Părerea criticului
Prezentat anul trecut la Cannes, în secțiunea Un Certain Regard, debutul în ficțiune al regizorului Kristoffer Borgli satirizează motto-ul contemporan „sunt văzut, deci exist”
Signe (Kristine Kujath Thorp) și Thomas (Eirik Sæther) sunt un tânăr cuplu puțin spus nesănătos. Cei doi își duc viața în Oslo furând mobilă din diverse magazine pentru instalațiile artistice ale lui Thomas. Iar pe tot parcursul filmului, urmărim tentativele din ce în ce mai disperate ale lui Signe de a revendica atenția pe care o primește doar iubitul ei: de la o alergie simulată până la îndoparea cu antidepresive interzise din cauza efectelor adverse, tocmai pentru ca Signe să și le provoace pe propria piele. Orice ca ea să se scalde în atenția tuturor, ca iubitul ei să aibă grijă de ea, iar dacă nu reușește pe altă cale, boala e o scurtătură binevenită. Poate să îi și cadă pielea de pe ea, ca apoi să vorbească în interviuri despre curajul ei confesiv, să își capitalizeze imaginea unei boli pe care o declară necunoscută în ochii medicinei. Astfel că o agentă tușată de povestea ei decide să o înscrie ca model pe lista ei inclusivă, să o trimită la filmările unor reclame. Însă granița dintre milă și scârbă e uneori prea fină.
Scenaristul-regizor de origine norvegiană Kristoffer Borgli își aruncă deci protagonista într-un Munchausen cu M mare, într-o comedie neagră incomodă prin rușinea pe care ne-o provoacă, dar de un fantezism și de un umor scandinav fermecător de exagerate. Signe e nevoită să poarte inițial o mască și bandaje pentru a-și ascunde iritațiile. În pat lângă iubitul ei, noaptea înainte de culcare, insistențele ei sexuale reușesc să treacă de reținerile lui Thomas de a se atinge de ea. Iar dacă sexul începe neliniștitor, ulterior cei doi ajung să își vorbească bolnăvicios în timp ce gem sub așternuturi:
„Vrei să am grijă de tine?”
„Da!”
„M-am îngrijorat pentru tine. Credeam că o să mori.”
„Mhm!”
„M-am gândit la înmormântarea ta”
„Mai spune-mi!”
„E multă lume! E coadă în fața bisericii...”
„E și tata?”
„Da, dar nu îl lasă să intre!”
Imaginile mute de la grandioasa ei înmormântare închipuită sunt acompaniate de gemetele plăcerii celor doi. Iar dacă în prima parte a filmului, nu putem decât să fim rușinați sau scârbiți de curajul lui Signe de a capta atenția prin orice mijloc posibil, ulterior filmul alunecă înspre sondarea umoristică a lipsei profunde de empatie a lui Signe și Thomas, prea acaparați de propria persoană.
Dificultatea de a ne atașa de astfel de personaje disperate după atenție trădează condiția lor finalmente tragică. Cel care minte cronic, care e obsedat până la culmile anxietății de propria imagine, de propria reprezentare, căruia îi e imposibil să părăsească limitele propriei persoane și al propriului interes, e catalogat social drept paria. Fiindcă în simulacrul unui capitalism total, fertil apariției unor astfel de patologii, cel care nu are nimic de oferit în afara propriei suferințe devine nesocializabil, neintegrabil. În ciuda competenței noastre de a pune din ce în ce mai precis degetul pe rană, acest tip de persoană îmbrățișează tragismui „nebunului pe care nu îl mai înțelege nimeni”, lucru de care Borgli ne face dureros de conștienți.
Signe (Kristine Kujath Thorp) și Thomas (Eirik Sæther) sunt un tânăr cuplu puțin spus nesănătos. Cei doi își duc viața în Oslo furând mobilă din diverse magazine pentru instalațiile artistice ale lui Thomas. Iar pe tot parcursul filmului, urmărim tentativele din ce în ce mai disperate ale lui Signe de a revendica atenția pe care o primește doar iubitul ei: de la o alergie simulată până la îndoparea cu antidepresive interzise din cauza efectelor adverse, tocmai pentru ca Signe să și le provoace pe propria piele. Orice ca ea să se scalde în atenția tuturor, ca iubitul ei să aibă grijă de ea, iar dacă nu reușește pe altă cale, boala e o scurtătură binevenită. Poate să îi și cadă pielea de pe ea, ca apoi să vorbească în interviuri despre curajul ei confesiv, să își capitalizeze imaginea unei boli pe care o declară necunoscută în ochii medicinei. Astfel că o agentă tușată de povestea ei decide să o înscrie ca model pe lista ei inclusivă, să o trimită la filmările unor reclame. Însă granița dintre milă și scârbă e uneori prea fină.
Scenaristul-regizor de origine norvegiană Kristoffer Borgli își aruncă deci protagonista într-un Munchausen cu M mare, într-o comedie neagră incomodă prin rușinea pe care ne-o provoacă, dar de un fantezism și de un umor scandinav fermecător de exagerate. Signe e nevoită să poarte inițial o mască și bandaje pentru a-și ascunde iritațiile. În pat lângă iubitul ei, noaptea înainte de culcare, insistențele ei sexuale reușesc să treacă de reținerile lui Thomas de a se atinge de ea. Iar dacă sexul începe neliniștitor, ulterior cei doi ajung să își vorbească bolnăvicios în timp ce gem sub așternuturi:
„Vrei să am grijă de tine?”
„Da!”
„M-am îngrijorat pentru tine. Credeam că o să mori.”
„Mhm!”
„M-am gândit la înmormântarea ta”
„Mai spune-mi!”
„E multă lume! E coadă în fața bisericii...”
„E și tata?”
„Da, dar nu îl lasă să intre!”
Imaginile mute de la grandioasa ei înmormântare închipuită sunt acompaniate de gemetele plăcerii celor doi. Iar dacă în prima parte a filmului, nu putem decât să fim rușinați sau scârbiți de curajul lui Signe de a capta atenția prin orice mijloc posibil, ulterior filmul alunecă înspre sondarea umoristică a lipsei profunde de empatie a lui Signe și Thomas, prea acaparați de propria persoană.
Dificultatea de a ne atașa de astfel de personaje disperate după atenție trădează condiția lor finalmente tragică. Cel care minte cronic, care e obsedat până la culmile anxietății de propria imagine, de propria reprezentare, căruia îi e imposibil să părăsească limitele propriei persoane și al propriului interes, e catalogat social drept paria. Fiindcă în simulacrul unui capitalism total, fertil apariției unor astfel de patologii, cel care nu are nimic de oferit în afara propriei suferințe devine nesocializabil, neintegrabil. În ciuda competenței noastre de a pune din ce în ce mai precis degetul pe rană, acest tip de persoană îmbrățișează tragismui „nebunului pe care nu îl mai înțelege nimeni”, lucru de care Borgli ne face dureros de conștienți.
