Părerea criticului
Pheobe (Robin Wright Penn), vadit deprimata, intra intr-o noapte in taxiul lui Ashade (Abdellatif Kechiche), un sirian, doctor in chimie, sosit de putin timp in America; il roaga sa o duca pana intr-o suburbie din Jersey, si din acest punct, timp de 86 de minute cat dureaza filmul, nu-l va mai lasa in pace. Sub promisiunea contactarii unui avocat bun pentru a-l salva pe fratele acestuia (arestat pentru niste presupuse legaturi cu grupari teroriste), Pheobe ii fura economiile si il impinge incet incet spre un comportament de care nici Ashade nu se credea in stare.
Mirosul de Collateral dispare rapid, iar regizorului/scenaristului Jeff Stanzler nu ii este nici lui clar unde vrea sa duca filmul; inspre declaratie profunda la adresa efectelor lui 9/11 sau inspre thriller cu femeia ca sursa de teroare, gen Single White Female. Indecizia asta ar putea trece drept intentie ambitioasa (vezi si cele doua nominalizari la Independent Spirit Awards) daca Stanzler ar fi in stare sa faca/scrie film. Ce este in stare insa, este sa filmeze in digital, sa arunce cateva melodii peste imagini in speranta ca acestea vor vorbi de la sine, si sa isi bata joc de increderea pe care Robin Wright Penn (care sigur are lucruri mai bune de facut) i-a acordat-o cand a decis sa joace in filmul lui.
Pana la scena de final, care e cireasa de pe tort a unei pierderi de vreme comparabila doar cu anumite filme romanesti, Stanzler ne chinuie cu intorsaturi ilogice (asta cand nu sunt previzibile) de situatie si aluzii vagi la spaima si incertitudinea provocate de atacurile teroriste, sugerand in nebuloasa povestii ca actele de terorism ale lumii arabe sunt provocate de comportamentul american. Posibil. Constatarea nu face insa timpul sa treaca mai repede si nici realizarea filmului (care arata de parca ar fi fost filmat pe MiniDV in concediu) mai buna.
In fond, la asa un titlu debil, care numai darul de a atrage lumea in sala nu-l are, nici nu te poti astepta la mare lucru de la Sorry, Haters.
stele: 1/5
de Alin-Adrian Moise
Mirosul de Collateral dispare rapid, iar regizorului/scenaristului Jeff Stanzler nu ii este nici lui clar unde vrea sa duca filmul; inspre declaratie profunda la adresa efectelor lui 9/11 sau inspre thriller cu femeia ca sursa de teroare, gen Single White Female. Indecizia asta ar putea trece drept intentie ambitioasa (vezi si cele doua nominalizari la Independent Spirit Awards) daca Stanzler ar fi in stare sa faca/scrie film. Ce este in stare insa, este sa filmeze in digital, sa arunce cateva melodii peste imagini in speranta ca acestea vor vorbi de la sine, si sa isi bata joc de increderea pe care Robin Wright Penn (care sigur are lucruri mai bune de facut) i-a acordat-o cand a decis sa joace in filmul lui.
Pana la scena de final, care e cireasa de pe tort a unei pierderi de vreme comparabila doar cu anumite filme romanesti, Stanzler ne chinuie cu intorsaturi ilogice (asta cand nu sunt previzibile) de situatie si aluzii vagi la spaima si incertitudinea provocate de atacurile teroriste, sugerand in nebuloasa povestii ca actele de terorism ale lumii arabe sunt provocate de comportamentul american. Posibil. Constatarea nu face insa timpul sa treaca mai repede si nici realizarea filmului (care arata de parca ar fi fost filmat pe MiniDV in concediu) mai buna.
In fond, la asa un titlu debil, care numai darul de a atrage lumea in sala nu-l are, nici nu te poti astepta la mare lucru de la Sorry, Haters.
stele: 1/5
de Alin-Adrian Moise
