Părerea criticului
Sicario, film nominalizat la Palme d'Or în 2015, în regia canadianului Denis Villeneuve, era un film fără eroi, violent, sângeros, anti-mexican, devenit apreciat de critică și public, „rotund”, complet.
Cel de-al doilea film păstrează subiectul și tonul, însă nu și genul. Primul Sicario era un film de război în care linia între bine și rău, la început fragilă, se ștergea cu totul: cei care trebuiau să facă dreptate se dovedeau a fi mercenari fără scrupule sau asasini cu sânge rece. Negurosul Alejandro (Benicio Del Toro) era un amestec de mafiot, om al legii și asasin. Și această incertitudine îl făcea interesant pentru public.
Al doilea Sicario, în esență, este revenirea la canoanele clasice de Hollywood: antieroii iarăși devin băieții buni, cowboy-ii secolului XXI în veste antiglonț, care - puși în fața perspectivei de a face o crimă oribilă - preferă să riște totul ca să apere binele.
Sicario 2 e un film cu eroi pozitivi și negativi, iar finalul nu e greu de ghicit: cei răi o să plătească. Antieroul lui Benicio del Toro redevine erou, gata de propriul sacrificiu pentru a-și apăra valorile. E genul de erou pe care îl așteptăm cu toții. Sicario 2 nu e un film pentru copii, dar e într-o măsură un film cu copii: două dintre personajele cheie sunt adolescenți, și filmul evoluează în jurul lor, cu promisiunea unei continuări în care protagonistul va fi recrutat din rândul acestor doi adolescenți. Producătorii au înțeles că problema tinerilor care intră în bande poate fi cheia combaterii delincvenței.
Sicario era o poveste despre o răzbunare fără limite, în care îi cad pradă nu doar cei aflați în diverse grade de vinovăție, ci și aceia - precum protagonista (Emily Blunt) - care au o imagine idealizată asupra binelui... Și în Sicario 2 e vorba de pierderea în modul cel mai brutal a inocenței.
Nu în ultimul rând, contextul lui Sicario 2 este de actualitate politică: subiectul imigranților ilegali din sudul Statelor Unite este unul fierbinte și dureros. De aceea, în contextul unor decizii politice atât de controversate, venirea unor eroi adevărați, oricât de neverosimili, este binevenită.
Cel de-al doilea film păstrează subiectul și tonul, însă nu și genul. Primul Sicario era un film de război în care linia între bine și rău, la început fragilă, se ștergea cu totul: cei care trebuiau să facă dreptate se dovedeau a fi mercenari fără scrupule sau asasini cu sânge rece. Negurosul Alejandro (Benicio Del Toro) era un amestec de mafiot, om al legii și asasin. Și această incertitudine îl făcea interesant pentru public.
Al doilea Sicario, în esență, este revenirea la canoanele clasice de Hollywood: antieroii iarăși devin băieții buni, cowboy-ii secolului XXI în veste antiglonț, care - puși în fața perspectivei de a face o crimă oribilă - preferă să riște totul ca să apere binele.
Sicario 2 e un film cu eroi pozitivi și negativi, iar finalul nu e greu de ghicit: cei răi o să plătească. Antieroul lui Benicio del Toro redevine erou, gata de propriul sacrificiu pentru a-și apăra valorile. E genul de erou pe care îl așteptăm cu toții. Sicario 2 nu e un film pentru copii, dar e într-o măsură un film cu copii: două dintre personajele cheie sunt adolescenți, și filmul evoluează în jurul lor, cu promisiunea unei continuări în care protagonistul va fi recrutat din rândul acestor doi adolescenți. Producătorii au înțeles că problema tinerilor care intră în bande poate fi cheia combaterii delincvenței.
Sicario era o poveste despre o răzbunare fără limite, în care îi cad pradă nu doar cei aflați în diverse grade de vinovăție, ci și aceia - precum protagonista (Emily Blunt) - care au o imagine idealizată asupra binelui... Și în Sicario 2 e vorba de pierderea în modul cel mai brutal a inocenței.
Nu în ultimul rând, contextul lui Sicario 2 este de actualitate politică: subiectul imigranților ilegali din sudul Statelor Unite este unul fierbinte și dureros. De aceea, în contextul unor decizii politice atât de controversate, venirea unor eroi adevărați, oricât de neverosimili, este binevenită.
