Teatrul Barașeum a luat fiinta in timpul Statului National Legionar, in perioada cat Radu Gyr (comandant legionar) era director general al teatrelor. Teatrul Barașeum fiind singurul teatru evreiesc din Europa care a functionat in timpul celui de-al Doilea Razboi Mondial.
Pitbull
pe 16 Martie 2011 12:31
"Şi s-au dus ca vântul..." - Uman şi imparţial
Despre Baraşeum, pentru viitor
Obiectiv vorbind, sintagma "problema evreiască", interpretată în secolul trecut ca un eufemism al politicii concentraţionare naziste degenerate în genocid, are semnificaţii mult mai largi în timp şi spaţiu, până la un nivel moral trans-etnic şi supra-cultural de anvergură universală - am putea-o numi "problema umană", a noastră a tuturor. Oscilăm perpetuu între cele două extreme reprezentate de legea talionului ("ochi pentru ochi, dinte pentru dinte") şi sacrificiul de sine creştin ("întoarce şi celălalt obraz"). Fiecare dintre ele are virtuţile şi riscurile ei - iar preceptul central care se desprinde din această dilemă este acela de a intui pe care s-o aplici şi când, şi mai ales "a şti când să te opreşti" (căci, la urma urmei, oricât de legitimă e autoapărarea, ba chiar şi dreapta pedepsire, odată ce un asemenea ciclu, în loc de a se încheia, e împins într-o spirală a violenţei, rezultatul nu poate fi decât dezastruos pentru toate părţile implicate - aşa cum istoria a demonstrat-o în repetate rânduri).
Ştim bine că prima jumătate a secolului XX a exacerbat dincolo de orice limite acest tip de fenomen, inclusiv în România. La începutul anilor '40, români şi evrei eram prinşi în menghina dilematică a confruntării dintre Est şi Vest, dintre pericolul bolşevic şi presiunile naziste - şi unele, şi altele, instigându-ne artificial pe unii împotriva celorlalţi. Ingratitudinea de proporţii criminale a unei asemenea situaţii ne-a obligat la concesii deloc neglijabile faţă de aliaţii noştri din Apus, situându-ne într-o postură de tampon care mima un antisemitism oficial ce nu ne-a aparţinut niciodată în fond (cu excepţia exceselor izolate inevitabile în orice conjuncturi similare), pentru a atenua, în fapt, prigonirea evreilor, cât de mult permiteau împrejurările - totul fiind rezumat în cunoscuta concluzie: "România a consimţit la genocid, dar nu l-a aplicat"; sau, mai lejer spus: "Am zis ca ei şi-am făcut ca noi." Iar unul dintre rezultatele acestei politici nu duplicitare, ci abil diplomatice, a fost apariţia teatrului Baraşeum (actualul Teatru Evreiesc de Stat) de pe strada Iuliu Barasch, tolerat de autorităţi într-o perioadă când evreii erau înlăturaţi nu numai din toate celelalte instituţii cultural-artistice, ci şi din orice funcţii publice.
Într-o curajoasă sfidare a tensiunilor politice, cei mai importanţi artişti evrei ai epocii au exemplificat elocvent desprinderea din acea spirală a violenţei pe care am abordat-o în introducere, pentru a crea la Baraşeum un spaţiu al frumosului şi al încrederii în viaţă. Infirmând multe mituri şi clişee puse ulterior în circulaţie pe seama acelei perioade, în sală intrau uneori chiar şi ofiţeri nemţi în civil, sau legionari care nu migraseră în lagărele de refugiaţi politici din Germania - şi tocmai aceste momente aveau un efect stimulativ aparte asupra actorilor de pe scenă (cel mai semnificativ fiind cazul cupletului "Şi s-au dus ca vântul" interpretat de Agnia Bogoslava şi devenit acum, peste ani, axul central al documentarului lui Radu Gabrea şi Costel Safirman).
Principala problemă a unui asemenea film constă în sărăcia materialelor de epocă. Subiectul ţine de lumea spectacolului, într-o vreme când singura cale de a o imortaliza ca atare era pelicula cinematografică - în condiţii dificile şi rudimentare, îngreunate cu atât mai mult de faptul că ne aflam în plin război mondial. Nu s-a păstrat virtualmente nimic - cu excepţiile notabile ale câtorva momente filmate la Tănase sau înregistrate pe disc, plus un mic număr de fotografii şi afişe. În schimb, au rămas în viaţă o mare parte din oamenii de-atunci, ceea ce a făcut ca filmul lui Gabrea şi Safirman să se organizeze în primul rând după materialul uman disponibil, sub forma interviurilor. De asemenea, în 1990, diaspora româno-evreiască din Israel a pus în scenă, la Tel Aviv, spectacolul comemorativ "Barasheum, Barasheum!", filmat şi folosit acum ca liant al documentarului. Structural, filmul se compune dintr-o sumă de cadre selectate din interviuri şi sudate cu ajutorul momentelor din spectacol, printre care se intercalează puţinele imagini originale ce s-au păstrat. Caracterul său comemorativ şi rememorativ a determinat o construcţie simplă şi liniară, care lasă replicile să vorbească - într-o formulă asemănătoare cu cea din anteriorul "Concerte la Biserica Neagră", şi spre deosebire de "Căutându-l pe Schwartz", al cărui subiect presupunea o soluţie narativă mult mai diversificată şi dinamică. (L-am mai putea compara, păstrând proporţiile privitoare la gen şi durată, cu "Portretul luptătorului la tinereţe", al lui Constantin Popescu, care de asemenea optează pentru liniaritatea sobră, cronicărească, a unei succesiuni de mărturii). În fond, era şi firesc să se procedeze astfel, din moment ce tema filmului este tocmai umanitatea care învinge teroarea - iar rezultatul urmărit (şi obţinut) nu e tensiunea, ci emoţia.
Contribuie în primul rând la realizarea acestei încărcături emoţionale portretistica filmică întreprinsă de Radu Gabrea şi Costel Safirman, prin interviurile cu supravieţuitorii perioadei şi urmaşii lor, ca Lya Koenig, Nicu Ntai, Eugen Stroe, Tricy Abramovici, Andrei Călăraşu, Theodor Cosma, Iancu Alperin, Harry Reininger, Puica Roller şi mulţi alţii. Ies în evidenţă, de exemplu, surorile Gambertto, cu interviul lor dual în care se completează reciproc cu umor şi farmec - una sentimentală şi cam zăpăcită, cealaltă mereu lucidă, corectându-i fără preget amintirile mai inexacte - şi, în special, Agnia Bogoslava, cea mai puternică personalitate a întregului film, regăsită atât în reluarea vechiului cuplet la Tel Aviv, cât şi în interviul propriu-zis.
Se remarcă în mod special simţul operatoricesc complex, profund şi sensibil al tânărului director de imagine Alexandru Macarie, care ne oferă o galerie de portrete vii cu totul unică. Realitatea este că, pentru un operator, fizionomia vârstei a treia pune mari probleme - dar Macarie reuşeşte să-i facă pe toţi aceşti veterani să arate frumoşi şi fermecători, printr-o excelentă stăpânire a încadraturilor, unghiurilor, distanţelor, completate cu modul pictural de a folosi sursele de lumină. Discret şi sensibil, montajul impecabilei Melania Oproiu topeşte şi de astă dată materialele într-un ansamblu nu numai omogen, ci şi solid şi dens, iar banda sonoră a lui Daniel Rusu combină vechiul şi noul cu rafinament şi expresivitate.
Poate că cel mai important rol al unui asemenea film, dincolo de elementele sale sentimentale şi nostalgice, se relevă tot în contextul istoric - cel contemporan, de astă dată. Pe lângă evenimentele din nordul Africii, rămân la fel de semnificative tensiunile vechi de peste şase decenii din Orientul Apropiat, precum şi amplele conflite create şi întreţinute artificial dintre lumea creştină şi cea islamică. Un film ca "Şi s-au dus ca vântul..." le aminteşte tuturor că, fie şi în cele mai vitrege condiţii, singura atitudine cu şanse de victorie definitivă este umanitatea şi imparţialitatea.
Pitbull (Mihnea Columbeanu)
16 martie, 2011, h. 11:00-12:09
Bucureşti, România
Despre Baraşeum, pentru viitor
Obiectiv vorbind, sintagma "problema evreiască", interpretată în secolul trecut ca un eufemism al politicii concentraţionare naziste degenerate în genocid, are semnificaţii mult mai largi în timp şi spaţiu, până la un nivel moral trans-etnic şi supra-cultural de anvergură universală - am putea-o numi "problema umană", a noastră a tuturor. Oscilăm perpetuu între cele două extreme reprezentate de legea talionului ("ochi pentru ochi, dinte pentru dinte") şi sacrificiul de sine creştin ("întoarce şi celălalt obraz"). Fiecare dintre ele are virtuţile şi riscurile ei - iar preceptul central care se desprinde din această dilemă este acela de a intui pe care s-o aplici şi când, şi mai ales "a şti când să te opreşti" (căci, la urma urmei, oricât de legitimă e autoapărarea, ba chiar şi dreapta pedepsire, odată ce un asemenea ciclu, în loc de a se încheia, e împins într-o spirală a violenţei, rezultatul nu poate fi decât dezastruos pentru toate părţile implicate - aşa cum istoria a demonstrat-o în repetate rânduri).
Ştim bine că prima jumătate a secolului XX a exacerbat dincolo de orice limite acest tip de fenomen, inclusiv în România. La începutul anilor '40, români şi evrei eram prinşi în menghina dilematică a confruntării dintre Est şi Vest, dintre pericolul bolşevic şi presiunile naziste - şi unele, şi altele, instigându-ne artificial pe unii împotriva celorlalţi. Ingratitudinea de proporţii criminale a unei asemenea situaţii ne-a obligat la concesii deloc neglijabile faţă de aliaţii noştri din Apus, situându-ne într-o postură de tampon care mima un antisemitism oficial ce nu ne-a aparţinut niciodată în fond (cu excepţia exceselor izolate inevitabile în orice conjuncturi similare), pentru a atenua, în fapt, prigonirea evreilor, cât de mult permiteau împrejurările - totul fiind rezumat în cunoscuta concluzie: "România a consimţit la genocid, dar nu l-a aplicat"; sau, mai lejer spus: "Am zis ca ei şi-am făcut ca noi." Iar unul dintre rezultatele acestei politici nu duplicitare, ci abil diplomatice, a fost apariţia teatrului Baraşeum (actualul Teatru Evreiesc de Stat) de pe strada Iuliu Barasch, tolerat de autorităţi într-o perioadă când evreii erau înlăturaţi nu numai din toate celelalte instituţii cultural-artistice, ci şi din orice funcţii publice.
Într-o curajoasă sfidare a tensiunilor politice, cei mai importanţi artişti evrei ai epocii au exemplificat elocvent desprinderea din acea spirală a violenţei pe care am abordat-o în introducere, pentru a crea la Baraşeum un spaţiu al frumosului şi al încrederii în viaţă. Infirmând multe mituri şi clişee puse ulterior în circulaţie pe seama acelei perioade, în sală intrau uneori chiar şi ofiţeri nemţi în civil, sau legionari care nu migraseră în lagărele de refugiaţi politici din Germania - şi tocmai aceste momente aveau un efect stimulativ aparte asupra actorilor de pe scenă (cel mai semnificativ fiind cazul cupletului "Şi s-au dus ca vântul" interpretat de Agnia Bogoslava şi devenit acum, peste ani, axul central al documentarului lui Radu Gabrea şi Costel Safirman).
Principala problemă a unui asemenea film constă în sărăcia materialelor de epocă. Subiectul ţine de lumea spectacolului, într-o vreme când singura cale de a o imortaliza ca atare era pelicula cinematografică - în condiţii dificile şi rudimentare, îngreunate cu atât mai mult de faptul că ne aflam în plin război mondial. Nu s-a păstrat virtualmente nimic - cu excepţiile notabile ale câtorva momente filmate la Tănase sau înregistrate pe disc, plus un mic număr de fotografii şi afişe. În schimb, au rămas în viaţă o mare parte din oamenii de-atunci, ceea ce a făcut ca filmul lui Gabrea şi Safirman să se organizeze în primul rând după materialul uman disponibil, sub forma interviurilor. De asemenea, în 1990, diaspora româno-evreiască din Israel a pus în scenă, la Tel Aviv, spectacolul comemorativ "Barasheum, Barasheum!", filmat şi folosit acum ca liant al documentarului. Structural, filmul se compune dintr-o sumă de cadre selectate din interviuri şi sudate cu ajutorul momentelor din spectacol, printre care se intercalează puţinele imagini originale ce s-au păstrat. Caracterul său comemorativ şi rememorativ a determinat o construcţie simplă şi liniară, care lasă replicile să vorbească - într-o formulă asemănătoare cu cea din anteriorul "Concerte la Biserica Neagră", şi spre deosebire de "Căutându-l pe Schwartz", al cărui subiect presupunea o soluţie narativă mult mai diversificată şi dinamică. (L-am mai putea compara, păstrând proporţiile privitoare la gen şi durată, cu "Portretul luptătorului la tinereţe", al lui Constantin Popescu, care de asemenea optează pentru liniaritatea sobră, cronicărească, a unei succesiuni de mărturii). În fond, era şi firesc să se procedeze astfel, din moment ce tema filmului este tocmai umanitatea care învinge teroarea - iar rezultatul urmărit (şi obţinut) nu e tensiunea, ci emoţia.
Contribuie în primul rând la realizarea acestei încărcături emoţionale portretistica filmică întreprinsă de Radu Gabrea şi Costel Safirman, prin interviurile cu supravieţuitorii perioadei şi urmaşii lor, ca Lya Koenig, Nicu Ntai, Eugen Stroe, Tricy Abramovici, Andrei Călăraşu, Theodor Cosma, Iancu Alperin, Harry Reininger, Puica Roller şi mulţi alţii. Ies în evidenţă, de exemplu, surorile Gambertto, cu interviul lor dual în care se completează reciproc cu umor şi farmec - una sentimentală şi cam zăpăcită, cealaltă mereu lucidă, corectându-i fără preget amintirile mai inexacte - şi, în special, Agnia Bogoslava, cea mai puternică personalitate a întregului film, regăsită atât în reluarea vechiului cuplet la Tel Aviv, cât şi în interviul propriu-zis.
Se remarcă în mod special simţul operatoricesc complex, profund şi sensibil al tânărului director de imagine Alexandru Macarie, care ne oferă o galerie de portrete vii cu totul unică. Realitatea este că, pentru un operator, fizionomia vârstei a treia pune mari probleme - dar Macarie reuşeşte să-i facă pe toţi aceşti veterani să arate frumoşi şi fermecători, printr-o excelentă stăpânire a încadraturilor, unghiurilor, distanţelor, completate cu modul pictural de a folosi sursele de lumină. Discret şi sensibil, montajul impecabilei Melania Oproiu topeşte şi de astă dată materialele într-un ansamblu nu numai omogen, ci şi solid şi dens, iar banda sonoră a lui Daniel Rusu combină vechiul şi noul cu rafinament şi expresivitate.
Poate că cel mai important rol al unui asemenea film, dincolo de elementele sale sentimentale şi nostalgice, se relevă tot în contextul istoric - cel contemporan, de astă dată. Pe lângă evenimentele din nordul Africii, rămân la fel de semnificative tensiunile vechi de peste şase decenii din Orientul Apropiat, precum şi amplele conflite create şi întreţinute artificial dintre lumea creştină şi cea islamică. Un film ca "Şi s-au dus ca vântul..." le aminteşte tuturor că, fie şi în cele mai vitrege condiţii, singura atitudine cu şanse de victorie definitivă este umanitatea şi imparţialitatea.
Pitbull (Mihnea Columbeanu)
16 martie, 2011, h. 11:00-12:09
Bucureşti, România