Părerea criticului
"Apele tac" - Un "432" miniatural
Complexitatea simplităţii
Pare simplu, dar nu e... Nu este deloc uşor să faci un film despre România comunistă, şi mai ales plasat în ultimii ani ai regimului Ceauşescu, chiar dacă ai trăit acea epocă la o vârstă mai mult sau mai puţin adultă. Şi nu numai datorită problemelor de ordin practic ale reconstituirii istorice. Marea dificultate este să reproduci acea stare de spirit complet aparte, proprie unei conjuncturi greu de imaginat din perspectiva zilelor noastre - acea pierdere a umanităţii generată prin acumularea presiunilor, a terorii, a umilinţelor, a privaţiunilor şi, mai ales, a închiderii oricăror orizonturi. Cum bine ştim, unul dintre puţinele exemple semnificative rămâne "Patru luni, trei săptămâni şi două zile" (2007, Cristian Mungiu), în primul rând prin empatia cu care a reuşit să redea o asemenea dispoziţie în care dezumanizara se împletea cu lupta înverşunată pentru supravieţuire - în special de ordin moral.
Deşi avea doar şapte ani în 1986, când se desfăşoară acţiunea mult-premiatului ei scurt-metraj (ceea ce înseamnă că sfârşitul comunismului a prins-o la o vârstă nu cu mult mai matură - cu precizarea că tocmai plecase în Germania, împreună cu familia, de câteva luni), Anca-Miruna Lăzărescu dovedeşte acum că a imortalizat fidel, atât ca imagine cât şi în profunzimea substanţei umane, realitatea în care copilărise - şi, mai mult decât atât, a păstrat-o la fel de vie şi adevărată, spre a ne-o restitui acum (precum şi a le-o dezvălui celor ce n-au apucat vremurile de-atunci).
Într-adevăr, pe tot parcursul comunismului, dar mai cu seamă în ultimul deceniu, progresiv spre final, fuga din ţară devenise o obsesie a supravieţuirii - pentru mulţi, posibilă numai pe calea cea mai riscantă; trecerea frauduloase a frontierei. Astfel, mirajul libertăţii se suprapunea peste tronsonul danubian care ne despărţea de Iugoslavia (o ţară comunistă cu vederi mai largi - cei trei mari satrapi, Churchill, Roosevelt şi Stalin, la împărţeala de la Ialta, se înţeleseră să-i acorde fifty-fifty influenţă Est/Vest, spre deosebire de altele; noi, de pildă, aveam 90/10 în favoarea ruşilor), pe unde mulţi transfugi fie au scăpat din ţara-puşcărie, fie au fost prinşi, aduşi înapoi şi întemniţaţi într-unul dintre cercurile interioare ale aceluiaşi infern, fie au pierit împuşcaţi sau înecaţi.
Acesta este contextul "apelor care tac".
* * *
Pare simplu, dar nu e... Nu este deloc uşor să faci un film despre trei români disperaţi, care-şi riscă libertatea şi chiar viaţa trecând Dunărea înot - şi nu pentru că ar fi prea complicat, dimpotrivă: povestea lor este extrem de simplă, de o simplitate crudă: ecuaţia elementară dintre viaţă şi moarte, dintre dragoste şi loialitate. Bianca Oana şi Anca Miruna Lăzărescu au construit un scenariu riguros şi clar, trasat din câteva tuşe precise, astfel combinate încât să speculeze eficient, în cele doar treizeci de minute ale acţiunii, potenţialul maxim de dramatism şi semnificaţii umane ale povestirii. După un demaraj succint şi o porţiune mediană, a drumului spre graniţă, menită creşterii constante a tensiunii, filmul se aşează în segmentul său definitoriu: actul propriu-zis al traversării, când opţiunile plasate sub semnul fatumului ating masa critică - pentru ca scurtul episod final, de o intensitate greu suportabilă, să producă impactul unei adevărate lovituri de ciocan, drept în inimă.
Peste tot acest schelet dramaturgic, Anca-Miruna Lăzărescu aşterne carnaţia unui act regisoral aproape masculin în materialitatea sa fermă, lipsit de calofilii sau figuri de stil estetizante - ducând mai departe demersul deja consistent, dar oarecum mai contemplativ, din "Bucureşti-Berlin" (2005). Aici, abilitatea ei narativă se desfăşoară sobru, într-un ritm egal cu sine însuşi, dar totodată conturând tot mai aprofundat umanitatea personajelor (atingând rezultate cu atât mai semnificative, cu cât avem de-a face cu oameni cât se poate de simpli, fără pretenţii intelectuale, confruntaţi pur şi simplu cu problema unei elementare supravieţuiri fizice şi spirituale) - şi, în acelaşi timp, pregătind terenul pentru episodul culminant.
Cei care au avut privilegiul de a discuta cu autoarea despre procesul de creaţie şi realizare a filmului ştiu în ce condiţii vitrege s-a turnat secvenţa trecerii Dunării, şi pot aprecia cu atât mai just calitatea cinematografică impecabilă. Pe lângă deplina credibilitate a acţiunilor, Anca imprimă un stil pe cât de subtil, pe atât de puternic, marcat mai ales în momente ca acel tulburător plongé de la mare înălţime (completat, fără să se observe, şi printr-un efect special), trecerea şalupei de patrulare, sau zbaterea disperată în plasele de pescuit. Pentru ca apogeul, secvenţa ieşirii pe malul sârbesc, să ofere realmente un deznodământ de o forţă care, la fiecare vizionare (personal, am avut parte de trei), să-ţi taie respiraţia şi să-ţi umple ochii de lacrimi. În acel moment, nu mai contează nici politicul, nici istoricul, nici chiar viaţa sau moartea - mai este importantă numai umanitatea.
Categoric, o contribuţie esenţială pentru întregirea acestei structuri perfect rotunjite îşi aduc Andi Vasluianu, Toma Cuzin şi Patricia Moga - cu aportul restrâns dar extrem de percutant al lui Branko Tomovic. În mod deloc întâmplător, replica finală se suprapune cu singurul răspuns care i se poate da unui film ca "Apele tac" - acel simplu... şi atât de încărcat... DA.
Pitbull (Mihnea Columbeanu)
29-30 martie, 2012
Bucureşti, România
Complexitatea simplităţii
Pare simplu, dar nu e... Nu este deloc uşor să faci un film despre România comunistă, şi mai ales plasat în ultimii ani ai regimului Ceauşescu, chiar dacă ai trăit acea epocă la o vârstă mai mult sau mai puţin adultă. Şi nu numai datorită problemelor de ordin practic ale reconstituirii istorice. Marea dificultate este să reproduci acea stare de spirit complet aparte, proprie unei conjuncturi greu de imaginat din perspectiva zilelor noastre - acea pierdere a umanităţii generată prin acumularea presiunilor, a terorii, a umilinţelor, a privaţiunilor şi, mai ales, a închiderii oricăror orizonturi. Cum bine ştim, unul dintre puţinele exemple semnificative rămâne "Patru luni, trei săptămâni şi două zile" (2007, Cristian Mungiu), în primul rând prin empatia cu care a reuşit să redea o asemenea dispoziţie în care dezumanizara se împletea cu lupta înverşunată pentru supravieţuire - în special de ordin moral.
Deşi avea doar şapte ani în 1986, când se desfăşoară acţiunea mult-premiatului ei scurt-metraj (ceea ce înseamnă că sfârşitul comunismului a prins-o la o vârstă nu cu mult mai matură - cu precizarea că tocmai plecase în Germania, împreună cu familia, de câteva luni), Anca-Miruna Lăzărescu dovedeşte acum că a imortalizat fidel, atât ca imagine cât şi în profunzimea substanţei umane, realitatea în care copilărise - şi, mai mult decât atât, a păstrat-o la fel de vie şi adevărată, spre a ne-o restitui acum (precum şi a le-o dezvălui celor ce n-au apucat vremurile de-atunci).
Într-adevăr, pe tot parcursul comunismului, dar mai cu seamă în ultimul deceniu, progresiv spre final, fuga din ţară devenise o obsesie a supravieţuirii - pentru mulţi, posibilă numai pe calea cea mai riscantă; trecerea frauduloase a frontierei. Astfel, mirajul libertăţii se suprapunea peste tronsonul danubian care ne despărţea de Iugoslavia (o ţară comunistă cu vederi mai largi - cei trei mari satrapi, Churchill, Roosevelt şi Stalin, la împărţeala de la Ialta, se înţeleseră să-i acorde fifty-fifty influenţă Est/Vest, spre deosebire de altele; noi, de pildă, aveam 90/10 în favoarea ruşilor), pe unde mulţi transfugi fie au scăpat din ţara-puşcărie, fie au fost prinşi, aduşi înapoi şi întemniţaţi într-unul dintre cercurile interioare ale aceluiaşi infern, fie au pierit împuşcaţi sau înecaţi.
Acesta este contextul "apelor care tac".
* * *
Pare simplu, dar nu e... Nu este deloc uşor să faci un film despre trei români disperaţi, care-şi riscă libertatea şi chiar viaţa trecând Dunărea înot - şi nu pentru că ar fi prea complicat, dimpotrivă: povestea lor este extrem de simplă, de o simplitate crudă: ecuaţia elementară dintre viaţă şi moarte, dintre dragoste şi loialitate. Bianca Oana şi Anca Miruna Lăzărescu au construit un scenariu riguros şi clar, trasat din câteva tuşe precise, astfel combinate încât să speculeze eficient, în cele doar treizeci de minute ale acţiunii, potenţialul maxim de dramatism şi semnificaţii umane ale povestirii. După un demaraj succint şi o porţiune mediană, a drumului spre graniţă, menită creşterii constante a tensiunii, filmul se aşează în segmentul său definitoriu: actul propriu-zis al traversării, când opţiunile plasate sub semnul fatumului ating masa critică - pentru ca scurtul episod final, de o intensitate greu suportabilă, să producă impactul unei adevărate lovituri de ciocan, drept în inimă.
Peste tot acest schelet dramaturgic, Anca-Miruna Lăzărescu aşterne carnaţia unui act regisoral aproape masculin în materialitatea sa fermă, lipsit de calofilii sau figuri de stil estetizante - ducând mai departe demersul deja consistent, dar oarecum mai contemplativ, din "Bucureşti-Berlin" (2005). Aici, abilitatea ei narativă se desfăşoară sobru, într-un ritm egal cu sine însuşi, dar totodată conturând tot mai aprofundat umanitatea personajelor (atingând rezultate cu atât mai semnificative, cu cât avem de-a face cu oameni cât se poate de simpli, fără pretenţii intelectuale, confruntaţi pur şi simplu cu problema unei elementare supravieţuiri fizice şi spirituale) - şi, în acelaşi timp, pregătind terenul pentru episodul culminant.
Cei care au avut privilegiul de a discuta cu autoarea despre procesul de creaţie şi realizare a filmului ştiu în ce condiţii vitrege s-a turnat secvenţa trecerii Dunării, şi pot aprecia cu atât mai just calitatea cinematografică impecabilă. Pe lângă deplina credibilitate a acţiunilor, Anca imprimă un stil pe cât de subtil, pe atât de puternic, marcat mai ales în momente ca acel tulburător plongé de la mare înălţime (completat, fără să se observe, şi printr-un efect special), trecerea şalupei de patrulare, sau zbaterea disperată în plasele de pescuit. Pentru ca apogeul, secvenţa ieşirii pe malul sârbesc, să ofere realmente un deznodământ de o forţă care, la fiecare vizionare (personal, am avut parte de trei), să-ţi taie respiraţia şi să-ţi umple ochii de lacrimi. În acel moment, nu mai contează nici politicul, nici istoricul, nici chiar viaţa sau moartea - mai este importantă numai umanitatea.
Categoric, o contribuţie esenţială pentru întregirea acestei structuri perfect rotunjite îşi aduc Andi Vasluianu, Toma Cuzin şi Patricia Moga - cu aportul restrâns dar extrem de percutant al lui Branko Tomovic. În mod deloc întâmplător, replica finală se suprapune cu singurul răspuns care i se poate da unui film ca "Apele tac" - acel simplu... şi atât de încărcat... DA.
Pitbull (Mihnea Columbeanu)
29-30 martie, 2012
Bucureşti, România
