Shadows of Forgotten Ancestors (1965)

Un film foarte plastic, dar ca sa-l compar cu Tarkovski mi se pare o aberatie! Tarkovski a facut Andrei Rublev, dar la el religia nu este sufocanta, la el religia este eliberata prin iertare, prin renuntarea la penitenta autoimpusa. In acest film religia este pravoslavnica, invechita, ea nu elibereaza ci din contra incatuseaza. Mai mult decat un film artistic, este un documentar artistic! Mi-a adus in minte un alt film care mi-a dat aceeasi senzatie de inutil: winaypacha. Este un film deprimant, mai ales datorita coloanei sonore alcatuita din tanguitoarea muzica bisericeasca a crestinilor de rit vechi. Nu mi-a placut sub nici o forma, este pesimist prin lipsa culorilor, prin muzica si prin inertia actiunii. Este ca o combinatie intre Tezaur Folcloric si Emisiune in limbile nationalitatilor conlocuitoare. 6 pentru impresie artistica!

Are o imagine care pare din alta lume, daca tinem cond ca a fost făcut în 1965.

Filmul impresionează prin imaginea vie, colorată, având în vedere anul realizării, dar modul de realizare, oricât de original o fi vrut să fie, scade din valoarea filmului. Zici că tot filmul e filmat cu un telefon din zilele noastre.. În rest, prezintă destul de fidel caracteristicile est-europene, tradiții și chiar portul acestor oameni, ucrainieni aici, dar foarte asemănători cu obiceiuri neaoșe, din zonele pitorești de pe la noi din Nordul țării - Bucovina, Maramureș, etc. Pe de o parte pot înțelege aprecierea criticilor cu o notă atât de mare pentru că este prezentată o lume în care vesticii vin des în vacanțe culturale, dar filmul este destul de greu de urmărit când nu se întâmplă ceva nou pentru tine. O să amintească de copilăria la țară celor mai în vârstă, iar nouă celorlalți așa cum spuneam mai sus, ne aduce în memorie imagini de prin zonele care încă mai păstrează acel trai specific și unic, vechi românesc.

Depasind hotarele filmului, ba chiar si pe cele ale documentarului, regizorul ucrainian Serghei Paradjanov calca extrem de hotarat si apasat pe taramul artei, al filmului de arta mai exact. Inca din primele minute de vizionare ale aceastei ecranizari uluitoare, imaginea si sunetul te uluiesc, parand intr-adevar vrajite, de o frumusete intrinseca, venita nu doar din peisajele pe care le expune cu generozitate sau din coloritul aproape hipnotic ci si din etalarea unui mod de viata fantastic, milenar si nealterat de modernism sau de influente exterioare.
Paradjanov a ales anume acesti locuitori ai satelor de munte din Ucranina, stiut fiind ca datorita inaccesibilitatii, a distantarii dar si a modului de viata dur, aceste asezari sunt intr-o permanenta izolare si astfel traditii si obiceiuri ce in alte parti au disparut sau s-au alterat, aici se pastreaza asa cum au fost ele practicate din mosi stramosi.
Filmul capteaza pe pelicula toate momentele din viata unui locuitor al muntelui, momente atat de importante atat pentru existenta proprie dar mai ales pentru viata comunitatii din care face parte. Plecand de la copilarie, naratiunea ne poarta spre maturitate neratand sa surprinda totusi si ritualurile ca nunta sau inmormantarea.
Folosindu-se de o poveste tip balada, omniprezenta in folclorul zonelor muntoase ale Carpatilor, filmul surprinde povestea de dragoste dintre Ivan si Marichka. E aceeasi iubire interzisa care desi este predestinata a se intampla, tot asa este si condamnata sa sfarseasca tragic. Fatalitatea vine atat din amestecul claselor cat si din istoricul familiilor. Dar in acest film povestea nu este nici macar in plan secund lasata sa se desfasoare. Ea este doar folosita fiind practic o unealta, un instrument in mana regizorului, o tehnica de expunere e cel mai corect spus, expunere a tuturor traditiilor, a unei culturi ce trebuie cu orice pret pastrata vie pentru generatii si generatii ce vor urma. Apar astfel acele imbinari stranii pentru un film, ba chiar interzise, dar permise pentru un astfel de proiect, in care protagonistul se tavaleste in suferinta printre suflatorii in bucium, introdusi pe post de completari ale decorului si care au rolul de a-i canta durerea, suferinta ce trebuie sa fie purtata de ecou prin toate vaile acestor munti pentru ca natura sa ia aminte si astfel sa participe si ea. Buciumul fiind un element extrem de important al culturii muntenilor intervine brutal in film si capata prim-planul in dauna povestii si a actorilor. Este o permutare intre film si traditie emaiîntâlnita.
Culorile despre care vorbeam mai sus sunt atat de saturate si de intense incat orice stop-cadru reprezinta un adevarat tablou peisagistic impresionist, dar care din cauza repeziciunii cu care se succed cadrele in cinematografie, se transforma intr-un delir expresionist ce este acompaniat de tipatul simbol al acestui curent. Aceasta imbinare este la fel de stranie ca si complementarea elementelor religioase cu unele pagane, superstitioase. Simboluri crestine alaturi de ritualuri magice sunt atat de normale in aceasta lume ireala, incat imaginatia nu are cum sa nu faureasca din ceea ce vede ochiul, o lume de basm, miraculoasa si mitica.
Concluzie: Odata cu realizarea acestei cercetari etnografice unice ca maniera de abordare si redare, regizorul Parajanov si-a asigurat nemurirea si impreuna cu el toate aceste ritualuri stravechi ce vor putea fi lasate mostenire generatiilor ce vor veni. Nota -,--.

Artist vizual comparabil ca valoare cu Tarkovski, cu certe înclinații lirico-mitologice, cineastul armean Serghei Paradjanov realizează în ”Umbrele strămoșilor uitați” o monografie cvasidocumentară a culturii huțulilor, popor cu origini enigmatice din ținuturile Carpaților. Filmul prezintă povestea de dragoste nemuritoare dintre huțulii Ivan și Maricika, care se prelungește dincolo de moarte, devenind subiect de legendă.

Povestea simplă, dar care stârnește emoții puternice, devine pentru cineast pretextul pentru a prezenta obiceiuri tradiționale străvechi, astăzi uitate, în legătură cu principalele momente ale vieții omului (dragoste, nuntă, înmormântare), cu sărbătorile religioase sau cu activitățile specifice ale huțulilor. Este conservat astfel pentru posteritate un mod de trai arhaic, condamnat inevitabil la dispariție.

Filmul lui Paradjanov operează cu numeroase simboluri ce dezvăluie simțul plastic al cineastului. Simboluri religioase (precum crucile și mieii) coexistă cu simboluri folclorice, în timp ce culoarea este în consonanță cu perioadele de viață și stările sufletești ale personajelor: albul zăpezii ce simbolizează inocența - în perioada copilăriei, verdele primăverii domină iubirea adolescentină, imaginea monocromă în perioada de doliu, roșul în secvența nunții și cenușiul care se potrivește traiului nefericit și lipsit de rod al lui Ivan.

”Umbrele strămoșilor uitați” este un poem în imagini al vieții omului, ce punctează principalele etape ale vieții și trăirile sufletești majore. Ideea principală pe care o transmite filmul este că singura bucurie sufletească a omului este iubirea, deoarece doar ea poate rodi, aducând astfel valoare existenței umane.

Un festin cultural, traditii, obiceiuri frumoase, cum probabil doar prin zona Carpatilor se gasesc. Daca povestea e una simpla, insa bine articulata, dramatica in final, complexitatea cadrelor bulverseaza, imagini superbe prin culoarea si miscarea camerei in jurul personajelor. La tehnica de filmare, si probabil nu numai, Parajanov se arata un maestru, la inaltime acolo, langa Tarkovsky.

Vizionand acest film am regasit multe din elementele traditionale si magice ale hutulilor.