Părerea criticului
„Sin City” – extravaganta vizuala semnata de Robert Rodriguez si Frank Miller, dupa romanul de benzi desenate ale acestuia din urma – a fost prezentat la Festivalul de la Cannes anul acesta.
A plecat de acolo cu coada-ntre picioare: cronicile au fost, in majoritate, proaste, iar ceea ce trebuia sa ia ochii care vazusera multe a facut pleosc si s-a dus la fund... Pacat de singele varsat!
Caci, in „Sin City” – a carui noutate este imaginea bicolora care imita desenele cartii -, sangele curge mai ceva ca-n Tarantino. Care, apropo, a fost invitat sa regizeze una din scene: aceea in care capul taiat al lui Benicio Del Toro vorbeste pe bancheta din fata a unei masini; scena e stranie, sinistra si suprarealista – si, iarasi apropo, singura care se retine din tot filmul. De unde se vede ca poti fi amic cu Tarantino (cazul lui Rodriguez), ii poti cere sa-ti faca o cioaca (si el o face de nota zece), dar geniul nu ti-l poate imprumuta: e la purtator.
Problema lui „Sin City” nu sunt interpretarile (desi e genul de rol pe care-l face si-n somn, Mickey Rourke e cool, iar Elijah Wood schimba imaginea aseptica din „Stapanul inelelor” cu una tare si surprinzatoare), ci personajele de carton.
Si, daca Rodriguez & Miller cred ca spectatorul a devenit atat de sofisticat incat sa nu-i mai pese de emotii si de verosimil, adevarul gol-golut este ca nu dai doi bani pe ce li se-ntampla acestor personaje (sex! crime!!) si ca – odata glazura vizuala rontaita, cam dupa cinspe minute din o suta douazeci – te plictisesti de moarte in „Orasul pacatului”, cu toti perversii si furiosii sai... Rodriguez & Miller au imaginat un divertisment strident si decerebrat pentru “spectatorul” de jocuri video, caruia i-au zis “film”. OK, poate ca Cinematograful a obosit: e vremea reclamelor.
A plecat de acolo cu coada-ntre picioare: cronicile au fost, in majoritate, proaste, iar ceea ce trebuia sa ia ochii care vazusera multe a facut pleosc si s-a dus la fund... Pacat de singele varsat!
Caci, in „Sin City” – a carui noutate este imaginea bicolora care imita desenele cartii -, sangele curge mai ceva ca-n Tarantino. Care, apropo, a fost invitat sa regizeze una din scene: aceea in care capul taiat al lui Benicio Del Toro vorbeste pe bancheta din fata a unei masini; scena e stranie, sinistra si suprarealista – si, iarasi apropo, singura care se retine din tot filmul. De unde se vede ca poti fi amic cu Tarantino (cazul lui Rodriguez), ii poti cere sa-ti faca o cioaca (si el o face de nota zece), dar geniul nu ti-l poate imprumuta: e la purtator.
Problema lui „Sin City” nu sunt interpretarile (desi e genul de rol pe care-l face si-n somn, Mickey Rourke e cool, iar Elijah Wood schimba imaginea aseptica din „Stapanul inelelor” cu una tare si surprinzatoare), ci personajele de carton.
Si, daca Rodriguez & Miller cred ca spectatorul a devenit atat de sofisticat incat sa nu-i mai pese de emotii si de verosimil, adevarul gol-golut este ca nu dai doi bani pe ce li se-ntampla acestor personaje (sex! crime!!) si ca – odata glazura vizuala rontaita, cam dupa cinspe minute din o suta douazeci – te plictisesti de moarte in „Orasul pacatului”, cu toti perversii si furiosii sai... Rodriguez & Miller au imaginat un divertisment strident si decerebrat pentru “spectatorul” de jocuri video, caruia i-au zis “film”. OK, poate ca Cinematograful a obosit: e vremea reclamelor.
