Părerea criticului
Singurul aspect remarcabil in acest film e ca atunci cand pare a se auzi glasul unui urs in padurea in care eroii filmului ratacesc, capetenia britanicilor plecati catre un teambuilding la tara, in Europa de Est, stie ca in Ungaria e putin probabil sa existe ursi, spre deosebire de Romania, unde sigur sunt, pe cand in ceea ce priveste Serbia nu se poate pronunta categoric... Ursul apare prin cadru, oamenii care bantuie padurea vorbesc un fel de maghiara, dar dosarele pe care le gasesc la subsolul cabanei unde grupul poposeste (in mod gresit, evident) sunt redactate in sarba. Pe ce meleaguri vor fi ajuns ei?
O brambureala neincetat prezenta in povestea lui Christopher Smith, un horror care vrea sa fie luat in serios o vreme, apoi, cand mai ca te obisnuiesti sa mimezi seriozitatea, filmul pare sa ironizeze productiile de gen, ba cu gaguri (semireusite), ba oferind scene specifice peliculelor de serie B; iar cand doresti sa zambesti sperand ca realizatorii se pricep la postmodernisme parodice, mai e vreme doar de cateva glume puerile si de niste ciomageli, ca vine iute un final tras de par pana devine... fericit.
Departamentul de imagine al unei mari firme britanice de armament pleaca intr-o vacanta in care ar trebui sa se cunoasca si sa se lege ca grup. Inexplicabil (avand in vedere firma din care provin si presupusa lor inteligenta), ei nimeresc intr-o padure unde se ascunsesera si se organizasera militareste membrii unei bande care si-a propus (probabil!) sa razbune o mai veche istorie, in care, cu ajutorul unor solutii furnizate de firma respectiva de armament, au fost ucisi toti bolnavii mintal dintr-un spital aflat chiar in casa in care nimeresc drumetii.
La final, dupa o gramada de peripetii in care mult sange e varsat in mod stupid, Maggie si Steve, nu intamplator cei mai frumosi participanti la aventura, scapa cu viata si pornesc agale pe lac, intr-o barca, unul in bratele celuilalt. Daca Steve era un fan Pink Floyd putea sa ii fredoneze fetei piesa The Post War Dream, care se incheie cu un dubitativ "Oh Maggie, Maggie, what have we done?". Cum Steve nu e un fan Pink Floyd, filmul se termina pe versurile lui Ed Harcourt, care anunta o viitoare intalnire. Una la care eu, cu scuzele de rigoare, nu o sa pot ajunge!
de Lucian Maier
O brambureala neincetat prezenta in povestea lui Christopher Smith, un horror care vrea sa fie luat in serios o vreme, apoi, cand mai ca te obisnuiesti sa mimezi seriozitatea, filmul pare sa ironizeze productiile de gen, ba cu gaguri (semireusite), ba oferind scene specifice peliculelor de serie B; iar cand doresti sa zambesti sperand ca realizatorii se pricep la postmodernisme parodice, mai e vreme doar de cateva glume puerile si de niste ciomageli, ca vine iute un final tras de par pana devine... fericit.
Departamentul de imagine al unei mari firme britanice de armament pleaca intr-o vacanta in care ar trebui sa se cunoasca si sa se lege ca grup. Inexplicabil (avand in vedere firma din care provin si presupusa lor inteligenta), ei nimeresc intr-o padure unde se ascunsesera si se organizasera militareste membrii unei bande care si-a propus (probabil!) sa razbune o mai veche istorie, in care, cu ajutorul unor solutii furnizate de firma respectiva de armament, au fost ucisi toti bolnavii mintal dintr-un spital aflat chiar in casa in care nimeresc drumetii.
La final, dupa o gramada de peripetii in care mult sange e varsat in mod stupid, Maggie si Steve, nu intamplator cei mai frumosi participanti la aventura, scapa cu viata si pornesc agale pe lac, intr-o barca, unul in bratele celuilalt. Daca Steve era un fan Pink Floyd putea sa ii fredoneze fetei piesa The Post War Dream, care se incheie cu un dubitativ "Oh Maggie, Maggie, what have we done?". Cum Steve nu e un fan Pink Floyd, filmul se termina pe versurile lui Ed Harcourt, care anunta o viitoare intalnire. Una la care eu, cu scuzele de rigoare, nu o sa pot ajunge!
de Lucian Maier
