Părerea criticului
"Shark Night 3D" - Tras de păr dar leşinat
...sau viceversa
Se văd 3D nişte alge, într-un cadru.
Şi nişte dumicăţei de carne plutind pe sub apă, după ce o jagardea de rechin nevinovat şi manipulat e înjunghiat intempestiv de pe partea cealaltă.
Gata 3D-ul.
Mai departe.
Povestea e o făcătură deloc credibilă, dar trasă de păr - de obicei, evit să bag spoilere, iar când n-am încotro, avertizez din start. Aici, nu-mi fac probleme. N-am să dezvălui nimic, dar nu din vreun scrupul, ci fiindcă ori aia, ori aia - tot aia.
Deci, din oarece motive, ajung nişte oarece rechini unde n-aveau ce căuta. Ştiind că acolo totu-i vis şi armonie, câteva fătuci, cu fătucii lor aferenţi, vin să pună de-un weekend la sfârşit de săptămână. Se lasă cu muşcături (ho, PROs-TV-ule, nu te repezi! Erau rechini cu stăpân, nu maidanezi... sau, ştii ce? Repede-te liniştit, abia aştept să văd oarece secvenţe din pelicula asta comentate patetic de Esca în prime-time, de să juiseze Mihai Eutanasoaei şi mai multe nu). Pe urmă, acţionu' se-mbârligă cu forţa, doar ca să mai muşte ăia câte ceva câtu-i noaptea de lungă. Fără nici un chichirez, printre sesiunile muşcăcioase (puţine, rare şi filmate prost, dar dezamăgitor - pentru sadicii latenţi care s- aşteptează la naturalizme viscerale zbârnâindu-le stereoscopic în cornee; nici vorbă de aşa ceva) se lungesc comme la peltée vorbării ce vor, mă-nţelegi, să adauge "dimensiune". Alternează previzibilitatea de cea mai joasă speţă (adică aia când te aştepţi cum o să fie, îţi imaginezi cum ar putea fi, şi pân-la urmă e cum nici măcar nu te gândiseşi să-ţi închipui pur şi simplu fiindcă ţi-ai fi autojignit cerebelul) cu fabricaţiile scremute (la care nu te-ai fi aşteptat efectiv pen'că nici unui om întreg la minte nu-i poate bubui respectiva asemenea tâmpiţenii). Ca şi cum poliomielita asta povestitoricească n-ar fi fost de ajuns, numiţii Will Hayes şi Jesse Studenberg nici măcar nu se pricep s-o însăileze într-un scenariu care să te ţină-n priză - naraţiunea e când îngrămădită, când lălăită: ba se amorsează câte-un mic plot-point secundar şi zdrang, numa' ce păcăne şi payoff-u', ba se-ntinde zgârciul câte unei prăştiuţe cehoviene şi, până să tragă, s-a fleşcăit de tot. Asemenea, David R. Ellis, regisorele care încaltea schiţase ceva ritm şi perversitate stilistică în vreo două "Destinaţii Finale" şi aia cu "Şerpii din aripoplan", acum zici c-a luat etnobotanice. Lucrează cu actorii de parc-ar fi nişte dulapuri - nu că altfel ar fi ceva de capu' lor... mai degrab' de funduleţe, că gagicile-s sexy de numa', da' nici aici nu iese nimic, barem de-un ţâţ, acolo, că rechin să fii, şi nu reuşeşti să le dai jos omniprezentele costumaşe de baie... Ba nu, mint: în secvenţa de kickstart, o dezsutienizează pe una un malac care, precum Bulă, foaie verde barabulă / stătea-n apă pân-la... brâu - rima fiind sub apă, să n-o vedem noi; şi nici din lăptărie (a pipiţei, nu a lui Enache) nu se vede nimic, că matracuca stătea-n apă pân-la umere, ascunsă pudic de noi, da' taman bine expusă subacuatic s-o hăpăiască ştim noi cine. Nu-i iese nici un dram de strop de pic de suspense, şi reuşeşte performanţa de a se înscrie şi el a-lătúri de ăia care când pun de-o chestie tragic-eroicoioasă (ca de pildă, când negroteiu' făr' de-un braţ se avântă cu suliţa-n hailantă mânură să se ieie la trântă cu monstruleaţa cartilaginoasă), cade lumea-n sală pe jos de râs - cum am păţit, azi-dimineaţă, cei câţiva speriaţi-neinspiraţi nimeriţi la vizionarea de presă.
Deci: n-o să vedeţi nici un 3D (doar cam un 1D-juma'); n-o să vedeţi sfârtecări gigea (numa' nişte bulibăşeli neclare); n-o să vă palpite cordu'; n-o să vă plesniţi frontalu' că "puuu... la asta nu m-am gândit!"; n-o să vedeţi un film.
N-o să vedeţi n'ica. N'ic de n'ica.
Pitbull (Mihnea Columbeanu)
29 septembrie, 2011, h. 19:00-19:24
Bucureşti, România
...sau viceversa
Se văd 3D nişte alge, într-un cadru.
Şi nişte dumicăţei de carne plutind pe sub apă, după ce o jagardea de rechin nevinovat şi manipulat e înjunghiat intempestiv de pe partea cealaltă.
Gata 3D-ul.
Mai departe.
Povestea e o făcătură deloc credibilă, dar trasă de păr - de obicei, evit să bag spoilere, iar când n-am încotro, avertizez din start. Aici, nu-mi fac probleme. N-am să dezvălui nimic, dar nu din vreun scrupul, ci fiindcă ori aia, ori aia - tot aia.
Deci, din oarece motive, ajung nişte oarece rechini unde n-aveau ce căuta. Ştiind că acolo totu-i vis şi armonie, câteva fătuci, cu fătucii lor aferenţi, vin să pună de-un weekend la sfârşit de săptămână. Se lasă cu muşcături (ho, PROs-TV-ule, nu te repezi! Erau rechini cu stăpân, nu maidanezi... sau, ştii ce? Repede-te liniştit, abia aştept să văd oarece secvenţe din pelicula asta comentate patetic de Esca în prime-time, de să juiseze Mihai Eutanasoaei şi mai multe nu). Pe urmă, acţionu' se-mbârligă cu forţa, doar ca să mai muşte ăia câte ceva câtu-i noaptea de lungă. Fără nici un chichirez, printre sesiunile muşcăcioase (puţine, rare şi filmate prost, dar dezamăgitor - pentru sadicii latenţi care s- aşteptează la naturalizme viscerale zbârnâindu-le stereoscopic în cornee; nici vorbă de aşa ceva) se lungesc comme la peltée vorbării ce vor, mă-nţelegi, să adauge "dimensiune". Alternează previzibilitatea de cea mai joasă speţă (adică aia când te aştepţi cum o să fie, îţi imaginezi cum ar putea fi, şi pân-la urmă e cum nici măcar nu te gândiseşi să-ţi închipui pur şi simplu fiindcă ţi-ai fi autojignit cerebelul) cu fabricaţiile scremute (la care nu te-ai fi aşteptat efectiv pen'că nici unui om întreg la minte nu-i poate bubui respectiva asemenea tâmpiţenii). Ca şi cum poliomielita asta povestitoricească n-ar fi fost de ajuns, numiţii Will Hayes şi Jesse Studenberg nici măcar nu se pricep s-o însăileze într-un scenariu care să te ţină-n priză - naraţiunea e când îngrămădită, când lălăită: ba se amorsează câte-un mic plot-point secundar şi zdrang, numa' ce păcăne şi payoff-u', ba se-ntinde zgârciul câte unei prăştiuţe cehoviene şi, până să tragă, s-a fleşcăit de tot. Asemenea, David R. Ellis, regisorele care încaltea schiţase ceva ritm şi perversitate stilistică în vreo două "Destinaţii Finale" şi aia cu "Şerpii din aripoplan", acum zici c-a luat etnobotanice. Lucrează cu actorii de parc-ar fi nişte dulapuri - nu că altfel ar fi ceva de capu' lor... mai degrab' de funduleţe, că gagicile-s sexy de numa', da' nici aici nu iese nimic, barem de-un ţâţ, acolo, că rechin să fii, şi nu reuşeşti să le dai jos omniprezentele costumaşe de baie... Ba nu, mint: în secvenţa de kickstart, o dezsutienizează pe una un malac care, precum Bulă, foaie verde barabulă / stătea-n apă pân-la... brâu - rima fiind sub apă, să n-o vedem noi; şi nici din lăptărie (a pipiţei, nu a lui Enache) nu se vede nimic, că matracuca stătea-n apă pân-la umere, ascunsă pudic de noi, da' taman bine expusă subacuatic s-o hăpăiască ştim noi cine. Nu-i iese nici un dram de strop de pic de suspense, şi reuşeşte performanţa de a se înscrie şi el a-lătúri de ăia care când pun de-o chestie tragic-eroicoioasă (ca de pildă, când negroteiu' făr' de-un braţ se avântă cu suliţa-n hailantă mânură să se ieie la trântă cu monstruleaţa cartilaginoasă), cade lumea-n sală pe jos de râs - cum am păţit, azi-dimineaţă, cei câţiva speriaţi-neinspiraţi nimeriţi la vizionarea de presă.
Deci: n-o să vedeţi nici un 3D (doar cam un 1D-juma'); n-o să vedeţi sfârtecări gigea (numa' nişte bulibăşeli neclare); n-o să vă palpite cordu'; n-o să vă plesniţi frontalu' că "puuu... la asta nu m-am gândit!"; n-o să vedeţi un film.
N-o să vedeţi n'ica. N'ic de n'ica.
Pitbull (Mihnea Columbeanu)
29 septembrie, 2011, h. 19:00-19:24
Bucureşti, România
