Părerea criticului
Doi frați orfani de mamă trebuie să găsească o cale de a învinge monștri imaginați de fată atunci când desenele ei devin realitate prin intermediul unui iaz misterios.
După o mulțime de scurtmetraje primite pozitiv de critici și public, regizorul-scenarist Seth Worley și-a făcut debutul în lungmetraj cu Sketch - Desenele prind viață, o comedie neagră de fantezie și aventură ce a câștigat premiul Faculty pentru montaj. În film, o familie îndoliată după moartea mamei se chinuie să facă față pierderii, fiecare membru în propiul lui mod: tatăl dă jos de pe perete pozele cu ea; Jack, fiul, încearcă să repare lucruri – inclusiv pe sora lui; iar Amber, fiica, schițează desene violente prin care își exteriorizează furia.
Atunci când Jack (Kue Lawrence) descoperă un lac fermecat și carnețelul lui Amber (Bianca Belle) cade în el, cele mai întunecate viziuni din imaginația ei prind viață și încep să terorizeze întregul oraș. Cei doi frați fac echipă cu Bowman (Kalon Cox), un coleg egoist și lipsit de respect, pentru a înfrunta arătările. Taylor, tatăl, (Tony Hale, câștigător a două premii Emmy) și sora lui, Liz (D'Arcy Carden, cu o nominalizare la Emmy), pleacă în căutarea lor, învățând cum să comunice mai eficient unul cu celălalt, dar și cu copiii. Împreună, ei trebuie să se ajute reciproc și să fie destul de creativi pentru a veni cu o soluție optimă la problema actuală, dar și pentru a vindeca cauza ei: durerea resimțită în urma evenimentului traumatic.
Amestecul de genuri face ca vizionarea filmului să devină o experiență plăcută și lipsită de previzibilitate atât pentru adulți, cât și pentru adolescenți – producția nu este neapărat recomandată pentru copii mici din cauza imaginilor ușor violente și a limbajului uneori licențios. Comedia contrabalansează cu succes aspectele dramatice ale poveștii, fantasticul ajută la creionarea unei lumi în care orice e posibil, ceea ce sporește suspansul, iar accentele horror potențate de muzică înfiorătoare, mișcări ale camerei și montaj creează tensiune și mister. Monștrii realizați cu ajutorul animației sunt inediți, deopotrivă înfricoșători și adorabili. Tinerii actori din distribuție fac, de asemenea, o treabă grozavă în a livra o paletă largă de emoții, de la tristețe la voie bună, compasiune sau furie.
Însă ce contează cel mai mult în Sketch - Desenele prind viață este perspectiva profund umană a poveștii. Scenariul nu vorbește despre bătălia cu niște creaturi inventate ce au ieșit dintr-o carte ca în Harold și creionul fermecat, ci despre o familie confruntată cu o situație nefericită. Despre adulții care fug de propriile sentimente cu scopul de a părea „puternici” și despre copiii care sunt judecați pentru că aleg să nu își îngroape trăirile interioare, ci să le exprime prin artă. Despre frații care cred că revine în responsabilitatea lor să repare lucrurile, aflându-se la limita dintre adult și copil. Despre sinceritate, deschidere, comunicare și vulnerabilitate.
Astfel, acțiunea din film e doar un pretext distractiv pentru a face un portret delicat și realist al doliului și al iubirii de familie. Concluzia e simplă: să îți canalizezi inevitabilele emoții negative în artă nu reprezintă niciodată o problemă, atâta timp cât nimeni nu ajunge rănit în realitate. Adevărata problemă apare atunci când te prefaci că ele nu există, din frica de a le confrunta.
După o mulțime de scurtmetraje primite pozitiv de critici și public, regizorul-scenarist Seth Worley și-a făcut debutul în lungmetraj cu Sketch - Desenele prind viață, o comedie neagră de fantezie și aventură ce a câștigat premiul Faculty pentru montaj. În film, o familie îndoliată după moartea mamei se chinuie să facă față pierderii, fiecare membru în propiul lui mod: tatăl dă jos de pe perete pozele cu ea; Jack, fiul, încearcă să repare lucruri – inclusiv pe sora lui; iar Amber, fiica, schițează desene violente prin care își exteriorizează furia.
Atunci când Jack (Kue Lawrence) descoperă un lac fermecat și carnețelul lui Amber (Bianca Belle) cade în el, cele mai întunecate viziuni din imaginația ei prind viață și încep să terorizeze întregul oraș. Cei doi frați fac echipă cu Bowman (Kalon Cox), un coleg egoist și lipsit de respect, pentru a înfrunta arătările. Taylor, tatăl, (Tony Hale, câștigător a două premii Emmy) și sora lui, Liz (D'Arcy Carden, cu o nominalizare la Emmy), pleacă în căutarea lor, învățând cum să comunice mai eficient unul cu celălalt, dar și cu copiii. Împreună, ei trebuie să se ajute reciproc și să fie destul de creativi pentru a veni cu o soluție optimă la problema actuală, dar și pentru a vindeca cauza ei: durerea resimțită în urma evenimentului traumatic.
Amestecul de genuri face ca vizionarea filmului să devină o experiență plăcută și lipsită de previzibilitate atât pentru adulți, cât și pentru adolescenți – producția nu este neapărat recomandată pentru copii mici din cauza imaginilor ușor violente și a limbajului uneori licențios. Comedia contrabalansează cu succes aspectele dramatice ale poveștii, fantasticul ajută la creionarea unei lumi în care orice e posibil, ceea ce sporește suspansul, iar accentele horror potențate de muzică înfiorătoare, mișcări ale camerei și montaj creează tensiune și mister. Monștrii realizați cu ajutorul animației sunt inediți, deopotrivă înfricoșători și adorabili. Tinerii actori din distribuție fac, de asemenea, o treabă grozavă în a livra o paletă largă de emoții, de la tristețe la voie bună, compasiune sau furie.
Însă ce contează cel mai mult în Sketch - Desenele prind viață este perspectiva profund umană a poveștii. Scenariul nu vorbește despre bătălia cu niște creaturi inventate ce au ieșit dintr-o carte ca în Harold și creionul fermecat, ci despre o familie confruntată cu o situație nefericită. Despre adulții care fug de propriile sentimente cu scopul de a părea „puternici” și despre copiii care sunt judecați pentru că aleg să nu își îngroape trăirile interioare, ci să le exprime prin artă. Despre frații care cred că revine în responsabilitatea lor să repare lucrurile, aflându-se la limita dintre adult și copil. Despre sinceritate, deschidere, comunicare și vulnerabilitate.
Astfel, acțiunea din film e doar un pretext distractiv pentru a face un portret delicat și realist al doliului și al iubirii de familie. Concluzia e simplă: să îți canalizezi inevitabilele emoții negative în artă nu reprezintă niciodată o problemă, atâta timp cât nimeni nu ajunge rănit în realitate. Adevărata problemă apare atunci când te prefaci că ele nu există, din frica de a le confrunta.
