Părerea criticului
Cel mai nou documentar al lui Margreth Olin, Cântecele pământului, reprezintă o delicatesă vizuală care îmbie la meditație. În calitate de producători executivi figurează nume sonore: actrița Liv Ullmann (Persona) și regizorul Wim Wenders (Paris, Texas).
Cântecele pământului nu seamănă cu nimic din ce a rulat în cinematografe anul acesta. Nici nu ar avea cum. Este prea static. Cadrele curg prea încet. Timpul parcă stă în loc, în ciuda faptului că anotimpurile se schimbă odată cu fiecare capitol al filmului, purtându-ne de la prolog la epilog. Cineasta Margreth Olin încearcă să își înțeleagă mai bine părinții cu ajutorul cinematografiei și al naturii. Camera de filmat are rol de mediator. Înregistrarea introduce spectatorii în universul izolat al sătucului din Nordfjord. „Vom avea nevoie de un an” spune tatăl. Și timp de un an s-a filmat.
Astfel suntem martori la cea mai pură formă de poezie. Un pastel vizual arată natura cum mulți au uitat să o admire. Muzica violoncelului acompaniează imaginile sublime, cele două elemente îmbinându-se într-o sinestezie hipnotică. Montajul tonal de origine sovietică trasează paralele între pielea de găină și ghețar. Discursurile sunt rare și oferă spațiu contemplării, reflecției și introspecției.
Atunci când părinții vorbesc, poveștile lor adaugă sensuri nebănuite cadrelor cu o estetică captivantă. Generozitatea mediului înconjurător este înșelătoare. Alunecările de teren au ruinat familii întregi, pe unele eradicându-le complet. În imensitatea idilică, pericolele pândesc la tot pasul. Liniștea vine cu un preț.
În timpul vizionării, filmul lui Olin pare un ideal de mult pierdut. Însă tatăl ei nu ne îmbrobodește cu propagandă iubitorilor de natură. Atunci când a suferit de apendicită iarna și a trebuit dus de urgență la spital, a fost cărat peste ghețar de câțiva bărbați vânjoși, dar care au riscat să se îmbolnăvească și ei ulterior. Tatăl lui s-a ales cu o bronșită după care nu și-a revenit niciodată. Locuitorii zonei au trăit mereu cu sabia lui Damocles deasupra capului, sub forma unei avalanșe sau a altor calamități. În ciuda acestor impedimente, o lecție rămâne de neprețuit: să știi să apreciezi micile lucruri în viață.
Istoria cuplului atât de înaintat în vârstă pare desprinsă din basme. El s-a născut cu picioarele întoarse în direcții nefirești și a avut de suferit până la doi ani, dar greutățile au fost date uitării. S-a preocupat tot restul vieții cu drumeții și plimbări. Chiar și acum, la optzeci și patru de ani, condiția fizică îl favorizează și este mai sprinten ca un țap. Ea dansează cu el în apropierea focului de tabără, amintindu-și de tinerețe și dorindu-și să părăsească această lume înaintea lui, pentru că simplul gând de a-și continua existența fără el este de neimaginat.
Oare simplitatea este atât de greu de conceput în zilele noastre încât am început să o percepem ca fiind SF? Oare chiar am trecut iremediabil de punctul acela în care minimalismul era un mod de viață, nu un trend efemer? Mai este măcar posibil să ne mulțumim cu puțin atunci când opțiuni nelimitate ne așteaptă în marile metropole? Este îndepărtarea de avansul tehnologic calea spre fericirea absolută?
Sunt întrebări filosofice la care poate nu vom găsi răspunsurile prea curând. Dar Cântecele pământului ne reamintește, atât prin modul în care este filmat, cât și prin poveștile expuse, cât de mici suntem în fața planetei, în fața naturii, în fața a ceea ce a existat cu mult înaintea omenirii. Așa că poate cea mai bună variantă este să încercăm pe cât posibil să ne reconectăm cu această latură a noastră ignorată în ultimele decenii. Și să plantăm o sămânță care, odată cu trecerea generațiilor, să rămână un exemplu de bune practici și un loc de tradiție pentru urmași. Poate fi un brad ca în film... sau poate fi ceva mult mai abstract.
Cântecele pământului nu seamănă cu nimic din ce a rulat în cinematografe anul acesta. Nici nu ar avea cum. Este prea static. Cadrele curg prea încet. Timpul parcă stă în loc, în ciuda faptului că anotimpurile se schimbă odată cu fiecare capitol al filmului, purtându-ne de la prolog la epilog. Cineasta Margreth Olin încearcă să își înțeleagă mai bine părinții cu ajutorul cinematografiei și al naturii. Camera de filmat are rol de mediator. Înregistrarea introduce spectatorii în universul izolat al sătucului din Nordfjord. „Vom avea nevoie de un an” spune tatăl. Și timp de un an s-a filmat.
Astfel suntem martori la cea mai pură formă de poezie. Un pastel vizual arată natura cum mulți au uitat să o admire. Muzica violoncelului acompaniează imaginile sublime, cele două elemente îmbinându-se într-o sinestezie hipnotică. Montajul tonal de origine sovietică trasează paralele între pielea de găină și ghețar. Discursurile sunt rare și oferă spațiu contemplării, reflecției și introspecției.
Atunci când părinții vorbesc, poveștile lor adaugă sensuri nebănuite cadrelor cu o estetică captivantă. Generozitatea mediului înconjurător este înșelătoare. Alunecările de teren au ruinat familii întregi, pe unele eradicându-le complet. În imensitatea idilică, pericolele pândesc la tot pasul. Liniștea vine cu un preț.
În timpul vizionării, filmul lui Olin pare un ideal de mult pierdut. Însă tatăl ei nu ne îmbrobodește cu propagandă iubitorilor de natură. Atunci când a suferit de apendicită iarna și a trebuit dus de urgență la spital, a fost cărat peste ghețar de câțiva bărbați vânjoși, dar care au riscat să se îmbolnăvească și ei ulterior. Tatăl lui s-a ales cu o bronșită după care nu și-a revenit niciodată. Locuitorii zonei au trăit mereu cu sabia lui Damocles deasupra capului, sub forma unei avalanșe sau a altor calamități. În ciuda acestor impedimente, o lecție rămâne de neprețuit: să știi să apreciezi micile lucruri în viață.
Istoria cuplului atât de înaintat în vârstă pare desprinsă din basme. El s-a născut cu picioarele întoarse în direcții nefirești și a avut de suferit până la doi ani, dar greutățile au fost date uitării. S-a preocupat tot restul vieții cu drumeții și plimbări. Chiar și acum, la optzeci și patru de ani, condiția fizică îl favorizează și este mai sprinten ca un țap. Ea dansează cu el în apropierea focului de tabără, amintindu-și de tinerețe și dorindu-și să părăsească această lume înaintea lui, pentru că simplul gând de a-și continua existența fără el este de neimaginat.
Oare simplitatea este atât de greu de conceput în zilele noastre încât am început să o percepem ca fiind SF? Oare chiar am trecut iremediabil de punctul acela în care minimalismul era un mod de viață, nu un trend efemer? Mai este măcar posibil să ne mulțumim cu puțin atunci când opțiuni nelimitate ne așteaptă în marile metropole? Este îndepărtarea de avansul tehnologic calea spre fericirea absolută?
Sunt întrebări filosofice la care poate nu vom găsi răspunsurile prea curând. Dar Cântecele pământului ne reamintește, atât prin modul în care este filmat, cât și prin poveștile expuse, cât de mici suntem în fața planetei, în fața naturii, în fața a ceea ce a existat cu mult înaintea omenirii. Așa că poate cea mai bună variantă este să încercăm pe cât posibil să ne reconectăm cu această latură a noastră ignorată în ultimele decenii. Și să plantăm o sămânță care, odată cu trecerea generațiilor, să rămână un exemplu de bune practici și un loc de tradiție pentru urmași. Poate fi un brad ca în film... sau poate fi ceva mult mai abstract.
