secretul din 2015 este un film polițist bine susținut, cu interpretări de mare clasă, dar și o tentă politică mai puțin vizibilă comparativ cu filmul inițial.
El secreto de sus ojos din 2009, al lui Juan José Campanella, era nu doar un film polițist, ci și unul politic, ancorat în contextul brutal al Argentinei sfârșitului anilor 70, când „Guerra sucia” („războiul murdar”) al regimului de extremă dreaptă aresta și ucidea fără discriminare, oamenii erau ridicați de pe stradă și dispăreau fără urmă, iar justiția liberă practic încetase să existe. În acest context, autorul crimei ce declanșează, practic, filmul - deși repede identificat - scapă nepedepsit, o premisă perfect posibilă într-o dictatură latino-americană, dar mai greu - parcă - de crezut într-o democrație totuși funcțională, precum SUA de după 11 septembrie 2001. M-am întrebat, gândindu-ma inclusiv la filmul original, cum genul acesta de poveste poate fi plauzibilă într-un context, totuși, democratic: un criminal și violator primejdios să fie recrutat în slujba unui guvern. Asta mi s-a părut cel mai puțin credibil la filmul din 2015. Plasarea în contextul panicii teroriste de după atacurile de pe 11 septembrie poate avea un pic de sens, mai ales ținând cont de contextul internațional actual. Totuși, mi se pare greu de acceptat că ceea ce se întâmpla în America Latină ar avea loc și în America de Nord.
Pe de altă parte, dacă filmul american are un ritm foarte alert, cu montaj nervos și o cameră de filmat care „fuge” de la un personaj la altul în dialoguri, producția argentiniană insistă asupra personajelor și cel mai mult asupra expresiei fețelor, mai ales a ochilor, cu cadre lungi: personajele au ochii expresivi - poate și pentru că se află într-un context în care vorbele pot ușor compromite, unde până și asasinul este deconspirat prin analiza expresiei ochilor săi. Cu toată intriga polițist-politică, filmul argentinian este profund observațional și reflexiv: acțiunea există, dar e undeva pe locul doi.
Punând un protagonist de culoare (poate pentru a fi political correct), jucat de Chiwetel Ejiofor, și o frumusețe blondă care poate reflecta mai bine gusturile publicului american (Nicole Kidman) în locul uneia latino-americane (Soledad Villamil), plus un erou negativ respingător fizic, minoritar (e arab în America), Secretul (2015) funcționează foarte bine ca film polițist. Dar e doar atât, față de originalul care funcționa și ca film psihologic, și film cu o poveste de dragoste bine conturată, și politic.
Scenele sunt trase la indigo după original, fotbalul devine fotbal american, chipeșul om al legii latino-american rămâne tot american, dar afro. Mi s-a părut foarte potrivită alegerea lui Nicole Kidman, cu postura ei semeață, în rolul procuroarei. Scena interogatorului, în care ea și agentul FBI jucat de Chiwetel Ejiofor pozează în „polițistul bun și cel rău”, e susținută cu aplomb de Kidman. E mai bună în acea secvență decât argentinianca Soledad Villamil. Julia Roberts oferă și ea un regal interpretativ, jocul actorilor fiind clar un element pe care au mizat producătorii filmului.
Cine nu a văzut originalul, va descoperi în producția din 2015 un film de acțiune foarte bine construit, cu suspans, tensiune, țesut în jurul conceptului de vinovăție, și cu un twist final ce dă fiori. Secretul din 2015 este un film polițist bine susținut, cu interpretări de mare clasă, dar și o tentă politică mai puțin vizibilă comparativ cu filmul inițial.
El secreto de sus ojos din 2009, al lui Juan José Campanella, era nu doar un film polițist, ci și unul politic, ancorat în contextul brutal al Argentinei sfârșitului anilor 70, când „Guerra sucia” („războiul murdar”) al regimului de extremă dreaptă aresta și ucidea fără discriminare, oamenii erau ridicați de pe stradă și dispăreau fără urmă, iar justiția liberă practic încetase să existe. În acest context, autorul crimei ce declanșează, practic, filmul - deși repede identificat - scapă nepedepsit, o premisă perfect posibilă într-o dictatură latino-americană, dar mai greu - parcă - de crezut într-o democrație totuși funcțională, precum SUA de după 11 septembrie 2001. M-am întrebat, gândindu-ma inclusiv la filmul original, cum genul acesta de poveste poate fi plauzibilă într-un context, totuși, democratic: un criminal și violator primejdios să fie recrutat în slujba unui guvern. Asta mi s-a părut cel mai puțin credibil la filmul din 2015. Plasarea în contextul panicii teroriste de după atacurile de pe 11 septembrie poate avea un pic de sens, mai ales ținând cont de contextul internațional actual. Totuși, mi se pare greu de acceptat că ceea ce se întâmpla în America Latină ar avea loc și în America de Nord.
Pe de altă parte, dacă filmul american are un ritm foarte alert, cu montaj nervos și o cameră de filmat care „fuge” de la un personaj la altul în dialoguri, producția argentiniană insistă asupra personajelor și cel mai mult asupra expresiei fețelor, mai ales a ochilor, cu cadre lungi: personajele au ochii expresivi - poate și pentru că se află într-un context în care vorbele pot ușor compromite, unde până și asasinul este deconspirat prin analiza expresiei ochilor săi. Cu toată intriga polițist-politică, filmul argentinian este profund observațional și reflexiv: acțiunea există, dar e undeva pe locul doi.
Punând un protagonist de culoare (poate pentru a fi political correct), jucat de Chiwetel Ejiofor, și o frumusețe blondă care poate reflecta mai bine gusturile publicului american (Nicole Kidman) în locul uneia latino-americane (Soledad Villamil), plus un erou negativ respingător fizic, minoritar (e arab în America), Secretul (2015) funcționează foarte bine ca film polițist. Dar e doar atât, față de originalul care funcționa și ca film psihologic, și film cu o poveste de dragoste bine conturată, și politic.
Scenele sunt trase la indigo după original, fotbalul devine fotbal american, chipeșul om al legii latino-american rămâne tot american, dar afro. Mi s-a părut foarte potrivită alegerea lui Nicole Kidman, cu postura ei semeață, în rolul procuroarei. Scena interogatorului, în care ea și agentul FBI jucat de Chiwetel Ejiofor pozează în „polițistul bun și cel rău”, e susținută cu aplomb de Kidman. E mai bună în acea secvență decât argentinianca Soledad Villamil. Julia Roberts oferă și ea un regal interpretativ, jocul actorilor fiind clar un element pe care au mizat producătorii filmului.
