Părerea criticului
"Secret of the Wings" - Filmuleţ de vacanţă...
...cu imaginaţia plecată în concediu
Dulceţurile zaharisite peste măsură sunt daruri otrăvite - fie diabetice, în plan fizic, fie pe-creier-spălătoare, la nivel artistic şi cultural. E o naivitate condescendentă, aceea de a-i crede pe copii reduşi mintal, astfel încât să înghită orice povestioară gândită doar pe jumătate, plină de găuri şi lipsită măcar de câteva grăunţe de sare şi piper, oricât de dulceagă s-ar fi dorit ea din start.
O greşeală la fel de mare este aceea de a ne închipui că în sfera fantasticului putem eluda nişte reguli elementare. Da, basmele permit orice - dar nu oricum; ele au raţiunea lor proprie, fie deja trasată de marii înaintaşi, fie deschisă invenţiei (nu mai puţin riguroase). Sub acest aspect, scenariul înşirat de Tom Rogers şi Ryan Rowe încalcă multe considerente atât de ordin dramaturgic, cât şi privind logica subtilă şi bogată a fanteziei. Contextul de pornire e schiţat tulbure (în pofida limpezimii ireproşabile a tehnicii digitale folosite ca mijloc de expresie), iar motivaţiile personajelor şi ale societăţii lor imaginare sunt simple scuze extrem de firave - întregului ansamblu lipsindu-i orice energie interioară menită să captiveze spectatorul şi să ducă povestea înainte. Se întâmplă uneori să dai peste un film care reuşeşte performanţa de a te plictisi încă din primele cinci minute, pentru ca pe la jumătate să atingă deja cotele exasperării.
Noroc că, dacă ai totuşi răbdare să rezişti până la sfârşit, te poţi alege cu câteva tresăriri vag satisfăcătoare, prin ultima parte - semn că autorii au avut câteva intenţii legitime şi nu sunt chiar complet tâmpiţi, ci doar foarte nepricepuţi în a şi le fructifica. Spre sfârşit, se conturează în fine un oarecare conflict - condus până acolo târâş-grăpiş, în lipsa oricăror caractere fie şi doar parţial negative şi a unor probleme autentice, numai cu ajutorul câtorva pretexte artificiale. Singurul vector dramatic constă în faptul că personajele nu cunosc câteva explicaţii elementare - lucru greu de acceptat, în condiţiile unei lumi unde s-ar zice că există şi cultură, şi inteligenţă, şi puteri magice. Cel mai flagrant exemplu este însuşi facilul "secret al aripilor" din pornire şi din titlu - nu are nici vreun motiv de a fi secret, nici potenţialul de a trezi interesul personajelor sau pe al spectatorilor.
O altă hibă, cumplit de enervantă, constă în stângăcia dialogurilor - de o origine greu de depistat, în condiţiile în care nu prea putem şti unde s-a strecurat: în textul original, sau în traducerea românească (unde, de altminteri, se recunosc totuşi nişte gugumănii - sună ca dracu' să auzi nişte zânişoare dintr-o lume imaginară vorbind cu "okay", "wow", "e super!" şi "ce tare!", semn că tălmaciul s-a căznit să mimeze vorbirea cotidian-contemporană fără a putea stăpâni coerent contextul ficţional). Astfel, replicile actorilor care au realizat dublajul sună la rândul lor fals şi neconvingător, deşi în plan strict sonor gâdilă auzul în mod destul de plăcut. În fond, copiii nu prea ştiu ce-i aia Timothy Dalton, Anjelica Huston, Mae Whitman sau Lucy Liu, aşa că nu vor jindui după intonaţiile şi timbrul lor vocal.
Ca atare, meritele principale ale filmuleţului se rezumă la nivel tehnic - o grafică frumoasă, indiscutabil, şi o bună stăpânire a mijloacelor animaţiei digitale. Partitura muzicală, inspirată şi eficientă, are însă dezavantajul ca, aplicată peste însăilătura accelerată şi subţiratică a povestirii, să evidenţieze şi mai mult, prin contrast, inconsistenţa întâmplărilor pe care intenţiona să le ilustreze. Cât despre elementul stereoscopic, avem din nou de-a face cu unul dintre acele cazuri când e băgat cu forţa, numai ca să fie, să se găsească, să atragă lumea la casa de bilete - cu o forţă cam nevolnică, de vreme ce nici măcar de formă nu există componente care să speculeze vizual impactul propriu formulei 3D.
Practic, asistăm din nou la un caz simptomatic al acelor daruri otrăvite la care m-am referit în deschidere. Arta filmului a progresat în mare parte datorită handicapurilor pasagere din trecut (lipsa sonorului, la începuturi; neputinţele tehnice, rezolvate succesiv, mai târziu - şi aşa mai departe). În prezent, când nivelul efectelor speciale şi al animaţiei digitale a depăşit practic orice limite, putând aduce la viaţă, pe ecran, tot ce vrei şi ce nu vrei, se conturează tot mai puternic pericolul ca imaginaţia creatoare să intre într-o vacanţă prelungită.
Pitbull (Mihnea Columbeanu)
4 septembrie, 2012, 11:30-12:12
Bucureşti, România
...cu imaginaţia plecată în concediu
Dulceţurile zaharisite peste măsură sunt daruri otrăvite - fie diabetice, în plan fizic, fie pe-creier-spălătoare, la nivel artistic şi cultural. E o naivitate condescendentă, aceea de a-i crede pe copii reduşi mintal, astfel încât să înghită orice povestioară gândită doar pe jumătate, plină de găuri şi lipsită măcar de câteva grăunţe de sare şi piper, oricât de dulceagă s-ar fi dorit ea din start.
O greşeală la fel de mare este aceea de a ne închipui că în sfera fantasticului putem eluda nişte reguli elementare. Da, basmele permit orice - dar nu oricum; ele au raţiunea lor proprie, fie deja trasată de marii înaintaşi, fie deschisă invenţiei (nu mai puţin riguroase). Sub acest aspect, scenariul înşirat de Tom Rogers şi Ryan Rowe încalcă multe considerente atât de ordin dramaturgic, cât şi privind logica subtilă şi bogată a fanteziei. Contextul de pornire e schiţat tulbure (în pofida limpezimii ireproşabile a tehnicii digitale folosite ca mijloc de expresie), iar motivaţiile personajelor şi ale societăţii lor imaginare sunt simple scuze extrem de firave - întregului ansamblu lipsindu-i orice energie interioară menită să captiveze spectatorul şi să ducă povestea înainte. Se întâmplă uneori să dai peste un film care reuşeşte performanţa de a te plictisi încă din primele cinci minute, pentru ca pe la jumătate să atingă deja cotele exasperării.
Noroc că, dacă ai totuşi răbdare să rezişti până la sfârşit, te poţi alege cu câteva tresăriri vag satisfăcătoare, prin ultima parte - semn că autorii au avut câteva intenţii legitime şi nu sunt chiar complet tâmpiţi, ci doar foarte nepricepuţi în a şi le fructifica. Spre sfârşit, se conturează în fine un oarecare conflict - condus până acolo târâş-grăpiş, în lipsa oricăror caractere fie şi doar parţial negative şi a unor probleme autentice, numai cu ajutorul câtorva pretexte artificiale. Singurul vector dramatic constă în faptul că personajele nu cunosc câteva explicaţii elementare - lucru greu de acceptat, în condiţiile unei lumi unde s-ar zice că există şi cultură, şi inteligenţă, şi puteri magice. Cel mai flagrant exemplu este însuşi facilul "secret al aripilor" din pornire şi din titlu - nu are nici vreun motiv de a fi secret, nici potenţialul de a trezi interesul personajelor sau pe al spectatorilor.
O altă hibă, cumplit de enervantă, constă în stângăcia dialogurilor - de o origine greu de depistat, în condiţiile în care nu prea putem şti unde s-a strecurat: în textul original, sau în traducerea românească (unde, de altminteri, se recunosc totuşi nişte gugumănii - sună ca dracu' să auzi nişte zânişoare dintr-o lume imaginară vorbind cu "okay", "wow", "e super!" şi "ce tare!", semn că tălmaciul s-a căznit să mimeze vorbirea cotidian-contemporană fără a putea stăpâni coerent contextul ficţional). Astfel, replicile actorilor care au realizat dublajul sună la rândul lor fals şi neconvingător, deşi în plan strict sonor gâdilă auzul în mod destul de plăcut. În fond, copiii nu prea ştiu ce-i aia Timothy Dalton, Anjelica Huston, Mae Whitman sau Lucy Liu, aşa că nu vor jindui după intonaţiile şi timbrul lor vocal.
Ca atare, meritele principale ale filmuleţului se rezumă la nivel tehnic - o grafică frumoasă, indiscutabil, şi o bună stăpânire a mijloacelor animaţiei digitale. Partitura muzicală, inspirată şi eficientă, are însă dezavantajul ca, aplicată peste însăilătura accelerată şi subţiratică a povestirii, să evidenţieze şi mai mult, prin contrast, inconsistenţa întâmplărilor pe care intenţiona să le ilustreze. Cât despre elementul stereoscopic, avem din nou de-a face cu unul dintre acele cazuri când e băgat cu forţa, numai ca să fie, să se găsească, să atragă lumea la casa de bilete - cu o forţă cam nevolnică, de vreme ce nici măcar de formă nu există componente care să speculeze vizual impactul propriu formulei 3D.
Practic, asistăm din nou la un caz simptomatic al acelor daruri otrăvite la care m-am referit în deschidere. Arta filmului a progresat în mare parte datorită handicapurilor pasagere din trecut (lipsa sonorului, la începuturi; neputinţele tehnice, rezolvate succesiv, mai târziu - şi aşa mai departe). În prezent, când nivelul efectelor speciale şi al animaţiei digitale a depăşit practic orice limite, putând aduce la viaţă, pe ecran, tot ce vrei şi ce nu vrei, se conturează tot mai puternic pericolul ca imaginaţia creatoare să intre într-o vacanţă prelungită.
Pitbull (Mihnea Columbeanu)
4 septembrie, 2012, 11:30-12:12
Bucureşti, România
