Părerea criticului
Am cutreierat cu lupa, de-a lungul si de-a latul, romanul lui Lem si n-am gasit picatura de sange, sa dai cu tunul! Dar la Hollywood, daca nu pui un pic de ketch-up peste carnatul din dulaul fierbinte, inseamna ca nu-i bun filmul.
Clooney toaca in doru' lelii un castravete si se taie la degetel. Gros plan pe taietura siroind de bulion. Brrr! Pe ici, pe colea, tavanul statiei orbitale a suportat si el niscai bidinele cu vopsea rosie. Si, pentru inchiderea cercului, finalul apoteotic ni-l mai arata o data pe Clooney manevrand amatoristic ustensila taioasa si sangerind a happy ending, dar mult mai putin, de data aceasta.
Dincolo de aspectul hematologic al problemei, filmul lui Soderbergh are si metehne mai grave care tin de atmosfera. Nimic din misterul cartii lui Lem (si cu atat mai putin al capodoperei lui Tarkovski) nu "transpira" in SF-ul tipic american. Kelvin, in versiunea lui George Clooney este un baiat cumsecade si dragut, total lipsit de componenta metafizica a originalului. Fosta Harey, rebotezata acum Rheya, are, in schimb, in interpretarea Nataschei McElhone o nuanta stranie, data mai ales de zambetul acela ingenuu si pervers-amenintator, in egala masura. Ma tem ca acesta este singurul punct pozitiv al noii ecranizari.
Considerand ca in carte sunt prea putine femei, Soderbergh a socotit ca e bine sa-l inlocuiasca pe Sartorius cu doctorita afro-americana Helen Gordon (Viola Davis). "Inovatie" total lipsita de relevanta in ansamblul filmului. Mai ales ca in romanul lui Lem chiar apare o negresa, infinit mai interesanta decat madam Gordon din "contributia" soderberghiana: "Din adancul acelui culoar lateral pasea cu un mers incet si leganat o uriasa negresa. Am remarcat stralucirea ochilor ei si aproape imediat i-am auzit calcatura moale a talpilor desculte. Nu purta decat un fel de fusta galbuie, parca impletita din paie: sanii uriasi ai acelei femei atarnau, iar umerii ei negri aveau marimea soldurilor unui om normal: a trecut pe langa mine la o distanta de un metru fara sa-mi fi aruncat nici o privire si a disparut, leganandu-si coapsele, asemanatoare sculpturilor steatopigice din epoca neolitica, pe care le poti vedea in muzeele de antropologie.
Acolo unde coridorul cotea, negresa s-a intors spre usa cabinei lui Gibarian si a disparut inauntru. In timp ce deschidea usa, femeia s-a conturat o clipa pe fondul puternicei lumini ce ardea in camera." In rest, actiunea se prelinge destul de fidela romanului "Solaris" dar este la fel de adormitoare ca si traducerea cartii in limba romana.
Inafara de Natascha McElhone, singurul lucru care mi-a placut cu adevarat in filmul lui Soderbergh a fost rezolvarea tehnica a planetei Solaris, aceasta enigma invaluita in ceturi plutitoare, de un roz terifiant. Dar numai pentru atat, nu cred ca face sa-ti irosesti mai bine de o ora si jumatate din viata!
Clooney toaca in doru' lelii un castravete si se taie la degetel. Gros plan pe taietura siroind de bulion. Brrr! Pe ici, pe colea, tavanul statiei orbitale a suportat si el niscai bidinele cu vopsea rosie. Si, pentru inchiderea cercului, finalul apoteotic ni-l mai arata o data pe Clooney manevrand amatoristic ustensila taioasa si sangerind a happy ending, dar mult mai putin, de data aceasta.
Dincolo de aspectul hematologic al problemei, filmul lui Soderbergh are si metehne mai grave care tin de atmosfera. Nimic din misterul cartii lui Lem (si cu atat mai putin al capodoperei lui Tarkovski) nu "transpira" in SF-ul tipic american. Kelvin, in versiunea lui George Clooney este un baiat cumsecade si dragut, total lipsit de componenta metafizica a originalului. Fosta Harey, rebotezata acum Rheya, are, in schimb, in interpretarea Nataschei McElhone o nuanta stranie, data mai ales de zambetul acela ingenuu si pervers-amenintator, in egala masura. Ma tem ca acesta este singurul punct pozitiv al noii ecranizari.
Considerand ca in carte sunt prea putine femei, Soderbergh a socotit ca e bine sa-l inlocuiasca pe Sartorius cu doctorita afro-americana Helen Gordon (Viola Davis). "Inovatie" total lipsita de relevanta in ansamblul filmului. Mai ales ca in romanul lui Lem chiar apare o negresa, infinit mai interesanta decat madam Gordon din "contributia" soderberghiana: "Din adancul acelui culoar lateral pasea cu un mers incet si leganat o uriasa negresa. Am remarcat stralucirea ochilor ei si aproape imediat i-am auzit calcatura moale a talpilor desculte. Nu purta decat un fel de fusta galbuie, parca impletita din paie: sanii uriasi ai acelei femei atarnau, iar umerii ei negri aveau marimea soldurilor unui om normal: a trecut pe langa mine la o distanta de un metru fara sa-mi fi aruncat nici o privire si a disparut, leganandu-si coapsele, asemanatoare sculpturilor steatopigice din epoca neolitica, pe care le poti vedea in muzeele de antropologie.
Acolo unde coridorul cotea, negresa s-a intors spre usa cabinei lui Gibarian si a disparut inauntru. In timp ce deschidea usa, femeia s-a conturat o clipa pe fondul puternicei lumini ce ardea in camera." In rest, actiunea se prelinge destul de fidela romanului "Solaris" dar este la fel de adormitoare ca si traducerea cartii in limba romana.
Inafara de Natascha McElhone, singurul lucru care mi-a placut cu adevarat in filmul lui Soderbergh a fost rezolvarea tehnica a planetei Solaris, aceasta enigma invaluita in ceturi plutitoare, de un roz terifiant. Dar numai pentru atat, nu cred ca face sa-ti irosesti mai bine de o ora si jumatate din viata!
