Părerea criticului
Este întotdeauna o provocare să faci un sequel care să se ridice la înălţimea aşteptărilor. Parker Finn, regizor devenit celebru după succesul primului Smile, lungmetraj bazat pe propriul scurtmetraj Laura Hasn't Slept, livrează o discuţie relevantă despre faimă ambalată în sperieturi straşnice şi familiara poveste a posesiunii paranormale. Rezultatul este terifiant şi te îndeamnă să simţi compasiune pentru celebrităţile care trebuie să apară în lumina reflectoarelor şi să livreze perfecţiune în ciuda imperfecţiunilor uneori handicapante din viaţa personală.
După un preambul în care vedem cum Zâmbitorul, entitatea malefică ce se hrăneşte cu traumele şi gândurile negre ale victimelor sale, este pasat unui traficant de droguri din New York, povestea se centrează pe Skye Riley (Naomi Scott), cântăreaţă câştigătoare de Grammy care revine pe scenă după o pauză de un an după un accident de maşină traumatizant. O durere de spate rebelă o determină pe Skye să cumpere analgezice de la traficantul de droguri, doar că acesta se sinucide în faţa ei în cel mai brutal mod cu putinţă. Tânăra e pregătită să uite totul şi să-şi vadă de viaţa ei, doar că în curând îşi va da seama că este contaminată cu spiritul malefic ce-şi devorează victimele din interior şi le ucide în şapte zile.
Smile 2 funcţionează cât se poate de bine ca horror, construind un crescendo dement de cadre înspăimântătoare. Totul este permis în halucinaţiile lui Skye, prin urmare regizorul nu are nici o oprelişte în a arunca pe ecran sânge şi viscere. Pentru că totul se întâmplă în mintea eroinei şi pentru că timpul subiectiv şi cel obiectiv sunt două lucruri extrem de diferite în poveste, verosimilul nu are nicio importanţă aici, prin urmare pe ecran se poate întâmpla orice. Smile 2 a primit în România rating-ul "nerecomandat sub 15 ani", dar ar fi trebuit să primească "interzis minorilor" pentru că, deşi scenele sângeroase sunt superexagerate (halucinaţii, remember?), brutalitatea lor chiar ar putea afecta spectatorii prea tineri.
Este interesant faptul că Smile 2 pare a-şi fi filmat scenele de concert în aceeaşi locaţie în care a fost filmat cel mai recent thriller al lui M. Night Shyamalan, Trap. În ambele filme avem scene similare în culise şi pe scenă, dar unde Shyamalan construieşte peltic un castel de cărţi de joc ce se prăbuşeşte lamentabil din cauza coincidenţelor şi a libertăţilor creative, în Smile 2 Parker Finn reuşeşte să construiască o platformă solidă de pe care îşi urlă mesajul relevant.
Şi aici ajungem la relevanţa lui Smile 2: când cele mai multe horror-uri nu au altă ambiţie decât să-şi sperie publicul (şi unele nu reuşesc nici măcar asta), Finn propune şi o metaforă despre capcanele faimei. Într-un interviu recent, regizorul a spus că "nici Taylor Swift nu este tot timpul Taylor Swift", sugerând că filmul său ar putea discuta despre efectele toxice ale celebrităţii şi despre singurătatea traumatizantă resimţită în turnul de fildeş de către o regină înconjurată doar de supuşi, fără niciun egal.
Într-o eră a reţelelor de socializare care vând aparenţa unei vieţi perfecte, Smile 2 propune câteva direcţii mai relevante (şi mai stimulante) pentru public decât horror-ul de duzină pe care îl vezi cu prietenii de la Halloween. Şi ceea ce face Skye pe ecran are un echivalent real ce s-a împlântat în memoria colectivă a unei întregi generaţii: imaginile cu Britney Spears în timp ce se rade în cap în 2007, doar unul dintr-o lungă serie de gesturi care sugerau că viaţa cântăreţei era în derivă şi care au făcut ca ea să intre sub tutela familiei, tutelă de sub care a fost eliberată abia 13 ani mai târziu.
Dincolo de inventivitatea cadrelor şocante şi mesajul relevant, Smile 2 impresionează şi cu o interpretare plină de dedicare din partea lui Naomi Scott, care devine instantaneu una dintre cele mai memorabile scream queens ale mileniului. Nu e nimic ce Scott nu pare dispusă să facă pentru a comunica publicului teroarea resimţită de personajul său, iar actriţa este încontinuu ireproşabilă.
După un preambul în care vedem cum Zâmbitorul, entitatea malefică ce se hrăneşte cu traumele şi gândurile negre ale victimelor sale, este pasat unui traficant de droguri din New York, povestea se centrează pe Skye Riley (Naomi Scott), cântăreaţă câştigătoare de Grammy care revine pe scenă după o pauză de un an după un accident de maşină traumatizant. O durere de spate rebelă o determină pe Skye să cumpere analgezice de la traficantul de droguri, doar că acesta se sinucide în faţa ei în cel mai brutal mod cu putinţă. Tânăra e pregătită să uite totul şi să-şi vadă de viaţa ei, doar că în curând îşi va da seama că este contaminată cu spiritul malefic ce-şi devorează victimele din interior şi le ucide în şapte zile.
Smile 2 funcţionează cât se poate de bine ca horror, construind un crescendo dement de cadre înspăimântătoare. Totul este permis în halucinaţiile lui Skye, prin urmare regizorul nu are nici o oprelişte în a arunca pe ecran sânge şi viscere. Pentru că totul se întâmplă în mintea eroinei şi pentru că timpul subiectiv şi cel obiectiv sunt două lucruri extrem de diferite în poveste, verosimilul nu are nicio importanţă aici, prin urmare pe ecran se poate întâmpla orice. Smile 2 a primit în România rating-ul "nerecomandat sub 15 ani", dar ar fi trebuit să primească "interzis minorilor" pentru că, deşi scenele sângeroase sunt superexagerate (halucinaţii, remember?), brutalitatea lor chiar ar putea afecta spectatorii prea tineri.
Este interesant faptul că Smile 2 pare a-şi fi filmat scenele de concert în aceeaşi locaţie în care a fost filmat cel mai recent thriller al lui M. Night Shyamalan, Trap. În ambele filme avem scene similare în culise şi pe scenă, dar unde Shyamalan construieşte peltic un castel de cărţi de joc ce se prăbuşeşte lamentabil din cauza coincidenţelor şi a libertăţilor creative, în Smile 2 Parker Finn reuşeşte să construiască o platformă solidă de pe care îşi urlă mesajul relevant.
Şi aici ajungem la relevanţa lui Smile 2: când cele mai multe horror-uri nu au altă ambiţie decât să-şi sperie publicul (şi unele nu reuşesc nici măcar asta), Finn propune şi o metaforă despre capcanele faimei. Într-un interviu recent, regizorul a spus că "nici Taylor Swift nu este tot timpul Taylor Swift", sugerând că filmul său ar putea discuta despre efectele toxice ale celebrităţii şi despre singurătatea traumatizantă resimţită în turnul de fildeş de către o regină înconjurată doar de supuşi, fără niciun egal.
Într-o eră a reţelelor de socializare care vând aparenţa unei vieţi perfecte, Smile 2 propune câteva direcţii mai relevante (şi mai stimulante) pentru public decât horror-ul de duzină pe care îl vezi cu prietenii de la Halloween. Şi ceea ce face Skye pe ecran are un echivalent real ce s-a împlântat în memoria colectivă a unei întregi generaţii: imaginile cu Britney Spears în timp ce se rade în cap în 2007, doar unul dintr-o lungă serie de gesturi care sugerau că viaţa cântăreţei era în derivă şi care au făcut ca ea să intre sub tutela familiei, tutelă de sub care a fost eliberată abia 13 ani mai târziu.
Dincolo de inventivitatea cadrelor şocante şi mesajul relevant, Smile 2 impresionează şi cu o interpretare plină de dedicare din partea lui Naomi Scott, care devine instantaneu una dintre cele mai memorabile scream queens ale mileniului. Nu e nimic ce Scott nu pare dispusă să facă pentru a comunica publicului teroarea resimţită de personajul său, iar actriţa este încontinuu ireproşabilă.
