Părerea criticului
O dramă sociopolitică ce comentează pe seama distanţei gigantice dintre oamenii simpli şi politicieni, filmul este relevant nu doar pentru Bulgaria, ci pentru toate ţările în care decidenţii uită, de la înălţimea funcţiilor lor sau din prăpastia prostiei lor, că principala sarcină politică este să îi reprezinte pe cei care i-au ales.
Regizat de Kristina Grozeva şi Petar Valchanov, duo-ul recompensat la TIFF în 2015 pentru regia debutului lor, Lecţia, Gloria ni-l arată pe umilul muncitor la căile ferate Tsanko Petrov (Stefan Denolyubov, excelent în rol). Cu o cheie gigantică în mână, Petrov străbate kilometri de cale ferată, asigurându-se că şinele sunt în perfectă stare de funcţionare. Activitatea poate părea anostă, dar lasă loc şi de surprize: Petrov surprinde cu coada ochiului furturile altor angajaţi ai Căilor Ferate şi, într-o zi, găseşte pe şine milioane de leva.
Este artificiul declanşator al unei poveşti ce pune în contrast deţinătorii puterii şi oamenii fără putere. Devenit erou peste noapte după ce decide să declare întreaga sumă poliţiei, Petrov este chemat la o întâlnire cu Ministerul Transportului. De îndată ce-l vede (bărbos, pletos, îmbrăcat prea simplu pentru eveniment) şi-l aude (Petrov e bâlbăit), responsabila de PR a ministerului, Julia Staikova (Margita Gosheva), ştie că are o problemă. Modul cum o rezolvă şi consecinţele se vor transforma într-un adevărat bulgăre de zăpadă, subliniind defecte ale societăţii pe care românii le vor recunoaşte la fel de uşor ca bulgarii.
Regizorii români ar trebui să fie invidioşi pentru că, în valul de proteste şi discuţii în media despre corupţia sau măcar dezinteresul politicienilor în ce priveşte nevoile reale ale populaţiei, nu au reuşit să facă un film atât de puternic şi relevant social precum Gloria. Filmul pune laolaltă două lumi extrem de diferite. Una în care munca asiduă şi cinstea sunt singurele valori. În care ceasul Slava, o moştenire de familie, este bunul cel mai de preţ. Cealaltă este a feţelor schimonosite în zâmbete false, a strângerilor de mână de dragul fotografilor, a discuţiilor sterile la smartphone-ul scump.
Scenariul scris de cei doi regizori împreună cu Decho Taralezhkov foloseşte tehnici simple şi sugestive pentru a sugera prăpastia dintre aceste două lumi populate de specii diferite. Defectul de vorbire al lui Petrov este un simbol clar: vocea sa şi a celor ca el nu este făcută ca să fie auzită. Faptul că Staikova întârzie întotdeauna nu face decât sublinieze superficialitatea lumii ei, în care un eveniment mediatic contează mult mai mult decât rezolvarea problemelor reale ale Căilor Ferate. Cele două lumi se intersectează, dar nu se sincronizează niciodată, iar omul simplu se poate pierde sau poate fi sacrificat, fără ezitare sau remuşcare, dacă încearcă să răzbească în mediul nefamiliar.
Poate că cinema-ul bulgar încă mai are teren de recuperat în faţa celui românesc, dar atât Lecţia, cât şi Gloria sunt două exemple excelente că redresarea este rapidă şi convingătoare. Filmul este relevant şi dintr-un motiv ce nu ţine de scenariu: mai mulţi regizori bulgari (Milko Lazarov, Ralitza Petrova, Nikolay Todorov, Dimitar Sardjev, Pavel Vesnakov) de care am auzit sau vom auzi cu siguranţă în curând joacă roluri secundare în Gloria. Alegerea lor are o greutate mai mare decât pare la prima vedere: ei s-au coalizat într-o mişcare anti-sistem care vrea să determine Ministerul Culturii şi Centrul Naţional al Cinematografiei din Bulgaria să încurajeze tinerele talente şi să nu mai privilegieze vocile deja celebre, dar tot mai obosite şi ignorate internaţional. În contextul reacţiilor vehemente ale regizorilor români legate de respingerea noii legi a cinematografiei, această mişcare arată, din nou, câte probleme unesc cele două ţări vecine.
Regizat de Kristina Grozeva şi Petar Valchanov, duo-ul recompensat la TIFF în 2015 pentru regia debutului lor, Lecţia, Gloria ni-l arată pe umilul muncitor la căile ferate Tsanko Petrov (Stefan Denolyubov, excelent în rol). Cu o cheie gigantică în mână, Petrov străbate kilometri de cale ferată, asigurându-se că şinele sunt în perfectă stare de funcţionare. Activitatea poate părea anostă, dar lasă loc şi de surprize: Petrov surprinde cu coada ochiului furturile altor angajaţi ai Căilor Ferate şi, într-o zi, găseşte pe şine milioane de leva.
Este artificiul declanşator al unei poveşti ce pune în contrast deţinătorii puterii şi oamenii fără putere. Devenit erou peste noapte după ce decide să declare întreaga sumă poliţiei, Petrov este chemat la o întâlnire cu Ministerul Transportului. De îndată ce-l vede (bărbos, pletos, îmbrăcat prea simplu pentru eveniment) şi-l aude (Petrov e bâlbăit), responsabila de PR a ministerului, Julia Staikova (Margita Gosheva), ştie că are o problemă. Modul cum o rezolvă şi consecinţele se vor transforma într-un adevărat bulgăre de zăpadă, subliniind defecte ale societăţii pe care românii le vor recunoaşte la fel de uşor ca bulgarii.
Regizorii români ar trebui să fie invidioşi pentru că, în valul de proteste şi discuţii în media despre corupţia sau măcar dezinteresul politicienilor în ce priveşte nevoile reale ale populaţiei, nu au reuşit să facă un film atât de puternic şi relevant social precum Gloria. Filmul pune laolaltă două lumi extrem de diferite. Una în care munca asiduă şi cinstea sunt singurele valori. În care ceasul Slava, o moştenire de familie, este bunul cel mai de preţ. Cealaltă este a feţelor schimonosite în zâmbete false, a strângerilor de mână de dragul fotografilor, a discuţiilor sterile la smartphone-ul scump.
Scenariul scris de cei doi regizori împreună cu Decho Taralezhkov foloseşte tehnici simple şi sugestive pentru a sugera prăpastia dintre aceste două lumi populate de specii diferite. Defectul de vorbire al lui Petrov este un simbol clar: vocea sa şi a celor ca el nu este făcută ca să fie auzită. Faptul că Staikova întârzie întotdeauna nu face decât sublinieze superficialitatea lumii ei, în care un eveniment mediatic contează mult mai mult decât rezolvarea problemelor reale ale Căilor Ferate. Cele două lumi se intersectează, dar nu se sincronizează niciodată, iar omul simplu se poate pierde sau poate fi sacrificat, fără ezitare sau remuşcare, dacă încearcă să răzbească în mediul nefamiliar.
Poate că cinema-ul bulgar încă mai are teren de recuperat în faţa celui românesc, dar atât Lecţia, cât şi Gloria sunt două exemple excelente că redresarea este rapidă şi convingătoare. Filmul este relevant şi dintr-un motiv ce nu ţine de scenariu: mai mulţi regizori bulgari (Milko Lazarov, Ralitza Petrova, Nikolay Todorov, Dimitar Sardjev, Pavel Vesnakov) de care am auzit sau vom auzi cu siguranţă în curând joacă roluri secundare în Gloria. Alegerea lor are o greutate mai mare decât pare la prima vedere: ei s-au coalizat într-o mişcare anti-sistem care vrea să determine Ministerul Culturii şi Centrul Naţional al Cinematografiei din Bulgaria să încurajeze tinerele talente şi să nu mai privilegieze vocile deja celebre, dar tot mai obosite şi ignorate internaţional. În contextul reacţiilor vehemente ale regizorilor români legate de respingerea noii legi a cinematografiei, această mişcare arată, din nou, câte probleme unesc cele două ţări vecine.
