Părerea criticului
"Şi caii sunt verzi pe pereţi" - Nevinovate visuri de îmbogăţire
A treia oară e cu noroc
Al treilea lung-metraj al lui Dan Chişu prezintă un salt semnificativ de la debutul său cu "WebSiteStory" (2010), precum şi o altă formulă decât în "Ursul" (2011). Însuşi autorul recunoaşte: "«WebSiteStory» a fost un experiment - de data asta, însă, m-am apucat de treburi serioase." În comparaţie cu primul film (unde totul se concentra în bolgiile periferice ale vieţii tinerilor debusolaţi), şi cu cel de-al doilea, care ne purta în cheie comică pe drumurile României contemporane, urmărind bietul animal bătrân şi muribund căruia circul îi caută un cumpărător, "Şi caii sunt verzi pe pereţi" propune o dublă poveste dezvoltată în paralel, à la Iñárritu (unul dintre cineaştii favoriţi ai autorului - la care intenţionează să se raporteze şi mai strâns în viitorul său film, cel de-al patrulea), despre proporţiile pe care le atinge mirajul îmbogăţirii uşoare printre nedrept de numeroşii noştri conaţionali care, orice-ar face, nu reuşesc nicidecum să se ajungă cu banii.
Dintr-un anumit punct de vedere, deloc de neglijat, regăsim tema din "Bună! Ce faci?" (2010 - Alexandru Maftei), deşi orientată pe o cu totul altă direcţie. Dacă pentru Gabi şi Gabi "botezul informaticii" (şi al Internetului) survenea ca o diversiune într-o existenţă mult prea afundată în ucigătoarea banalitate, spre a prilejui apoi o evoluţie de tip farsă romantică amăruie, protagonistul lui Dan Chişu, Marius Tocitu (Adrian Titieni) e nevoit să se "recicleze" dintr-o imperioasă nevoie de supravieţuire - iar farsa pe care i-o va juca universul virtual pentru care nu e deloc pregătit va fi incomparabil mai gravă, mai credibilă... şi mai semnificativă.
Pe de altă parte, cei doi tineri care pornesc la rândul lor după o fata morgana asemănătoare înlătură, pe rând, voalurile amăgitoare de pe alte tablouri triste ale realităţii noastre naţionale (în frunte cu un episod de-a dreptul bântuitor, în care Coca Bloos ne dovedeşte pentru a nici nu mai ştim câta oară ce abisuri apocaliptice e-n stare să creeze numai din câteva priviri şi cuvinte abia rostite suav) - îndreptându-se spre surprinzătoarea convergenţă finală pe care le-o rezervă un destin... poate pervers... poate doar orb.
În materie de profesionalism, saltul evolutiv marcat de Dan Chişu cu acest al treilea film al său e remarcabil, urmând traiectoria jalonată în ultimii doi ani: în "WebSiteStory", pe lângă experimentalismul liber asumat (inclusiv faptul că se lucrase fără un scenariu conturat precis), se observa o dualitate vizibilă între elementele de talent nativ şi mari incertitudini profesionale; "Ursul" depăşea faza amatoricească, începând să se lege mai sigur pe sine - iar "Şi caii sunt verzi pe pereţi" izbuteşte performanţa de a îmbina buna stăpânire a mijloacelor de expresie cu o mare accesibilitate la public. Este, în mare parte, un film de conţinut, abordând analitic şi empatic dramele umane generate de criza economică artificial construită de magnaţii şi politrucii Uniunii Europene (o temă de meditaţie asupra căreia ar fi multe de spus), care însă se adresează în mod direct spectatorilor, într-o cheie narativă oscilând echilibrat între umor şi dramatism. Ce-i drept, scenariul încă mai prezintă unele neîmpliniri, la nivel de construcţie: actele şi plot-point-urile dintre ele sunt imprecis definite, mai cu seamă în zona finală, care este şi cea mai importantă - astfel încât convergenţa celor două poveşti, constituind în fond cheia de boltă a filmului, se produce oarecum gratuit şi cu o bruscheţe dezamăgitoare. Rămâne surprinzătoare şi opţiunea de a exclude din acţiunea vizibilă punctul culminant premergător deznodământului, inserându-l sub forma relatării protagonistului. E drept că nici soluţia aplicată de Chişu nu e de lepădat, secvenţa fiind puternică şi percutantă, atât prin încadraturile introductive, cât şi, mai ales, datorită interpretării lui Adrian Titieni - dar se pierde prezenţa pe ecran a unui personaj important (instructorul - Dragoş Bucur), care mai fusese prezent doar în două secvenţe pregătitoare şi convenţionale, iar în acest moment, şi-ar fi echilibrat rolul - oferind şi spectacolul unei dezlănţuiri dramatice a personajului, care ar fi meritat să fie văzută, nu doar povestită.
Practic, inconsistenţa dramaturgică funcţionează în planul median al structurii, care ar fi trebuit să asigure liantul dintre fond (o poveste umană consistentă, solidă şi plină de semnificaţii) şi formă (modul de a povesti - alert, antrenant, bogat în detalii).
Mergând pe aceeaşi direcţie, Dan Chişu recuperează mult în materie de regie, construindu-şi secvenţele compact şi economic (inclusiv în cazul acelor momente tăcute şi pasive de la început, de o încărcătură care elimină orice risc de lungire). Decupajul e de o corectitudine neostentativă, servind cu expresivitate subtilă naraţiunea şi finalizându-se prin montajul cursiv-dinamic al lui Andrei Iancu - extrem de important pentru un asemenea film organizat pe două planuri alternative (aici, însă, aş fi preferat, dincolo de simpla funcţionalitate, şi unele racorduri semnificative între secvenţele poveştilor separate).
În orice caz, marea performanţă se regăseşte în lucrul cu actorii - unul dintre punctele forte ale lui Dan Chişu, care salvase în mare parte şi cele două filme anterioare. Practic, totul se fundamentează pe careul celor patru personaje principale: un Adrian Titieni de zile mari, poate în rolul pe care-l aştepta de-o viaţă - ce-i drept, compus tot în cheia cu care ne-a obişnuit de câţiva ani buni (şi multe filme - şi mai bune, şi mai rele) încoace, dar aici dezvoltat amplu şi profund; ar fi de reţinut, totuşi, semnalul de alarmă privind posibila cantonare nedorită în asemenea formule (deşi, deocamdată, nu se simte nici urmă de manierizare). În tandem cu el, marea descoperire a lui Chişu, Tudor Smoleanu, de la Ploieşti, se relevă ca un actor surprinzător de nuanţat, candid şi sensibil, capabil să-ţi dea fiori fie şi doar prin felul cum îşi înghite nodul din gât. Modalitatea sa de a portretiza omul simplu, prostuţ, dar demn şi curat la suflet (un personaj de o cuceritoare rotunjime, aproape ca o sferă perfectă), se revendică din marea moştenire interpretativă rămasă de la Cehov şi Stanislavski.
Pe axa paralelă, Ionuţ Vişan, în rolul tânărului Marius, execută un salt spectaculos de la rolişoarele jucăuşe din studenţie, reuşind să contureze un tânăr care-şi ascunde complexele şi frământările sub teribilisme puşteşti. Ionuţ se relevă capabil să transmită enorm prin nuanţe ale jocului facial, priviri, intonaţii subtile, toate gestionate cu o surprinzătoare intuiţie privind abisurile personajului şi convertirea lor în mijloace de expresie - şi speculate adecvat de Dan Chişu prin numeroase close-up-uri extrem de curajoase, într-o perioadă când concepţiile vizuale se îndreaptă mai degrabă spre compoziţii largi şi fixe. Una dintre cele mai reprezentative secvenţe în acest sens este cea a primului său dialog cu Cosmina - Anca Florescu, care aici are şansa de a-şi fructifica promisiunea din "Ceva bun de la viaţă" (2011 - Dan Piţa). Pe lângă capacitatea interpretativă de mare fineţe (secvenţa menţionată mai sus comunică polivalent şi vibrant toate oscilaţiile interioare ale personajului), Anca trasează un arc dramatic spectaculos, de la aparenta frivolă din pornire (la rândul ei cu un backstory substanţial, foarte asemănător cu al lui Marius), trecând prin vulerabilitate, incertitudine, momente de mare curaj şi teamă paralizantă, până la suprema ironie finală - când relaţia ei cu Marius se întregeşte... sub efectul joint-urilor fumate în tren. Oricum, ca să fim drepţi, şi aici am a-i reproşa lui Dan Chişu o scăpare: după ce ne-a apropiat atât de mult aceste două personaje, le exclude din finalul propriu-zis, concentrat asupra poveştii şi a lui Titieni - când deznodământul avea, desigur, un efect covârşitor şi asupra lor.
Ar mai fi de remarcat şi faptul că Dan Chişu se avântă cu mult curaj pe nisipurile mişcătoare ale pistelor false ambiţios construite. Cel puţin în prima parte, de trei ori credem că ştim încotro se va îndrepta povestea, şi de fiecare dată survine câte o întorsătură dintre cele mai neprevăzute. Şi chiar dacă, de la jumătate încolo, începem a intui cam ce se va întâmpla în final, e virtualmente improbabil să ghicim CUM se va întâmpla - şi e de ajuns să ştiţi că va fi un deznodământ pe cât de simplu, pe atât de neprevăzut. Procedeu prin care Dan Chişu dovedeşte că nu ignoră acea regulă de bază a cinematografului care impune: "Dă-i spectatorului ceea ce aşteaptă... dar într-un mod la care nu se aşteaptă!"
Pitbull (Mihnea Columbeanu)
22 aprilie, 2011; 1 noiembrie, 2012
Bucureşti, România
A treia oară e cu noroc
Al treilea lung-metraj al lui Dan Chişu prezintă un salt semnificativ de la debutul său cu "WebSiteStory" (2010), precum şi o altă formulă decât în "Ursul" (2011). Însuşi autorul recunoaşte: "«WebSiteStory» a fost un experiment - de data asta, însă, m-am apucat de treburi serioase." În comparaţie cu primul film (unde totul se concentra în bolgiile periferice ale vieţii tinerilor debusolaţi), şi cu cel de-al doilea, care ne purta în cheie comică pe drumurile României contemporane, urmărind bietul animal bătrân şi muribund căruia circul îi caută un cumpărător, "Şi caii sunt verzi pe pereţi" propune o dublă poveste dezvoltată în paralel, à la Iñárritu (unul dintre cineaştii favoriţi ai autorului - la care intenţionează să se raporteze şi mai strâns în viitorul său film, cel de-al patrulea), despre proporţiile pe care le atinge mirajul îmbogăţirii uşoare printre nedrept de numeroşii noştri conaţionali care, orice-ar face, nu reuşesc nicidecum să se ajungă cu banii.
Dintr-un anumit punct de vedere, deloc de neglijat, regăsim tema din "Bună! Ce faci?" (2010 - Alexandru Maftei), deşi orientată pe o cu totul altă direcţie. Dacă pentru Gabi şi Gabi "botezul informaticii" (şi al Internetului) survenea ca o diversiune într-o existenţă mult prea afundată în ucigătoarea banalitate, spre a prilejui apoi o evoluţie de tip farsă romantică amăruie, protagonistul lui Dan Chişu, Marius Tocitu (Adrian Titieni) e nevoit să se "recicleze" dintr-o imperioasă nevoie de supravieţuire - iar farsa pe care i-o va juca universul virtual pentru care nu e deloc pregătit va fi incomparabil mai gravă, mai credibilă... şi mai semnificativă.
Pe de altă parte, cei doi tineri care pornesc la rândul lor după o fata morgana asemănătoare înlătură, pe rând, voalurile amăgitoare de pe alte tablouri triste ale realităţii noastre naţionale (în frunte cu un episod de-a dreptul bântuitor, în care Coca Bloos ne dovedeşte pentru a nici nu mai ştim câta oară ce abisuri apocaliptice e-n stare să creeze numai din câteva priviri şi cuvinte abia rostite suav) - îndreptându-se spre surprinzătoarea convergenţă finală pe care le-o rezervă un destin... poate pervers... poate doar orb.
În materie de profesionalism, saltul evolutiv marcat de Dan Chişu cu acest al treilea film al său e remarcabil, urmând traiectoria jalonată în ultimii doi ani: în "WebSiteStory", pe lângă experimentalismul liber asumat (inclusiv faptul că se lucrase fără un scenariu conturat precis), se observa o dualitate vizibilă între elementele de talent nativ şi mari incertitudini profesionale; "Ursul" depăşea faza amatoricească, începând să se lege mai sigur pe sine - iar "Şi caii sunt verzi pe pereţi" izbuteşte performanţa de a îmbina buna stăpânire a mijloacelor de expresie cu o mare accesibilitate la public. Este, în mare parte, un film de conţinut, abordând analitic şi empatic dramele umane generate de criza economică artificial construită de magnaţii şi politrucii Uniunii Europene (o temă de meditaţie asupra căreia ar fi multe de spus), care însă se adresează în mod direct spectatorilor, într-o cheie narativă oscilând echilibrat între umor şi dramatism. Ce-i drept, scenariul încă mai prezintă unele neîmpliniri, la nivel de construcţie: actele şi plot-point-urile dintre ele sunt imprecis definite, mai cu seamă în zona finală, care este şi cea mai importantă - astfel încât convergenţa celor două poveşti, constituind în fond cheia de boltă a filmului, se produce oarecum gratuit şi cu o bruscheţe dezamăgitoare. Rămâne surprinzătoare şi opţiunea de a exclude din acţiunea vizibilă punctul culminant premergător deznodământului, inserându-l sub forma relatării protagonistului. E drept că nici soluţia aplicată de Chişu nu e de lepădat, secvenţa fiind puternică şi percutantă, atât prin încadraturile introductive, cât şi, mai ales, datorită interpretării lui Adrian Titieni - dar se pierde prezenţa pe ecran a unui personaj important (instructorul - Dragoş Bucur), care mai fusese prezent doar în două secvenţe pregătitoare şi convenţionale, iar în acest moment, şi-ar fi echilibrat rolul - oferind şi spectacolul unei dezlănţuiri dramatice a personajului, care ar fi meritat să fie văzută, nu doar povestită.
Practic, inconsistenţa dramaturgică funcţionează în planul median al structurii, care ar fi trebuit să asigure liantul dintre fond (o poveste umană consistentă, solidă şi plină de semnificaţii) şi formă (modul de a povesti - alert, antrenant, bogat în detalii).
Mergând pe aceeaşi direcţie, Dan Chişu recuperează mult în materie de regie, construindu-şi secvenţele compact şi economic (inclusiv în cazul acelor momente tăcute şi pasive de la început, de o încărcătură care elimină orice risc de lungire). Decupajul e de o corectitudine neostentativă, servind cu expresivitate subtilă naraţiunea şi finalizându-se prin montajul cursiv-dinamic al lui Andrei Iancu - extrem de important pentru un asemenea film organizat pe două planuri alternative (aici, însă, aş fi preferat, dincolo de simpla funcţionalitate, şi unele racorduri semnificative între secvenţele poveştilor separate).
În orice caz, marea performanţă se regăseşte în lucrul cu actorii - unul dintre punctele forte ale lui Dan Chişu, care salvase în mare parte şi cele două filme anterioare. Practic, totul se fundamentează pe careul celor patru personaje principale: un Adrian Titieni de zile mari, poate în rolul pe care-l aştepta de-o viaţă - ce-i drept, compus tot în cheia cu care ne-a obişnuit de câţiva ani buni (şi multe filme - şi mai bune, şi mai rele) încoace, dar aici dezvoltat amplu şi profund; ar fi de reţinut, totuşi, semnalul de alarmă privind posibila cantonare nedorită în asemenea formule (deşi, deocamdată, nu se simte nici urmă de manierizare). În tandem cu el, marea descoperire a lui Chişu, Tudor Smoleanu, de la Ploieşti, se relevă ca un actor surprinzător de nuanţat, candid şi sensibil, capabil să-ţi dea fiori fie şi doar prin felul cum îşi înghite nodul din gât. Modalitatea sa de a portretiza omul simplu, prostuţ, dar demn şi curat la suflet (un personaj de o cuceritoare rotunjime, aproape ca o sferă perfectă), se revendică din marea moştenire interpretativă rămasă de la Cehov şi Stanislavski.
Pe axa paralelă, Ionuţ Vişan, în rolul tânărului Marius, execută un salt spectaculos de la rolişoarele jucăuşe din studenţie, reuşind să contureze un tânăr care-şi ascunde complexele şi frământările sub teribilisme puşteşti. Ionuţ se relevă capabil să transmită enorm prin nuanţe ale jocului facial, priviri, intonaţii subtile, toate gestionate cu o surprinzătoare intuiţie privind abisurile personajului şi convertirea lor în mijloace de expresie - şi speculate adecvat de Dan Chişu prin numeroase close-up-uri extrem de curajoase, într-o perioadă când concepţiile vizuale se îndreaptă mai degrabă spre compoziţii largi şi fixe. Una dintre cele mai reprezentative secvenţe în acest sens este cea a primului său dialog cu Cosmina - Anca Florescu, care aici are şansa de a-şi fructifica promisiunea din "Ceva bun de la viaţă" (2011 - Dan Piţa). Pe lângă capacitatea interpretativă de mare fineţe (secvenţa menţionată mai sus comunică polivalent şi vibrant toate oscilaţiile interioare ale personajului), Anca trasează un arc dramatic spectaculos, de la aparenta frivolă din pornire (la rândul ei cu un backstory substanţial, foarte asemănător cu al lui Marius), trecând prin vulerabilitate, incertitudine, momente de mare curaj şi teamă paralizantă, până la suprema ironie finală - când relaţia ei cu Marius se întregeşte... sub efectul joint-urilor fumate în tren. Oricum, ca să fim drepţi, şi aici am a-i reproşa lui Dan Chişu o scăpare: după ce ne-a apropiat atât de mult aceste două personaje, le exclude din finalul propriu-zis, concentrat asupra poveştii şi a lui Titieni - când deznodământul avea, desigur, un efect covârşitor şi asupra lor.
Ar mai fi de remarcat şi faptul că Dan Chişu se avântă cu mult curaj pe nisipurile mişcătoare ale pistelor false ambiţios construite. Cel puţin în prima parte, de trei ori credem că ştim încotro se va îndrepta povestea, şi de fiecare dată survine câte o întorsătură dintre cele mai neprevăzute. Şi chiar dacă, de la jumătate încolo, începem a intui cam ce se va întâmpla în final, e virtualmente improbabil să ghicim CUM se va întâmpla - şi e de ajuns să ştiţi că va fi un deznodământ pe cât de simplu, pe atât de neprevăzut. Procedeu prin care Dan Chişu dovedeşte că nu ignoră acea regulă de bază a cinematografului care impune: "Dă-i spectatorului ceea ce aşteaptă... dar într-un mod la care nu se aşteaptă!"
Pitbull (Mihnea Columbeanu)
22 aprilie, 2011; 1 noiembrie, 2012
Bucureşti, România
