Părerea criticului
"Skyfall" - Cel mai bun James Bond...
...dintre cele cu Daniel Craig
*** ATENŢIE!!! Conţine spoilere! ***
Mărturisesc că am ezitat mult înainte de a mă decide. Chiar aş fi vrut să le evit, formulând mai abstract referirile respective: în fond, e Bond - JAMES Bond - şi merită să-i ocrotim twisturile. Totuşi, în final am conchis ca sunt necesare formulări mai precise (mai ales pentru cititorii preocupaţi de conţinutul analitic detaliat al articolului). Prin urmare, celor care încă nu l-au văzut şi ţin în mod legitim la ineditul surprizelor, le recomand să citească doar prima şi ultima parte a analizei de mai jos, amânând până după vizionare fragmentul central, care conţine spoilere - i-am semnalat vizibil începutul şi sfârşitul, prin note de avertizare. Oricum, le pot spune măcar atât: cu toate calităţile lui, şi cele câteva decizii mai discutabile, filmul merită. Vedeţi-l, aşadar, apoi reveniţi şi citiţi şi mijlocul.
Fiecare dintre principalii James Bond a avut fanii lui. Majoritatea englezilor îl preferă, evident, pe Roger Moore. Nostalgicilor le-a rămas sufletul la Sean Connery. Modernii votează cu Pierce Brosnan - iar cei mai contemporani dintre contemporani stau deocamdată calaţi pe Daniel Craig. Personal, aflându-mă la vârsta nostalgicilor (auzisem în copilărie de James Bond, şi am fost fascinat să-l descopăr în adolescenţă, la nişte vizionări în cerc restrâns), merg pe mâna lui Sean Connery. Asupra lui Roger Moore intervenea un factor subiectiv: rămăsese identificat cu Simon Templar. Iar Pierce Brosnan şi Daniel Craig pur şi simplu au avut dezavantajul de a apărea pe fondul altor doi actori anteriori, care-şi câştigaseră deja popularitatea.
Lăsând însă la o parte interpreţii, pentru a trece strict la calitatea filmelor, e imposibil să stabilim o ierarhie absolută. Serialul a acoperit nu mai puţin de cincizeci de ani, sărbătoriţi chiar cu acest film (aproape jumătate din vârsta cinematografului!) şi, ca atare, fiecare sub-serie reprezintă deceniul (aproximativ) când a fost realizată. E firesc ca nivelul profesional să fi crescut, o dată cu evoluţia mijloacelor de expresie, dar asta nu se reflectă neapărat şi în planul calităţii intrinseci. În fond, avem de-a face cu o convenţie - mai mult: o convenţie în interiorul unei convenţii: formula "007", în contextul formulei filmelor cu super-agenţi. Indiscutabil, filmele cu James Bond sunt printre cele mai formulaice din toate - în sens legitim.
În asemenea cazuri, abaterea de la reţetă, numai din dorinţa de "a fi mai bun", e chiar contraindicată. Nu întâmplător, cele câteva Bond-uri care au încercat şi "altceva" - "Casino Royale" (1967 - regia Val Guest, Ken Hughes, John Huston, Joseph McGrath, Robert Parrish, Richard Talmadge, cu Peter Sellers), "On Her Majesty's Secret Service" (1969 - Peter R. Hunt, cu George Lazenby), sau "The Living Daylights" (1989 - John Glen; primul dintre cele două cu Timothy Daton), n-au convins prea mulţi spectatori şi comentatori. Este un exemplu concludent al unei reguli definitorii a cinematografului (cea care ne învaţă să fim originali, însă nu oricum): dă-i spectatorului ceea ce aşteaptă, dar într-un mod cum nu se aşteaptă. Iar spectatorul care se duce la un film 007 se aşteaptă să-l vadă pe Bond. ...James Bond.
Ca atare, ar fi nerecomandabil un top absolut. Personal, prefer să apreciez filmele în cadrul celor patru perioade principale, iar favoritele mele sunt:
* cu Sean Connery, "Thunderball" (1965 - Terence Young) şi "Goldfinger" (1964 - Guy Hamilton);
* cu Roger Moore: "Octopussy" (1983 - John Glen);
* cu Pierce Brosnan: "GoldenEye" (1995 - Martin Campbell), urmat de "The World Is Not Enough" (1999 - Michael Apted);
* cu Daniel Craig: "Skyfall" (2012 - Sam Mendes) - deocamdată...
Şi totuşi, în pofida rigorilor formulaice, odată cu perioada Pierce Brosnan, reţeta a început să se înnoiască treptat.
Principalul motiv era acela că romanele lui Jan Fleming se epuizaseră, sub aspectul ecranizărilor, aşa că realizatorii erau nevoiţi să ducă în continuare doar eroul, contextul şi câteva elemente adiacente:
* personaje - M, Q, Miss Moneypenny;
* factori structurali: nelipsitul prolog din pregeneric, cu rol de kickstart; secvenţa dotării cu recuzita năstruşnică a lui Q; secvenţa de acţiune din mid-point (de obicei, o urmărire), când se dezlănţuie principala piesă muzicală; prezenţa femeilor fatale - dintre care, de cele mai multe ori, una făcea parte din tabăra adversă; de regulă, James Bond o seducea - şi, uneori, o reabilita (ca în "Goldfinger", "Thunderball", sau "Live and Let Die" - 1973, Guy Hamilton), alteori o omora puţin (vezi "GoldenEye"); mica luptă finală (îndeobşte, cu haidamacul antagonistului principal, care supravieţuia temporar după ce bossul său îşi dăduse obştescul sfârşit);
* şi, în fine, leit-motive: primul cadru al genericului, aparent filmat prin ţeava armei; prezenţa nudurilor feminine (prezentate discret şi cu stil) ca fond al genericului; melodia de generic, de tip şlagăr, interpretată de o mare solistă - sau, uneori, un mare solist, cum ar fi Tom Jones, care a luat caimacul cu excelenta piesă "Thunderaball"; nelipsita replică "Name's Bond... JAMES Bond..."; melodia principală (plasată în mid-point, cum am arătat mai sus).
Pe de altă parte, Războiul Rece se terminase, aşa că acum antagoniştii trebuia să provină din alte medii politice şi geografice - iar noua configuraţie geopolitică obliga şi ea la ajustări importante: de exemplu, "Tomorrow Never Dies" (1997 - Roger Spottiswoode) se referă la puterea presei, iar "The World Is Not Enough", la conflictele pentru petrolul din Orientul Mijlociu.
În aceste condiţii, au început să apară abateri de la uzanţe şi soluţii insolite, de obicei introduse gradual, motivat şi inteligent. Secvenţa de kickstart a devenit tot mai dezvoltată şi mai strâns legată de main-plot - promovând la statutul de inciting event. Pornind de la "GoldenEye", personajul M a devenit feminin (celebra Judy Dench); în "Die Another Day" (2002 - Lee Tamahori), eroul e învins în lupta din prolog, şi-şi petrece genericul în prizonierat (între timp, nudurile feminine pe fond muzical au dispărut şi ele); în "The World Is Not Enough", M nu mai rămâne doar un personaj episodic şi fix, închisă în biroul ei, ci e antrenată activ în acţiune, fiind chiar luată ostatică de adversari; şi aşa mai departe... Altfel spus, pas cu pas, franciza James Bond se reinventa...
Toate aceste elemente constituie nu numai o introducere în context, ci sunt şi foarte relevante pentru justa apreciere a actualului "Skyfall" - pentru că şi aici apar inovaţii, unele bune, altele mai îndoielnice, şi e imposibil să judecăm filmul fără a ţine seama de ele, în condiţiile tradiţiilor pe care le-a consacrat întregul serial.
Făcând abstracţie de cele arătate mai sus, povestea ca atare e în regulă - inventivă, complexă, bine închegată, perfect echilibrată (şi finalizată, de către Neal Purvis, Robert Wade şi John Logan, printr-un scenariu structurat şi articulat profesionist). Totuşi, raportând-o la construcţiile cu care ne-a obişnuit serialul, conţine o hibă extrem de dezamăgitoare: de cele mai multe ori, misterul antagonistului şi al planurilor sale se desfolia în etape, pornind de la pista falsă (sau doar parţială) a unui context iniţial, dincolo de care descopeream la un moment dat o miză mult mai mare. Astfel, ca să dăm doar câteva exemple, personajul negativ titular din "Goldfinger" (Gert Fröbe), urmărit de Bond pentru diverse afaceri suspecte cu aur, reieşea de la un moment dat că punea la cale jefuirea rezervei naţionale de la Fort Knox; în "The Man With the Golden Gun" (1974 - Guy Hamilton), Scaramanga (Christopher Lee) începe ca un ucigaş profesionist de elită, pentru a se dezvălui ulterior că voia să ajungă stăpânul lumii; în "Moonraker" (1979 - Lewis Gilbert), după desfăşurarea unui plot relativ la o rachetă strategică, descoperim că Hugo Drax (Michel Lonsdale) pregătea un genocid global, simultan cu refugierea în spaţiu a câtorva aleşi de-ai lui care să devină "germenii" omenirii viitoare (element absent în romanul lui Jan Fleming, care conţinea numai prima porţiune a poveştii).
ATENŢIE! Urmează spoilere!!!
În schimb, de astă dată lucrurile stau tocmai invers: pista iniţială sugerează o vastă operaţiune de spionaj (desfăşurată prin penetrarea reţelelor informatice), şi când colo reiese că Raoul Silva (Javier Bardem), capul răutăţilor, urmărea în primul rând s-o ucidă pe M, ca să se răzbune că, pe vremea când era şi el agent al M16 şi căzuse prizonier, îl abandonase în schimbul altora şase agenţi - astfel, aria de cuprindere a plotului, în loc să se extindă aşa cum era de aşteptat, se reduce la o miză de ordin personal. Nu întâmplător, aceeaşi restrângere se regăseşte şi în plan dramaturgic: dacă până acum actul final avea loc într-un decor insolit, spectaculos, complex, propriu unor desfăşurări combative ample şi ramificate, acum ne mărginim doar la un conac părăsit din Scoţia şi o luptă mult mai simplistă - sub nivelul impus de toate cele precedente, în actualul film: urmărirea din Istanbul, în pregeneric, sau cea din Londra, în zona mediană.
De asemenea, dată fiind această concentrare a acţiunii în jurul unei probleme personale în care era implicată M, putem înţelege surpriza din final, când superioara lui Bond, deşi scapă de asasinat, moare de inimă imediat după aceea, în braţele lui. Este o nouă inovaţie curajoasă a scenariştilor - de obicei, în filmele 007, aceste personaje sunt invulnerabile. Dar, pentru a-şi asuma o asemenea răsturnare, ar fi fost necesar să-i construiască pe parcurs o încărcătură umană mult mai consistentă.
Pornind de aici, filmului îi mai lipseşte un element tradiţional: "încercarea grea", acea confruntare finală scurtă dar intensă, absolut surprinzătoare, survenind în epilog, după ce Marele Satan era eliminat şi credeam că totul s-a rezolvat (ca lupta cu Oddjob, în "Goldfinger", sau cea din compartimentul de tren, în "Live And Let Die"). Aici, moartea lui Silva nu mai e urmată decât de infarctul lui M, după care avem un epilog paşnic la Londra - îmbogăţit, totuşi, cu două mici surprize de calitate: descoperim că Gareth Mallory (Ralph Fiennes) devine noul "M" din filmele viitoare, iar partenera de luptă a lui Bond, Eve (Naomie Harris), prezentă încă din prolog, este de fapt noua Moneypenny.
Altă simplificare discutabilă o priveşte pe "femeia fatală" (şi negativă) Sévérine (Bérénice Marlohe), care dispare rapid din poveste - ce-i drept, moartea ei e realmente surprinzătoare şi foarte bine filmată. Nici soluţiile ingenioase la care recurge Bond în situaţii aparent fără ieşire (adesea folosindu-şi uneltele năzdrăvane) nu sunt la fel de imaginative ca în trecut. Sub acest aspect, Silva îl întrece pe departe (ca în secvenţa, din nou excelent realizată în plan regisoral, când provoacă prăbuşirea metroului în galeria subterană de sub tunel). "Pistolul miraculos" cu care-l înzestrează Q la început funcţionează doar în sens reactiv: un adversar îl ia şi vrea să-l împuşte pe Bond - fără succes, evident, de vreme ce, aşa cum ştiam încă de la început, patul armei avea senzori care o activau numai în contact cu mâna posesorului; iar Bond scapă din situaţia limită (amândoi căzuseră într-o groapă cu doi dragoni de Komodo) sărind pe spinarea uneia dintre reptile, ca pe o treaptă, şi de acolo mai sus (la fel cum făcuse în "Live And Let Die", unde fugea pe crocodilii îngrămădiţi între insuliţă şi mal). Iar trucurile din timpul bătăliei finale nu depind de inspiraţia de moment, cum se întâmpla ce obicei, ci sunt rodul unor pregătiri tactice meticuloase - pe care le mai şi vedem, pierzându-şi astfel elementul surpriză. Cel mai inspirat e momentul când, în timpul luptei centrale, Bond trage în extinctoare pentru ca gazele expulzate să-i acopere retragerea împreună cu M; se reţine şi spartul gheţii de pe lac, sub propriile-i picioare, când Silva e gata să-l împuşte.
Dincolo de cele câteva dezamăgiri ale scenariului explicitate mai sus, se distinge totuşi tendinţa de a umaniza personajele, iniţiată încă din ultimele filme cu Pierce Brosnan. Evident, şi dezodământul tragic în relaţie cu M sporeşte latura umană a filmului. Până atunci, însă, se pune accentul pe vulnerabilitatea eroului, care a îmbătrânit vizibil: la fel ca în "Die Another Day", este învins la sfârşitul prologului (din cauza unei greşeli a lui M), după care se retrage într-un loc exotic, preferând să fie crezut mort (ocazie cu care se leneveşte, pierzându-şi cam toate reflexele şi îndemânările sale legendare).
...Şi, pentru că tot a venit vorba de Q, şi aici avem o idee strălucită: în locul moşului tipicar şi antipatic, apare "noul Q", (Ben Whishaw) un tânăr imberb care e expert în computere şi hacking.
SPOILERELE s-au terminat - puteţi citi în continuare!
În fine, marea calitate a filmului subzistă în regia impecabilă a lui Sam Mendes - consacrat, desigur, prin neuitatul "American Beauty" (1999) şi, printre altele, "Revolutionary Road" (2008). În primul rând, Mendes se pliază perfect pe cerinţele filmului de gen. Construieşte solid secvenţele de acţiune: prologul, răsturnarea de situaţie de pe insula lui Silva, urmărirea din metrou, lupta din sala de audieri şi, evident, bătălia finală. Gestionează ireproşabil suspansul - imaginile trupelor lui Silva apropiindu-se de conac sunt într-adevăr generatoare de tensiune. Chiar şi pe parcursul episoadelor relativ statice, de tranziţie, Sam Mendes menţine un ritm narativ alert, păstrând interesul spectatorului la cote maxime. E semnificativ faptul că, la un moment dat, m-am uitat la ceas - nicidecum din plictiseală, ci pentru că voiam să verific un detaliu paradigmatic: începea atacul asupra conacului, credeam că era plot-point-2-ul (structural, aşa s-ar fi părut), şi mă interesa în ce moment al filmului fusese plasat. Şi am constatat că trecuseră deja două ore încheiate, din cele o sută patruzeci şi patru de minute ale întregului film (ceea ce mi-a şi dat de înţeles că, de fapt, confruntarea care începea era cea finală; nu mai era timp şi pentru alte evoluţii). Mă aşteptasem să fi trecut doar cam o oră şi jumătate - nici n-am simţit când se duseseră două ceasuri!
Pe lângă toate acestea, Sam Mendes, aşa cum îl ştim, filmează cu stil (beneficiind şi de aportul unui director de fotografie ca Roger Deakins), folosind compoziţii plastice expresive şi adesea insolite - se reţin cadrele poetice, cu jocuri discrete de culoare, lumini şi umbre, din momentele de respiro, sau imaginile oraşului părăsit de pe insula lui Silva, şi mai ales prima apariţie a acestuia, apropiindu-se de la mare distanţă şi ţinând un monolog interesant, cu intonaţii rafinate şi subtile, încă înainte de a-i distinge chipul - este doar prima performanţă a lui Javier Bardem, din impecabila sa compoziţie a unui antagonist pervers, ipocrit, suav şi nuanţat, dar într-o cheie cu totul diferită de a antologicului Anton Chigurh, din "No Country for Old Men" (2007 - Ethan şi Joel Coen); categoric, îi vin mult mai bine personajele negative! Desigur, Daniel Craig şi Judy Dench nu prea au de ce să ne rezerve surprize, şi nici Ralph Fiennes - însă avem bucuria de a-l revedea pe neuitatul Albert Finney, într-o apariţie restrânsă dar miezoasă. Nu sunt de lepădat nici tinerii Ben Whishaw şi Naomie Harris.
Dacă toate aceste calităţi ar fi beneficiat şi de o poveste lipsită de cele câteva neîmpliniri descrise mai sus, e neîndoielnic că "Skyfall" putea deveni, aşa cum îl consideră unii, "cel mai bun James Bond al tuturor timpurilor". Aşa, însă, rămâne doar cel mai bun James Bond cu Daniel Craig. Până acum...
Pitbull (Mihnea Columbeanu)
25 octombrie, 2012, 00:00-03:31
Bucureşti, România
...dintre cele cu Daniel Craig
*** ATENŢIE!!! Conţine spoilere! ***
Mărturisesc că am ezitat mult înainte de a mă decide. Chiar aş fi vrut să le evit, formulând mai abstract referirile respective: în fond, e Bond - JAMES Bond - şi merită să-i ocrotim twisturile. Totuşi, în final am conchis ca sunt necesare formulări mai precise (mai ales pentru cititorii preocupaţi de conţinutul analitic detaliat al articolului). Prin urmare, celor care încă nu l-au văzut şi ţin în mod legitim la ineditul surprizelor, le recomand să citească doar prima şi ultima parte a analizei de mai jos, amânând până după vizionare fragmentul central, care conţine spoilere - i-am semnalat vizibil începutul şi sfârşitul, prin note de avertizare. Oricum, le pot spune măcar atât: cu toate calităţile lui, şi cele câteva decizii mai discutabile, filmul merită. Vedeţi-l, aşadar, apoi reveniţi şi citiţi şi mijlocul.
Fiecare dintre principalii James Bond a avut fanii lui. Majoritatea englezilor îl preferă, evident, pe Roger Moore. Nostalgicilor le-a rămas sufletul la Sean Connery. Modernii votează cu Pierce Brosnan - iar cei mai contemporani dintre contemporani stau deocamdată calaţi pe Daniel Craig. Personal, aflându-mă la vârsta nostalgicilor (auzisem în copilărie de James Bond, şi am fost fascinat să-l descopăr în adolescenţă, la nişte vizionări în cerc restrâns), merg pe mâna lui Sean Connery. Asupra lui Roger Moore intervenea un factor subiectiv: rămăsese identificat cu Simon Templar. Iar Pierce Brosnan şi Daniel Craig pur şi simplu au avut dezavantajul de a apărea pe fondul altor doi actori anteriori, care-şi câştigaseră deja popularitatea.
Lăsând însă la o parte interpreţii, pentru a trece strict la calitatea filmelor, e imposibil să stabilim o ierarhie absolută. Serialul a acoperit nu mai puţin de cincizeci de ani, sărbătoriţi chiar cu acest film (aproape jumătate din vârsta cinematografului!) şi, ca atare, fiecare sub-serie reprezintă deceniul (aproximativ) când a fost realizată. E firesc ca nivelul profesional să fi crescut, o dată cu evoluţia mijloacelor de expresie, dar asta nu se reflectă neapărat şi în planul calităţii intrinseci. În fond, avem de-a face cu o convenţie - mai mult: o convenţie în interiorul unei convenţii: formula "007", în contextul formulei filmelor cu super-agenţi. Indiscutabil, filmele cu James Bond sunt printre cele mai formulaice din toate - în sens legitim.
În asemenea cazuri, abaterea de la reţetă, numai din dorinţa de "a fi mai bun", e chiar contraindicată. Nu întâmplător, cele câteva Bond-uri care au încercat şi "altceva" - "Casino Royale" (1967 - regia Val Guest, Ken Hughes, John Huston, Joseph McGrath, Robert Parrish, Richard Talmadge, cu Peter Sellers), "On Her Majesty's Secret Service" (1969 - Peter R. Hunt, cu George Lazenby), sau "The Living Daylights" (1989 - John Glen; primul dintre cele două cu Timothy Daton), n-au convins prea mulţi spectatori şi comentatori. Este un exemplu concludent al unei reguli definitorii a cinematografului (cea care ne învaţă să fim originali, însă nu oricum): dă-i spectatorului ceea ce aşteaptă, dar într-un mod cum nu se aşteaptă. Iar spectatorul care se duce la un film 007 se aşteaptă să-l vadă pe Bond. ...James Bond.
Ca atare, ar fi nerecomandabil un top absolut. Personal, prefer să apreciez filmele în cadrul celor patru perioade principale, iar favoritele mele sunt:
* cu Sean Connery, "Thunderball" (1965 - Terence Young) şi "Goldfinger" (1964 - Guy Hamilton);
* cu Roger Moore: "Octopussy" (1983 - John Glen);
* cu Pierce Brosnan: "GoldenEye" (1995 - Martin Campbell), urmat de "The World Is Not Enough" (1999 - Michael Apted);
* cu Daniel Craig: "Skyfall" (2012 - Sam Mendes) - deocamdată...
Şi totuşi, în pofida rigorilor formulaice, odată cu perioada Pierce Brosnan, reţeta a început să se înnoiască treptat.
Principalul motiv era acela că romanele lui Jan Fleming se epuizaseră, sub aspectul ecranizărilor, aşa că realizatorii erau nevoiţi să ducă în continuare doar eroul, contextul şi câteva elemente adiacente:
* personaje - M, Q, Miss Moneypenny;
* factori structurali: nelipsitul prolog din pregeneric, cu rol de kickstart; secvenţa dotării cu recuzita năstruşnică a lui Q; secvenţa de acţiune din mid-point (de obicei, o urmărire), când se dezlănţuie principala piesă muzicală; prezenţa femeilor fatale - dintre care, de cele mai multe ori, una făcea parte din tabăra adversă; de regulă, James Bond o seducea - şi, uneori, o reabilita (ca în "Goldfinger", "Thunderball", sau "Live and Let Die" - 1973, Guy Hamilton), alteori o omora puţin (vezi "GoldenEye"); mica luptă finală (îndeobşte, cu haidamacul antagonistului principal, care supravieţuia temporar după ce bossul său îşi dăduse obştescul sfârşit);
* şi, în fine, leit-motive: primul cadru al genericului, aparent filmat prin ţeava armei; prezenţa nudurilor feminine (prezentate discret şi cu stil) ca fond al genericului; melodia de generic, de tip şlagăr, interpretată de o mare solistă - sau, uneori, un mare solist, cum ar fi Tom Jones, care a luat caimacul cu excelenta piesă "Thunderaball"; nelipsita replică "Name's Bond... JAMES Bond..."; melodia principală (plasată în mid-point, cum am arătat mai sus).
Pe de altă parte, Războiul Rece se terminase, aşa că acum antagoniştii trebuia să provină din alte medii politice şi geografice - iar noua configuraţie geopolitică obliga şi ea la ajustări importante: de exemplu, "Tomorrow Never Dies" (1997 - Roger Spottiswoode) se referă la puterea presei, iar "The World Is Not Enough", la conflictele pentru petrolul din Orientul Mijlociu.
În aceste condiţii, au început să apară abateri de la uzanţe şi soluţii insolite, de obicei introduse gradual, motivat şi inteligent. Secvenţa de kickstart a devenit tot mai dezvoltată şi mai strâns legată de main-plot - promovând la statutul de inciting event. Pornind de la "GoldenEye", personajul M a devenit feminin (celebra Judy Dench); în "Die Another Day" (2002 - Lee Tamahori), eroul e învins în lupta din prolog, şi-şi petrece genericul în prizonierat (între timp, nudurile feminine pe fond muzical au dispărut şi ele); în "The World Is Not Enough", M nu mai rămâne doar un personaj episodic şi fix, închisă în biroul ei, ci e antrenată activ în acţiune, fiind chiar luată ostatică de adversari; şi aşa mai departe... Altfel spus, pas cu pas, franciza James Bond se reinventa...
Toate aceste elemente constituie nu numai o introducere în context, ci sunt şi foarte relevante pentru justa apreciere a actualului "Skyfall" - pentru că şi aici apar inovaţii, unele bune, altele mai îndoielnice, şi e imposibil să judecăm filmul fără a ţine seama de ele, în condiţiile tradiţiilor pe care le-a consacrat întregul serial.
Făcând abstracţie de cele arătate mai sus, povestea ca atare e în regulă - inventivă, complexă, bine închegată, perfect echilibrată (şi finalizată, de către Neal Purvis, Robert Wade şi John Logan, printr-un scenariu structurat şi articulat profesionist). Totuşi, raportând-o la construcţiile cu care ne-a obişnuit serialul, conţine o hibă extrem de dezamăgitoare: de cele mai multe ori, misterul antagonistului şi al planurilor sale se desfolia în etape, pornind de la pista falsă (sau doar parţială) a unui context iniţial, dincolo de care descopeream la un moment dat o miză mult mai mare. Astfel, ca să dăm doar câteva exemple, personajul negativ titular din "Goldfinger" (Gert Fröbe), urmărit de Bond pentru diverse afaceri suspecte cu aur, reieşea de la un moment dat că punea la cale jefuirea rezervei naţionale de la Fort Knox; în "The Man With the Golden Gun" (1974 - Guy Hamilton), Scaramanga (Christopher Lee) începe ca un ucigaş profesionist de elită, pentru a se dezvălui ulterior că voia să ajungă stăpânul lumii; în "Moonraker" (1979 - Lewis Gilbert), după desfăşurarea unui plot relativ la o rachetă strategică, descoperim că Hugo Drax (Michel Lonsdale) pregătea un genocid global, simultan cu refugierea în spaţiu a câtorva aleşi de-ai lui care să devină "germenii" omenirii viitoare (element absent în romanul lui Jan Fleming, care conţinea numai prima porţiune a poveştii).
ATENŢIE! Urmează spoilere!!!
În schimb, de astă dată lucrurile stau tocmai invers: pista iniţială sugerează o vastă operaţiune de spionaj (desfăşurată prin penetrarea reţelelor informatice), şi când colo reiese că Raoul Silva (Javier Bardem), capul răutăţilor, urmărea în primul rând s-o ucidă pe M, ca să se răzbune că, pe vremea când era şi el agent al M16 şi căzuse prizonier, îl abandonase în schimbul altora şase agenţi - astfel, aria de cuprindere a plotului, în loc să se extindă aşa cum era de aşteptat, se reduce la o miză de ordin personal. Nu întâmplător, aceeaşi restrângere se regăseşte şi în plan dramaturgic: dacă până acum actul final avea loc într-un decor insolit, spectaculos, complex, propriu unor desfăşurări combative ample şi ramificate, acum ne mărginim doar la un conac părăsit din Scoţia şi o luptă mult mai simplistă - sub nivelul impus de toate cele precedente, în actualul film: urmărirea din Istanbul, în pregeneric, sau cea din Londra, în zona mediană.
De asemenea, dată fiind această concentrare a acţiunii în jurul unei probleme personale în care era implicată M, putem înţelege surpriza din final, când superioara lui Bond, deşi scapă de asasinat, moare de inimă imediat după aceea, în braţele lui. Este o nouă inovaţie curajoasă a scenariştilor - de obicei, în filmele 007, aceste personaje sunt invulnerabile. Dar, pentru a-şi asuma o asemenea răsturnare, ar fi fost necesar să-i construiască pe parcurs o încărcătură umană mult mai consistentă.
Pornind de aici, filmului îi mai lipseşte un element tradiţional: "încercarea grea", acea confruntare finală scurtă dar intensă, absolut surprinzătoare, survenind în epilog, după ce Marele Satan era eliminat şi credeam că totul s-a rezolvat (ca lupta cu Oddjob, în "Goldfinger", sau cea din compartimentul de tren, în "Live And Let Die"). Aici, moartea lui Silva nu mai e urmată decât de infarctul lui M, după care avem un epilog paşnic la Londra - îmbogăţit, totuşi, cu două mici surprize de calitate: descoperim că Gareth Mallory (Ralph Fiennes) devine noul "M" din filmele viitoare, iar partenera de luptă a lui Bond, Eve (Naomie Harris), prezentă încă din prolog, este de fapt noua Moneypenny.
Altă simplificare discutabilă o priveşte pe "femeia fatală" (şi negativă) Sévérine (Bérénice Marlohe), care dispare rapid din poveste - ce-i drept, moartea ei e realmente surprinzătoare şi foarte bine filmată. Nici soluţiile ingenioase la care recurge Bond în situaţii aparent fără ieşire (adesea folosindu-şi uneltele năzdrăvane) nu sunt la fel de imaginative ca în trecut. Sub acest aspect, Silva îl întrece pe departe (ca în secvenţa, din nou excelent realizată în plan regisoral, când provoacă prăbuşirea metroului în galeria subterană de sub tunel). "Pistolul miraculos" cu care-l înzestrează Q la început funcţionează doar în sens reactiv: un adversar îl ia şi vrea să-l împuşte pe Bond - fără succes, evident, de vreme ce, aşa cum ştiam încă de la început, patul armei avea senzori care o activau numai în contact cu mâna posesorului; iar Bond scapă din situaţia limită (amândoi căzuseră într-o groapă cu doi dragoni de Komodo) sărind pe spinarea uneia dintre reptile, ca pe o treaptă, şi de acolo mai sus (la fel cum făcuse în "Live And Let Die", unde fugea pe crocodilii îngrămădiţi între insuliţă şi mal). Iar trucurile din timpul bătăliei finale nu depind de inspiraţia de moment, cum se întâmpla ce obicei, ci sunt rodul unor pregătiri tactice meticuloase - pe care le mai şi vedem, pierzându-şi astfel elementul surpriză. Cel mai inspirat e momentul când, în timpul luptei centrale, Bond trage în extinctoare pentru ca gazele expulzate să-i acopere retragerea împreună cu M; se reţine şi spartul gheţii de pe lac, sub propriile-i picioare, când Silva e gata să-l împuşte.
Dincolo de cele câteva dezamăgiri ale scenariului explicitate mai sus, se distinge totuşi tendinţa de a umaniza personajele, iniţiată încă din ultimele filme cu Pierce Brosnan. Evident, şi dezodământul tragic în relaţie cu M sporeşte latura umană a filmului. Până atunci, însă, se pune accentul pe vulnerabilitatea eroului, care a îmbătrânit vizibil: la fel ca în "Die Another Day", este învins la sfârşitul prologului (din cauza unei greşeli a lui M), după care se retrage într-un loc exotic, preferând să fie crezut mort (ocazie cu care se leneveşte, pierzându-şi cam toate reflexele şi îndemânările sale legendare).
...Şi, pentru că tot a venit vorba de Q, şi aici avem o idee strălucită: în locul moşului tipicar şi antipatic, apare "noul Q", (Ben Whishaw) un tânăr imberb care e expert în computere şi hacking.
SPOILERELE s-au terminat - puteţi citi în continuare!
În fine, marea calitate a filmului subzistă în regia impecabilă a lui Sam Mendes - consacrat, desigur, prin neuitatul "American Beauty" (1999) şi, printre altele, "Revolutionary Road" (2008). În primul rând, Mendes se pliază perfect pe cerinţele filmului de gen. Construieşte solid secvenţele de acţiune: prologul, răsturnarea de situaţie de pe insula lui Silva, urmărirea din metrou, lupta din sala de audieri şi, evident, bătălia finală. Gestionează ireproşabil suspansul - imaginile trupelor lui Silva apropiindu-se de conac sunt într-adevăr generatoare de tensiune. Chiar şi pe parcursul episoadelor relativ statice, de tranziţie, Sam Mendes menţine un ritm narativ alert, păstrând interesul spectatorului la cote maxime. E semnificativ faptul că, la un moment dat, m-am uitat la ceas - nicidecum din plictiseală, ci pentru că voiam să verific un detaliu paradigmatic: începea atacul asupra conacului, credeam că era plot-point-2-ul (structural, aşa s-ar fi părut), şi mă interesa în ce moment al filmului fusese plasat. Şi am constatat că trecuseră deja două ore încheiate, din cele o sută patruzeci şi patru de minute ale întregului film (ceea ce mi-a şi dat de înţeles că, de fapt, confruntarea care începea era cea finală; nu mai era timp şi pentru alte evoluţii). Mă aşteptasem să fi trecut doar cam o oră şi jumătate - nici n-am simţit când se duseseră două ceasuri!
Pe lângă toate acestea, Sam Mendes, aşa cum îl ştim, filmează cu stil (beneficiind şi de aportul unui director de fotografie ca Roger Deakins), folosind compoziţii plastice expresive şi adesea insolite - se reţin cadrele poetice, cu jocuri discrete de culoare, lumini şi umbre, din momentele de respiro, sau imaginile oraşului părăsit de pe insula lui Silva, şi mai ales prima apariţie a acestuia, apropiindu-se de la mare distanţă şi ţinând un monolog interesant, cu intonaţii rafinate şi subtile, încă înainte de a-i distinge chipul - este doar prima performanţă a lui Javier Bardem, din impecabila sa compoziţie a unui antagonist pervers, ipocrit, suav şi nuanţat, dar într-o cheie cu totul diferită de a antologicului Anton Chigurh, din "No Country for Old Men" (2007 - Ethan şi Joel Coen); categoric, îi vin mult mai bine personajele negative! Desigur, Daniel Craig şi Judy Dench nu prea au de ce să ne rezerve surprize, şi nici Ralph Fiennes - însă avem bucuria de a-l revedea pe neuitatul Albert Finney, într-o apariţie restrânsă dar miezoasă. Nu sunt de lepădat nici tinerii Ben Whishaw şi Naomie Harris.
Dacă toate aceste calităţi ar fi beneficiat şi de o poveste lipsită de cele câteva neîmpliniri descrise mai sus, e neîndoielnic că "Skyfall" putea deveni, aşa cum îl consideră unii, "cel mai bun James Bond al tuturor timpurilor". Aşa, însă, rămâne doar cel mai bun James Bond cu Daniel Craig. Până acum...
Pitbull (Mihnea Columbeanu)
25 octombrie, 2012, 00:00-03:31
Bucureşti, România
