Daca am invatat ceva urmarindu-l pe Tarkovski, cea mai importanta lectie ar consta in acea obligativitate a unui autor de a-si ghida publicul spre o intelegere, macar formala, spre ceea ce a dorit el sa transmita. Un film este viziunea unui regizor despre o tema anume. Vazut de un spectator, el devine o interpretare a respectivei conceptii. Iar pentru a nu deturna scopul creatiei, artistul isi atrage asupra sa canonul de a-i fi calauza oricarui profan ce incearca sa ia contactul cu nemurirea prin intermediul contemplarii operei sale.
Khari insasi devine o reinterpretare pe care , o planeta straina ce functioneaza ca un creier gigant, o face asupra trecutului savantului ce se incumeta sa o studieze. Sondand mintea plina de amintiri a exploratorului, gaseste amintirea cea mai de pret, imaginea fostei sotii, decedata de 10 ani. Doar ca memoriile nu mai sunt complete si Khari, (Natalya Bondarchuk), simte ca ii lipseste ceva pentru a fi desavarsita, ceva ce creatorul ei nu i-a adaugat in plamada din care a modelat-o. nu are acele informatii pe care sa le puna in readaptarea operei extrase din mintea inca suferinda a vizitatorului. Si iata ca fara toate detaliile puse la dispozitie de sursa primara, creatia sufera si risca sa se auto-distruga. Realizezand copii ale unor copiilor, risti sa pierzi insasi imaginea reala.
Asta e si motivul pentru care atunci cand discut despre o pelicula, incerc sa caut sursa cea mai aproape de adevar, directorul insusi daca e posibil si daca e atat de amabil incat sa ne ofere spre citare paginile studiate si analizate asiduu, pline de adnotatii pe margini.
"O carte citita de o mie de persoane diferite devine o mie de carti." a mai spus Tarkovski si mare adevar graia. E normal ca fiecare individ sa aiba grade diferite de intelegere, de simtire si de iubire in inima lui. Fiecare vrea sa fie unic si sa creasca avandu-si propria personalitate; senzatie pur umana si liber consimtita chiar de catre Divinitatea ce ne-a creat pe toti. Insa doar in anumiti parametrii, extrem de restrictivi se poate manifesta aceasta libertate, padoxal, totala. "Dragostea - de exemplu - de nu implica o imersie toatal a persoanei, e NIMIC". Khari devine si ea umana, incercand sa se separe de copia dupa care a fost creata. Dar atunci pierde din iubirea ce ii era purtata de catre fostul sot. El s-ar putea reindragosti, dar nimic nu ar mai fi fost la fel ca prima data. Si atunci, noua Khari, dispare, sacrificandu-se pe sine pentru a da liber unor alte sentimente si mai profunde decat dorinta si nostalgia. Libertatea individuala e esentiala in opera tarkovskiana. A nu se confunda insa cu libertatea de a transforma sau a remodela o opera. Artisti necunoscuti au construit catedrale cu un scop. Ei au fost uitati dar ctitoriile lor continua sa isi indeplineasca menirea pentru care a fost realizata. Nu conteaza daca fiecare peregrin ce ii trece pragul doreste sa simta altfel. Scopul e unul si doar acela gandit initial conteaza. Interpretarea dupa bunul plac nu exista iar libertatea ta se rezuma la insasi esenta primara a viziunii initiale.
Tot la fel de adevarat e ca o imagine idilica a unei familii fericite, poate alimenta ura, nu doar iubirea; si nu e vina autorului ei. Insa datoria ce ii revine din calitatea de realizator al acelei capturi in timp e sa explice unde se greseste. Asta inseamna a crea ceva autentic. Sinucidere, droguri, crima, Tarkovski nu are nevoie de asemenea independenta manifestata la modul cel mai extrem in asa-zisa lume libera in care si-a petrecut mare parte din viata si unde a ales sa-si si imagineze o parte a munca sale. Libertatea este totala, dar cineva are responsabilitatea sa te invete sa o folosesti si sa o intelegi. Aici intervine menirea unui artist fauritor de idei.
Si -ul a inteles asta dupa ce a stabilit atatea contacte cu oamenii. Si-a domolit activitatea oceanica si i-a permis cobaiului sa mearga cu mintea acolo unde isi dorea cel mai mult. Acasa. O alta iluzie, dar de data asta a lui proprie. Diferenta dintre Khari si insula eclava e ca tot ce e important e continut in reprezentare. Nu e copia a unei amintiri ci e insasi amintirea asa cum si-a imaginat-o si recreat-o autorul ei.
Cinematografic, pare filmat in versuri si rime. Desi autorul si-a comparat de multe ori materialele cu niste partituri muzicale, secventa imponderabilitatii si miscarea rotativa, lenta, mi-a trezit apetitul pentru poezie. Abuzand de multe cadre largi, deloc specifice unui spatiu inchis, mai propice pentru filmarea in natura, se transmite ideea unei dorinte de a evada dintr-o temnita in care par sa fie captive personajele. Cobai in propriul laborator, acum aflat sub stapanirea unei fiinte mai puternice decat oranduirea standard, militara a oamenilor, acesti temerari au tendinta normala de a scapa din temnita propriilor minti. Rima apare atunci cand se utilizeaza imaginile contemplative. Oceanul, radiatiile sau insasi calatoria spre statia de cercetare spatiala. Toate te coplesesc prin forta si taria mesajului pe care il contin. Drumul cu masina e o alta incheiere de strofa la fel de reusita.
Impresionant e ca in toata acea structura metalica se introduce cadrului acelei cutii de pamant cu plante incoltite. 3 lastare inalte, fac trimitere la un Gradinar ce isi ingrijeste gradina cu migala. Un Dumnezeu care vegheaza si in afara atmosferei terestre.
Concluzie: e insasi definitia cinemaului de autor sau cum anume ar trebui sa fie el ca sa poata fi numit asa. Solitudinea e doar suferinta iar incapatanarea de a ramane captiv in izolare nu aduce decat durere. Chiar si imaginar, cainta si recunoasterea acestei greseli in fata persoanelor care sufera alaturi de tine, aduce vindecare si izbavire. Nota 10!
Iulidesprefilme
pe 12 Iunie 2017 15:26
O peliculă bulversantă, încărcată de dramatism, care pune omul, fie savant, fie comun, sub pecetea grea a întrebărilor existențiale, a raportului dintre pământeni și imprevizibilul univers...
lili22
pe 22 Ianuarie 2017 15:25
Totdeauna am crezut ca ecranizarea romanului lui Stanislav Lem, care a fost nemultumit de rezultat a fost o forma rafinata de a evita cenzura si de a-si exprima propriile idei.
pceli2007
pe 05 August 2016 14:40
Plictisitor. M-am străduit cât de mult am putut. după 15 min. am inceput să derulez in speranta ca voi pricepe ceva. Filmul e extrem de lent cu imagini care se repeta de nenumarate orii, cu oameni parca par sa aiba probleme psihice. Poate chiar au. Doar e Rusia... Pierdere de timp!
Stephen2D
pe 24 Noiembrie 2015 22:25
Fie că este vorba de o planetă extraterestră inteligentă, fie de femeia pe care o iubiți, o altă ființă este în cele din urmă imposibil de cunoscut.
cezarika21
pe 07 Martie 2014 13:51
Inspirat din romanul omonim al scriitorului polonez Stanisław Lem, filmul "Solaris" este o meditaţie psihologică cu privire la sensul vieţii omeneşti. Supuşi influenţei planetei Solaris (o "planetă inteligentă" pe a cărei orbită gravitau), cosmonauţii de pe o staţie spaţială orbitală traversează crize emoţionale profunde care le pun probleme dramatice de conştiinţă. Planeta încearcă să comunice cu cosmonauţii pământeni prin materializarea obsesiilor subconştientului lor, ceea ce le produce oamenilor o stare de spaimă deoarece materializările ireale încep să dobândească o conştiinţă proprie şi să devină reale.
Raportarea la acele evenimente este privită diferit de cei trei cosmonauţi. În timp ce doi dintre ei (Snaut şi Sartorius) resping categoric irealitatea devenită realitate, considerând-o inexplicabilă din punct de vedere ştiinţific, cel de-al treilea (Kris Kelvin) o acceptă. "Când un om este fericit, sensul vieţii şi alte chestii cu privire la eternitate rareori îi stârnesc interesul", afirmă dr. Snaut. Decizia lui Kris Kelvin de a relua conexiunea cu Solaris în căutarea fericirii pierdute se aseamănă într-un fel cu călătoria profesorului Gavrilescu de la finalul nuvelei "La ţigănci" a lui Mircea Eliade, odată ce personajul acceptă irealul ca fiind real.
Oceanul inteligent din "Solaris" este o conştiinţă cosmică care-l confruntă pe om cu propriile sale greşeli, un rai sau un iad în care omul se aruncă singur în funcţie de modul cum se raportează la faptele sale. Contactul cu Solaris poate reprezenta o cale de comunicare cu divinitatea, iar acceptarea acesteia este o contopire a conştiinţei omului în imensa conştiinţă cosmică generatoare de viaţă.
"Nu dorim să cucerim Cosmosul, ci doar să extindem Pământul până la marginea Universului. Nu avem nevoie de alte lumi, ci doar de o oglindă în care să ne vedem pe noi înşine. Am încercat atât de mult să stabilim un contact, dar ne este sortit să eşuăm. Arătăm ridicol urmărind o ţintă de care ne temem şi pe care de fapt nu o dorim. Omul are nevoie de om!", concluzionează dr. Snaut.
"Solaris" este unul dintre cele mai complexe şi mai dificil de explicat filme SF din istoria cinematografiei, problemele ştiinţifice şi morale ridicate fiind greu de înţeles. Meditaţiile personajelor cu privire la scopul existenţei omului ridică acest film al lui Tarkovski la nivelul unei adevărate capodopere. Interpretările actorilor sunt excepţionale, în special cea a Nataliei Bondarciuk (interpreta lui Hari). Multe secvenţe sunt impresionante, cea mai desăvârşită fiind secvenţa poetică a celor 30 de secunde de imponderabilitate în care Kris şi Hari plutesc îmbrăţişaţi pe muzica divină a lui Bach. Merită de asemenea evidenţiată paralela între frumuseţea creaţiei divine (secvenţa de început în care omul contemplă minunăţia naturii) şi austeritatea şi artificialul creaţiei omeneşti (acea staţie spaţială care materializează toate angoasele locuitorilor ei).
cosmin742000
pe 28 Februarie 2013 13:58
Una din capodoperele cinematografiei mondiale fara doar si poate
sabinalin
pe 28 Aprilie 2012 18:44
In excelentul sau "Dictionar universal de filme" Tudor Caranfil ii acorda doar doua stele. Reputatul critic considera ca filmul e lipsit complet de actiune si afirma ca s-a plictisit teribil "in primele ore" referindu-se, practic, la aproape intreaga pelicula. Depinde ce asteptari a avut, depinde ce a sperat sa gaseasca in ecranizarea scrierii lui Stanislav Lem. Revazusem in urma cu doua saptamani "Calauza" asa ca "Solaris" nu m-a luat prin surprindere. Aceleasi filmari exceptionale din care se obtine enorm cu foarte putin, aceleasi taceri pline de intelesuri, aceeasi inclinare catre filosofie, catre intrebarile care il deosebesc de om de animal. E drept, multi oameni nu sunt prea deosebiti de animale, ei nu-si pun intrebari, ei "muncesc nu gandesc", gandirea e periculoasa la fel de mult in capitalism pe cat a fost si in comunism... Obligatoriu de vazut pentru amatorii de cinematografie foarte rafinata!
LeCorbeauGris
pe 13 Ianuarie 2012 01:07
Dacă în Odiseea Spațială – film de temelie al cinematografiei SF pe care vi-l recomand la fel de mult - relația om-cosmos este abordată într-un stil rece și tacit, în răspunsul sovietic al “războiului rece” din cinema avem de a face cu un unghi emoțional, încărcat de dialog metafizic.
MIRCEA_mircea
pe 03 Decembrie 2009 10:46
Excelent cal troian pentru un mesaj filozofic generos (în Solyaris, raportul dintre morală şi cunoaştere), genul SF i-a purtat totuşi un dublu noroc lui Tarkovski. Solyaris şi Stalker / Călăuza, cele două adaptări ale sale (foarte personale, de altfel) după romanul Solaris (al lui Stanislav Lem) şi, respectiv, după nuvela Picnic la marginea drumului (a fraţilor Strugaţki) au cucerit mai întâi generaţiile tinere de cinefili, netezindu-le drumul spre alte capodopere ale regizorului, precum Andrei Rubliov, Zerkalo / Oglinda sau Nostalghia.
Dacă Rubliov-ul de Ev Mediu a început cu prologul unui zbor cu balonul, Solyaris-ul erei spaţiale începe cu două picioare bine înfipte în pământ. După ce îşi vizitează casa părintească şi pe tatăl său, astronautul-psiholog Kris Kelvin este trimis în misiune pe planeta Solaris (o planetă îndepărtată, ocupată aproape în întregime de un ocean înzestrat cu raţiune - o formă de viaţă cu care savanţii încearcă de mult să stabilească un contact) pentru a clarifica observaţiile făcute de Berton (predecesorul lui) asupra direcţiei greşite pe care a apucat-o solaristica. Asemenea celorlalţi solaristicieni, Kris se îndoieşte de valoarea ştiinţifică a mărturiilor lui Berton şi tratează şi el cu ironie avertismentul acestuia de a se purta "moral" cu planeta investigată. Staţia cosmică de pe Solaris este într-o stare de semi-abandon, după ce un membru al echipajului (Gibarian) se sinucide (nu înainte de a lăsa o înregistrare video pentru Kris, în care ţine să-i comunice că gestul său e motivat nu atât de nebunie, ci mai degrabă de... o problemă de conştiinţă), iar ceilalţi (Sartorius şi Snaut) sunt bântuiţi de nevroze şi par chinuiţi de halucinaţii - propriile materializări ale celor mai tainice colţuri de memorie (imagini - ascunse adânc în sufletul savanţilor - ale unor fiinţe de mult dispărute, ce îi silesc pe eroi să se confrunte cu propria conştiinţă) de care n-au putut să se despartă nici chiar atunci când au venit pe Solaris. "Vizitatorii de pe Solaris" - afirma Tarkovski în jurnalul său, Time Within Time - "sunt întruchipări ale tentaţiilor, dorinţelor şi vinii înăbuşite care chinuie mintea omului." Kris este cel mai norocos dintre ei, fiind vizitat de "copia" fostei sale iubite (Hari), alături de care retrăieşte momente marcante ale trecutului lor împreună.
Este binecunoscută intenţia lui Tarkovski de a elimina în totalitate raportul cu SF-ul (plasarea acţiunii pe planeta Solaris) din scenariul literar al filmului. Planurile i-au fost dejucate de autorul cărţii (Lem), care s-a opus şi a ameninţat cu retragerea dreptului de ecranizare. S-a ajuns la un compromis, astfel că ecranizarea adaugă scenelor din cosmos scene de pe Pământ: "Aveam nevoie de Pământ" - arăta regizorul - "pentru a sublinia contrastele. Voiam ca spectatorul să poată aprecia frumuseţea Pământului, să se gândească la ea şi, revenind de pe Solaris, să simtă durerea mistuitoare a nostalgiei." Dar chiar şi aşa, la o analiză mai amănunţită, Solyaris (considerat de autorul său, drept cel mai puţin reuşit film al său, fiind în acelaşi timp şi cel mai difuzat în străinătate) este mai degrabă un film de con-ştiinţă şi ficţiune şi poate că nu este vorba nici măcar de ficţiune, ci de realism - în sensul dat de Tarkovski însuşi noţiunii de realism: "Arta devine realistă când cauţi să exprimi un ideal moral, pentru că Artistul exprimă Adevărul prin chipul realităţii". Citit astfel, în Solyaris Tarkovski îşi asumă povestea şi constrângerile genului SF ca pe un pretext sub a cărui îmbrăcăminte se poate desluşi - după cum observa Costion Nicolescu - "o foarte gravă meditaţie despre destinul eshatologic al umanităţii, despre supravieţuirea prin iubire". Prin iubire şi, nu mai puţin, prin neuitare, căci "eroii tarkovskieni - o spune tot Nicolescu - sunt cu atât mai vii cu cât reuşesc să salveze din uitare, într-o conştiinţă proaspătă şi implicată, cât mai multe dintre faptele personale şi dintre cele ale umanităţii, în general". În filmul lui Tarkovski, casa părintească (de pe Pământ) şi salonul-bibliotecă (de pe staţia cosmică) - amenajate asemănător - evocă sugestiv întreaga cultură a lumii, prin trimiteri literare (Don Quijote, Tolstoi, Dostoievski, Luther), picturale (Rubliov, Breughel, Rembrandt), sculpturale (Venus din Millo, busturile filosofilor antici), muzicale (Bach) etc. Atât psihologul Kris, cât şi Hari se umanizează din ce în ce mai mult pe măsură ce îşi amintesc propria istorie. În Stalker Călăuza îi spune Scriitorului, în pragul Zonei, să se gândească la propria viaţă pentru că oamenii, atunci când îşi amintesc întreaga viaţă devin mai buni, devin mai oameni. Solyaris devine astfel o celebrare a valorilor umane şi a puterii de a iubi într-un univers indiferent şi chiar ostil. Unul dintre savanţii de pe Solaris, într-un moment de euforie dă glas concluziei amare la care a ajuns după ani şi ani de cercetări şi investigaţii ştiinţifice: "Nu dorim să cucerim cosmosul, ci doar să extindem Pământul la dimensiunile Universului. Nu avem nevoie de alte lumi, ci doar de o oglindă. Tânjim după un contact pe care nu-l vom realiza niciodată. Suntem în jalnica postură a unui om care se îndreaptă către o ţintă de care îi e frică şi pe care nu o doreşte. Omul are nevoie de om!"
Pătrundem, cu Solyaris, într-o altfel de zonă crepusculară, în care civilizaţia invadează natura. Un băieţel de vreo zece ani întâlneşte un cal într-un grajd şi se dă speriat înapoi, ca dinaintea unui dragon. Un personaj traversează distanţe ce par nesfârşite într-o maşină dotată cu şofer automat, prin tunelele interminabile ale unei autostrăzi (filmările sunt făcute în Japonia) şi întreaga lume pare nebună, nebună, nebună. Nu întâmplător, casa părintească a lui Kris este pe o insulă - o vom vedea şi în secvenţa din final (copleşitoare datorită imaginii lui Vadim Iusov, dar şi coloanei sonore a lui Eduard Artemiev, ce conturează - pe tot parcursul filmului - un năucitor univers audio-vizual), când ea apare tot mai mică, înghiţită aproape în oceanul-conştiinţă.
Final de odisee: Kris se întoarce (sau îşi închipuie că se întoarce) la casa părintească şi îngenunchează în faţa tatălui său, într-o ipostază ce aminteşte clar de tabloul lui Rembrandt. Deodată, atâtea şi atâtea neînţelesuri se preschimbă-n gândul limpede (o replică rostită de Kris, în momentul în care a început să deprindă lecţia oceanului gânditor) care poate sta drept coda acestui film: "Ruşinea va salva omenirea." marian radulescu
Khari insasi devine o reinterpretare pe care , o planeta straina ce functioneaza ca un creier gigant, o face asupra trecutului savantului ce se incumeta sa o studieze. Sondand mintea plina de amintiri a exploratorului, gaseste amintirea cea mai de pret, imaginea fostei sotii, decedata de 10 ani. Doar ca memoriile nu mai sunt complete si Khari, (Natalya Bondarchuk), simte ca ii lipseste ceva pentru a fi desavarsita, ceva ce creatorul ei nu i-a adaugat in plamada din care a modelat-o. nu are acele informatii pe care sa le puna in readaptarea operei extrase din mintea inca suferinda a vizitatorului. Si iata ca fara toate detaliile puse la dispozitie de sursa primara, creatia sufera si risca sa se auto-distruga. Realizezand copii ale unor copiilor, risti sa pierzi insasi imaginea reala.
Asta e si motivul pentru care atunci cand discut despre o pelicula, incerc sa caut sursa cea mai aproape de adevar, directorul insusi daca e posibil si daca e atat de amabil incat sa ne ofere spre citare paginile studiate si analizate asiduu, pline de adnotatii pe margini.
"O carte citita de o mie de persoane diferite devine o mie de carti." a mai spus Tarkovski si mare adevar graia. E normal ca fiecare individ sa aiba grade diferite de intelegere, de simtire si de iubire in inima lui. Fiecare vrea sa fie unic si sa creasca avandu-si propria personalitate; senzatie pur umana si liber consimtita chiar de catre Divinitatea ce ne-a creat pe toti. Insa doar in anumiti parametrii, extrem de restrictivi se poate manifesta aceasta libertate, padoxal, totala. "Dragostea - de exemplu - de nu implica o imersie toatal a persoanei, e NIMIC". Khari devine si ea umana, incercand sa se separe de copia dupa care a fost creata. Dar atunci pierde din iubirea ce ii era purtata de catre fostul sot. El s-ar putea reindragosti, dar nimic nu ar mai fi fost la fel ca prima data. Si atunci, noua Khari, dispare, sacrificandu-se pe sine pentru a da liber unor alte sentimente si mai profunde decat dorinta si nostalgia. Libertatea individuala e esentiala in opera tarkovskiana. A nu se confunda insa cu libertatea de a transforma sau a remodela o opera. Artisti necunoscuti au construit catedrale cu un scop. Ei au fost uitati dar ctitoriile lor continua sa isi indeplineasca menirea pentru care a fost realizata. Nu conteaza daca fiecare peregrin ce ii trece pragul doreste sa simta altfel. Scopul e unul si doar acela gandit initial conteaza. Interpretarea dupa bunul plac nu exista iar libertatea ta se rezuma la insasi esenta primara a viziunii initiale.
Tot la fel de adevarat e ca o imagine idilica a unei familii fericite, poate alimenta ura, nu doar iubirea; si nu e vina autorului ei. Insa datoria ce ii revine din calitatea de realizator al acelei capturi in timp e sa explice unde se greseste. Asta inseamna a crea ceva autentic. Sinucidere, droguri, crima, Tarkovski nu are nevoie de asemenea independenta manifestata la modul cel mai extrem in asa-zisa lume libera in care si-a petrecut mare parte din viata si unde a ales sa-si si imagineze o parte a munca sale. Libertatea este totala, dar cineva are responsabilitatea sa te invete sa o folosesti si sa o intelegi. Aici intervine menirea unui artist fauritor de idei.
Si -ul a inteles asta dupa ce a stabilit atatea contacte cu oamenii. Si-a domolit activitatea oceanica si i-a permis cobaiului sa mearga cu mintea acolo unde isi dorea cel mai mult. Acasa. O alta iluzie, dar de data asta a lui proprie. Diferenta dintre Khari si insula eclava e ca tot ce e important e continut in reprezentare. Nu e copia a unei amintiri ci e insasi amintirea asa cum si-a imaginat-o si recreat-o autorul ei.
Cinematografic, pare filmat in versuri si rime. Desi autorul si-a comparat de multe ori materialele cu niste partituri muzicale, secventa imponderabilitatii si miscarea rotativa, lenta, mi-a trezit apetitul pentru poezie. Abuzand de multe cadre largi, deloc specifice unui spatiu inchis, mai propice pentru filmarea in natura, se transmite ideea unei dorinte de a evada dintr-o temnita in care par sa fie captive personajele. Cobai in propriul laborator, acum aflat sub stapanirea unei fiinte mai puternice decat oranduirea standard, militara a oamenilor, acesti temerari au tendinta normala de a scapa din temnita propriilor minti. Rima apare atunci cand se utilizeaza imaginile contemplative. Oceanul, radiatiile sau insasi calatoria spre statia de cercetare spatiala. Toate te coplesesc prin forta si taria mesajului pe care il contin. Drumul cu masina e o alta incheiere de strofa la fel de reusita.
Impresionant e ca in toata acea structura metalica se introduce cadrului acelei cutii de pamant cu plante incoltite. 3 lastare inalte, fac trimitere la un Gradinar ce isi ingrijeste gradina cu migala. Un Dumnezeu care vegheaza si in afara atmosferei terestre.
Concluzie: e insasi definitia cinemaului de autor sau cum anume ar trebui sa fie el ca sa poata fi numit asa. Solitudinea e doar suferinta iar incapatanarea de a ramane captiv in izolare nu aduce decat durere. Chiar si imaginar, cainta si recunoasterea acestei greseli in fata persoanelor care sufera alaturi de tine, aduce vindecare si izbavire. Nota 10!
Raportarea la acele evenimente este privită diferit de cei trei cosmonauţi. În timp ce doi dintre ei (Snaut şi Sartorius) resping categoric irealitatea devenită realitate, considerând-o inexplicabilă din punct de vedere ştiinţific, cel de-al treilea (Kris Kelvin) o acceptă. "Când un om este fericit, sensul vieţii şi alte chestii cu privire la eternitate rareori îi stârnesc interesul", afirmă dr. Snaut. Decizia lui Kris Kelvin de a relua conexiunea cu Solaris în căutarea fericirii pierdute se aseamănă într-un fel cu călătoria profesorului Gavrilescu de la finalul nuvelei "La ţigănci" a lui Mircea Eliade, odată ce personajul acceptă irealul ca fiind real.
Oceanul inteligent din "Solaris" este o conştiinţă cosmică care-l confruntă pe om cu propriile sale greşeli, un rai sau un iad în care omul se aruncă singur în funcţie de modul cum se raportează la faptele sale. Contactul cu Solaris poate reprezenta o cale de comunicare cu divinitatea, iar acceptarea acesteia este o contopire a conştiinţei omului în imensa conştiinţă cosmică generatoare de viaţă.
"Nu dorim să cucerim Cosmosul, ci doar să extindem Pământul până la marginea Universului. Nu avem nevoie de alte lumi, ci doar de o oglindă în care să ne vedem pe noi înşine. Am încercat atât de mult să stabilim un contact, dar ne este sortit să eşuăm. Arătăm ridicol urmărind o ţintă de care ne temem şi pe care de fapt nu o dorim. Omul are nevoie de om!", concluzionează dr. Snaut.
"Solaris" este unul dintre cele mai complexe şi mai dificil de explicat filme SF din istoria cinematografiei, problemele ştiinţifice şi morale ridicate fiind greu de înţeles. Meditaţiile personajelor cu privire la scopul existenţei omului ridică acest film al lui Tarkovski la nivelul unei adevărate capodopere. Interpretările actorilor sunt excepţionale, în special cea a Nataliei Bondarciuk (interpreta lui Hari). Multe secvenţe sunt impresionante, cea mai desăvârşită fiind secvenţa poetică a celor 30 de secunde de imponderabilitate în care Kris şi Hari plutesc îmbrăţişaţi pe muzica divină a lui Bach. Merită de asemenea evidenţiată paralela între frumuseţea creaţiei divine (secvenţa de început în care omul contemplă minunăţia naturii) şi austeritatea şi artificialul creaţiei omeneşti (acea staţie spaţială care materializează toate angoasele locuitorilor ei).
Dacă Rubliov-ul de Ev Mediu a început cu prologul unui zbor cu balonul, Solyaris-ul erei spaţiale începe cu două picioare bine înfipte în pământ. După ce îşi vizitează casa părintească şi pe tatăl său, astronautul-psiholog Kris Kelvin este trimis în misiune pe planeta Solaris (o planetă îndepărtată, ocupată aproape în întregime de un ocean înzestrat cu raţiune - o formă de viaţă cu care savanţii încearcă de mult să stabilească un contact) pentru a clarifica observaţiile făcute de Berton (predecesorul lui) asupra direcţiei greşite pe care a apucat-o solaristica. Asemenea celorlalţi solaristicieni, Kris se îndoieşte de valoarea ştiinţifică a mărturiilor lui Berton şi tratează şi el cu ironie avertismentul acestuia de a se purta "moral" cu planeta investigată. Staţia cosmică de pe Solaris este într-o stare de semi-abandon, după ce un membru al echipajului (Gibarian) se sinucide (nu înainte de a lăsa o înregistrare video pentru Kris, în care ţine să-i comunice că gestul său e motivat nu atât de nebunie, ci mai degrabă de... o problemă de conştiinţă), iar ceilalţi (Sartorius şi Snaut) sunt bântuiţi de nevroze şi par chinuiţi de halucinaţii - propriile materializări ale celor mai tainice colţuri de memorie (imagini - ascunse adânc în sufletul savanţilor - ale unor fiinţe de mult dispărute, ce îi silesc pe eroi să se confrunte cu propria conştiinţă) de care n-au putut să se despartă nici chiar atunci când au venit pe Solaris. "Vizitatorii de pe Solaris" - afirma Tarkovski în jurnalul său, Time Within Time - "sunt întruchipări ale tentaţiilor, dorinţelor şi vinii înăbuşite care chinuie mintea omului." Kris este cel mai norocos dintre ei, fiind vizitat de "copia" fostei sale iubite (Hari), alături de care retrăieşte momente marcante ale trecutului lor împreună.
Este binecunoscută intenţia lui Tarkovski de a elimina în totalitate raportul cu SF-ul (plasarea acţiunii pe planeta Solaris) din scenariul literar al filmului. Planurile i-au fost dejucate de autorul cărţii (Lem), care s-a opus şi a ameninţat cu retragerea dreptului de ecranizare. S-a ajuns la un compromis, astfel că ecranizarea adaugă scenelor din cosmos scene de pe Pământ: "Aveam nevoie de Pământ" - arăta regizorul - "pentru a sublinia contrastele. Voiam ca spectatorul să poată aprecia frumuseţea Pământului, să se gândească la ea şi, revenind de pe Solaris, să simtă durerea mistuitoare a nostalgiei." Dar chiar şi aşa, la o analiză mai amănunţită, Solyaris (considerat de autorul său, drept cel mai puţin reuşit film al său, fiind în acelaşi timp şi cel mai difuzat în străinătate) este mai degrabă un film de con-ştiinţă şi ficţiune şi poate că nu este vorba nici măcar de ficţiune, ci de realism - în sensul dat de Tarkovski însuşi noţiunii de realism: "Arta devine realistă când cauţi să exprimi un ideal moral, pentru că Artistul exprimă Adevărul prin chipul realităţii". Citit astfel, în Solyaris Tarkovski îşi asumă povestea şi constrângerile genului SF ca pe un pretext sub a cărui îmbrăcăminte se poate desluşi - după cum observa Costion Nicolescu - "o foarte gravă meditaţie despre destinul eshatologic al umanităţii, despre supravieţuirea prin iubire". Prin iubire şi, nu mai puţin, prin neuitare, căci "eroii tarkovskieni - o spune tot Nicolescu - sunt cu atât mai vii cu cât reuşesc să salveze din uitare, într-o conştiinţă proaspătă şi implicată, cât mai multe dintre faptele personale şi dintre cele ale umanităţii, în general". În filmul lui Tarkovski, casa părintească (de pe Pământ) şi salonul-bibliotecă (de pe staţia cosmică) - amenajate asemănător - evocă sugestiv întreaga cultură a lumii, prin trimiteri literare (Don Quijote, Tolstoi, Dostoievski, Luther), picturale (Rubliov, Breughel, Rembrandt), sculpturale (Venus din Millo, busturile filosofilor antici), muzicale (Bach) etc. Atât psihologul Kris, cât şi Hari se umanizează din ce în ce mai mult pe măsură ce îşi amintesc propria istorie. În Stalker Călăuza îi spune Scriitorului, în pragul Zonei, să se gândească la propria viaţă pentru că oamenii, atunci când îşi amintesc întreaga viaţă devin mai buni, devin mai oameni. Solyaris devine astfel o celebrare a valorilor umane şi a puterii de a iubi într-un univers indiferent şi chiar ostil. Unul dintre savanţii de pe Solaris, într-un moment de euforie dă glas concluziei amare la care a ajuns după ani şi ani de cercetări şi investigaţii ştiinţifice: "Nu dorim să cucerim cosmosul, ci doar să extindem Pământul la dimensiunile Universului. Nu avem nevoie de alte lumi, ci doar de o oglindă. Tânjim după un contact pe care nu-l vom realiza niciodată. Suntem în jalnica postură a unui om care se îndreaptă către o ţintă de care îi e frică şi pe care nu o doreşte. Omul are nevoie de om!"
Pătrundem, cu Solyaris, într-o altfel de zonă crepusculară, în care civilizaţia invadează natura. Un băieţel de vreo zece ani întâlneşte un cal într-un grajd şi se dă speriat înapoi, ca dinaintea unui dragon. Un personaj traversează distanţe ce par nesfârşite într-o maşină dotată cu şofer automat, prin tunelele interminabile ale unei autostrăzi (filmările sunt făcute în Japonia) şi întreaga lume pare nebună, nebună, nebună. Nu întâmplător, casa părintească a lui Kris este pe o insulă - o vom vedea şi în secvenţa din final (copleşitoare datorită imaginii lui Vadim Iusov, dar şi coloanei sonore a lui Eduard Artemiev, ce conturează - pe tot parcursul filmului - un năucitor univers audio-vizual), când ea apare tot mai mică, înghiţită aproape în oceanul-conştiinţă.
Final de odisee: Kris se întoarce (sau îşi închipuie că se întoarce) la casa părintească şi îngenunchează în faţa tatălui său, într-o ipostază ce aminteşte clar de tabloul lui Rembrandt. Deodată, atâtea şi atâtea neînţelesuri se preschimbă-n gândul limpede (o replică rostită de Kris, în momentul în care a început să deprindă lecţia oceanului gânditor) care poate sta drept coda acestui film: "Ruşinea va salva omenirea." marian radulescu