Părerea criticului
"Snitch" - Poziţia altui copil...
Toate bune şi mediocre
O pură coincidenţă a făcut ca filmele "Poziţia copilului" (Peter Călin Netzer), şi "Snitch" (Ric Roman Waugh - corect tradus: "Informatorul"; propunerea de titlu românesc "Capcana" e nu numai vagă, dar şi banală) să aibă vizionările de presă în aceeaşi zi - aşa că o minimă comparaţie e inevitabilă: în ambele cazuri, povestea porneşte de la un tânăr care calcă pe bec, iar un părinte (mama, în primul, tatăl, în cel de-al doilea), încearcă să-l salveze de puşcărie cu orice preţ. În filmul nostru, dictatoriala mamă încearcă diverse manevre de falsificare a realităţii - pistă abandonată curând, căci de fapt subiectul nu se referă la corupţie, ci la o dramă de familie; în cel al lui Ric Roman Waugh, lucrurile stau tocmai invers: substanţa umană, deşi prezentă şi consistentă (lucru demn de reţinut!), constituie totuşi doar un punct de pornire, acţiunea desfăşurându-se în continuare pe paradigma genului thriller. De-aici, căile se despart.
Aşadar, scenariul lui Ric Roman Waugh, scris în colaborare cu Justin Haythe, spune povestea (inspirată din realitate - din nou ca în filmul românesc) a unui tată care, disperat că fiul său care tocmai a intrat la colegiu e arestat pentru că s-a implicat ca prostul în afacerile cu droguri, ajunge să colaboreze cu poliţia, infiltrându-se în cercul traficanţilor pentru a-i obţine eliberarea. Latura de conţinut, la care făceam referire mai sus, cuprinde contextul familial, nu lipsit de semnificaţii: părinţii sunt despărţiţi, remuşcările şi complexele de vinovăţie se fac simţite, motivaţiile umane ale personajelor sunt credibile şi bogate. Tranziţia la genul de acţiune se face gradual - şi, din păcate, în detrimentul filmului, care dă impresia că Waugh ar fi mai aplecat spre prima latură, decât spre a doua: construcţia dramturgică e destul de liniară, iar regia are mai degrabă ritmul moderat al unei drame de familie decât vivacitatea punctată de şocuri a unui thriller. N-ar fi nimic rău în asta, dacă Waugh ar fi fost mai decis în plan conceptual - dar, cum setup-ul încearcă să ne pregătească pentru o poveste captivantă (şi, parţial, reuşeşte, prin secvenţa arestării), în scurt timp se instalează platitudinea şi plictiseala (inclusiv prin folosirea abuzivă a muzicii lui Antonio Pinto, inspirată dar omniprezentă, cu scopul vizibil de a accentua latura sentimentală). Secvenţele-cheie sunt insuficient potenţate pentru un film de acţiune, iar ultima parte, când confruntarea devine brutală, e bivalentă: arată spectaculos, are şanse de a te ţine în priză, însă păcătuieşte sub două aspecte: în primul rând, e expediată: evenimentele se precipită îngrămădit; apoi, deşi spectaculară, e filmată cu expresivitate parţială: Waugh are idei disparate pentru unele cadre interesante, dar nu ştie să şi le dezvolte, şi-i cam lipseşte imaginaţia - eroul rezolvă toate
problemele în acelaşi fel, dând cu camionul, din plin viteză, în maşinile mafioţilor, care toate se rostogolesc aerian la fel de elucubrant, ba mai şi explodează sergionicolaescian în plin zbor, şi adesea sunt filmate insistent, la modul: "uite cum se rostogoleşte, poc-trosc-bufff!"
Pe partea actoriei, punctează John Matthews (John Matthews - protagonistul) şi Barry Pepper (Cooper - principalul agent federal), credibili, substanţiali şi expresivi - secondaţi de Susan Sarandon, în rolul unei procuroare bine construite pe formula complexă a lipsei de scrupule şi ipocriziei justificate prin devotamentul faţă de o cauză justă, ca un fel de monicămacoveică la fel de cinică şi manipulatoare, dar cinstită şi umană, în ultimă instanţă. Din păcate, copilu' (Rafi Gavron) e jalnic de şters, neconvingător, clişeatic şi pierdut în peisaj. Un portret lăudabil îi reuşeşte şi lui Michael Kenneth Williams (Malik - primul cap mafiot din combinaţie), şi nici Benjamin Bratt (Juan Carlos Pintera "El Topo" - banditu' ăl mare, a cărui picare e jalnic de răsuflată). În rest, toate bune şi mediocre.
Pitbull (Mihnea Columbeanu)
4 martie 2013, 22:18-22:52
Bucureşti, România
Toate bune şi mediocre
O pură coincidenţă a făcut ca filmele "Poziţia copilului" (Peter Călin Netzer), şi "Snitch" (Ric Roman Waugh - corect tradus: "Informatorul"; propunerea de titlu românesc "Capcana" e nu numai vagă, dar şi banală) să aibă vizionările de presă în aceeaşi zi - aşa că o minimă comparaţie e inevitabilă: în ambele cazuri, povestea porneşte de la un tânăr care calcă pe bec, iar un părinte (mama, în primul, tatăl, în cel de-al doilea), încearcă să-l salveze de puşcărie cu orice preţ. În filmul nostru, dictatoriala mamă încearcă diverse manevre de falsificare a realităţii - pistă abandonată curând, căci de fapt subiectul nu se referă la corupţie, ci la o dramă de familie; în cel al lui Ric Roman Waugh, lucrurile stau tocmai invers: substanţa umană, deşi prezentă şi consistentă (lucru demn de reţinut!), constituie totuşi doar un punct de pornire, acţiunea desfăşurându-se în continuare pe paradigma genului thriller. De-aici, căile se despart.
Aşadar, scenariul lui Ric Roman Waugh, scris în colaborare cu Justin Haythe, spune povestea (inspirată din realitate - din nou ca în filmul românesc) a unui tată care, disperat că fiul său care tocmai a intrat la colegiu e arestat pentru că s-a implicat ca prostul în afacerile cu droguri, ajunge să colaboreze cu poliţia, infiltrându-se în cercul traficanţilor pentru a-i obţine eliberarea. Latura de conţinut, la care făceam referire mai sus, cuprinde contextul familial, nu lipsit de semnificaţii: părinţii sunt despărţiţi, remuşcările şi complexele de vinovăţie se fac simţite, motivaţiile umane ale personajelor sunt credibile şi bogate. Tranziţia la genul de acţiune se face gradual - şi, din păcate, în detrimentul filmului, care dă impresia că Waugh ar fi mai aplecat spre prima latură, decât spre a doua: construcţia dramturgică e destul de liniară, iar regia are mai degrabă ritmul moderat al unei drame de familie decât vivacitatea punctată de şocuri a unui thriller. N-ar fi nimic rău în asta, dacă Waugh ar fi fost mai decis în plan conceptual - dar, cum setup-ul încearcă să ne pregătească pentru o poveste captivantă (şi, parţial, reuşeşte, prin secvenţa arestării), în scurt timp se instalează platitudinea şi plictiseala (inclusiv prin folosirea abuzivă a muzicii lui Antonio Pinto, inspirată dar omniprezentă, cu scopul vizibil de a accentua latura sentimentală). Secvenţele-cheie sunt insuficient potenţate pentru un film de acţiune, iar ultima parte, când confruntarea devine brutală, e bivalentă: arată spectaculos, are şanse de a te ţine în priză, însă păcătuieşte sub două aspecte: în primul rând, e expediată: evenimentele se precipită îngrămădit; apoi, deşi spectaculară, e filmată cu expresivitate parţială: Waugh are idei disparate pentru unele cadre interesante, dar nu ştie să şi le dezvolte, şi-i cam lipseşte imaginaţia - eroul rezolvă toate
problemele în acelaşi fel, dând cu camionul, din plin viteză, în maşinile mafioţilor, care toate se rostogolesc aerian la fel de elucubrant, ba mai şi explodează sergionicolaescian în plin zbor, şi adesea sunt filmate insistent, la modul: "uite cum se rostogoleşte, poc-trosc-bufff!"
Pe partea actoriei, punctează John Matthews (John Matthews - protagonistul) şi Barry Pepper (Cooper - principalul agent federal), credibili, substanţiali şi expresivi - secondaţi de Susan Sarandon, în rolul unei procuroare bine construite pe formula complexă a lipsei de scrupule şi ipocriziei justificate prin devotamentul faţă de o cauză justă, ca un fel de monicămacoveică la fel de cinică şi manipulatoare, dar cinstită şi umană, în ultimă instanţă. Din păcate, copilu' (Rafi Gavron) e jalnic de şters, neconvingător, clişeatic şi pierdut în peisaj. Un portret lăudabil îi reuşeşte şi lui Michael Kenneth Williams (Malik - primul cap mafiot din combinaţie), şi nici Benjamin Bratt (Juan Carlos Pintera "El Topo" - banditu' ăl mare, a cărui picare e jalnic de răsuflată). În rest, toate bune şi mediocre.
Pitbull (Mihnea Columbeanu)
4 martie 2013, 22:18-22:52
Bucureşti, România
