ai ales ca a fost filmat la Tokio, ce oras unic...
Andrei_Filmagica
pe 08 Decembrie 2020 01:04
Un film care surprinde prin modul de filmare, tehnica culorilor și jocul de lumini.
Pentru mulți poate fi disturbing ceea ce vor vedea, dar subiectul tabu face parte din realitae și este tratat ca o artă, o ascensiune in infern o plutire in neant sau intr-un ocean al minții, foarte departe de țărm sau civilizatie.
Un film care mai greu poate fi apreciat la noi tocmai datorită adevărului gol-goluț ilustrat, datorită inhibițiilor scoase inaintea cortinei și nu păstrate in culise.
Un univers a lui Gaspar Noe care nu este roz numai datorită culorilor arătate in film, dar care este mai mult negru in realitate, o incursiune in tenebrele minții umane și in străfundurile a ceea ce nu trebuie povestit.
Filmul trebuie privit ca pe o artă, in mod detasat pe cât posibil, altfel pot apărea gânduri nocive pentru privitor
Cu cât icerci să analizezi mai mult ce vezi, cu atât riști să pierzi esența filmului, deci mai bine gândești ce a vrut să sublinieze regizorul, nu să analizezi ce e negru pe alb.
Intr-adevăr nu e pt oricine în special dacă sunt persoane care suferă de epilepsie, dar pentru ceilalțti este de vizionat, in special pentru cei care evită să vorbească despre tabu și fructe interzise-droguri, sex, dorințe refulate și experiențe care te fac să trăiești ,,on the edge,,.
Sigut, cei care s-au identificat cu filmul acesta au avut o poveste asemănătoare, neplăcută si mai bine să nu treci prin ce a fost ilustrat in film, dar să te pui in pielea unui personaj din film te va face să vezi dincolo de ecran, să empatizezi cu ceea ce vezi să să intelegi mesajul din spate. A nu se intelege o indemnare la ceva din film, ci nummai un exercițiu de imaginație detasat.
Felicitări regizorului Gaspar Noe pentru curajul de a-și transpune viața intr-un film.
Controversat pentru unii, realist și artistic penttu altii.
alali
pe 23 August 2020 15:33
Cinemaul extremelor, narcotic si halucinogen, asa se poate condensa cam tot ce propune in ultimul timp Gaspar Noe. Cu intentia declarata de a ne oferi o doza de extaz, cel putin vizual, cam ca in cazul in care am fi terminat de consumat o doza de substante interzise, filmul de fata impacteaza inca din generic. Iarasi o stratagema comisa dinadins de cel ce stie ca daca ai reusit sa iti provoci publicul chiar din primul cadru, apoape ca l-ai castigat pe toata durata vizionarii. Sens usor de inteles mai ales daca ii asculti marturisirea conform careia “cel mai bun inceput de film din toate timpurile” in viziunea sa este “Un chien Andaluz”.
Stroboscopul din deschidere nu dureaza exagerat de mult timp ca efect asa ca imediat dupa intro, Noe, prin intermediul lui Oscar ne mai administreaza o doza dintr-un alt compus ilegal, doar ca de data asta mult mai chimic si deci mai puternic. Alunecam usor din a fi privirea personajului principal in a inlocui psihicul acestuia. Galaxii, harti astrale, episoade spirituale, intalniri la confluenta religiilor, toate inunda sinapsele cerebrale atunci cand efectul drogului atinge climaxul.
O intrebare totusi ramane permanenta, chiar si in aceasta uitare de sine: Sufletul, ce este el, ce vede si ce percepe cand paraseste corpul fie doar si pentru un scurt moment datorat unei epifanii sau a unei morti clinice; sau ce nevoi esentiale are aceasta esente energetica umana? Iar raspunsurile nu intarzie mult timp pana sa apara.
Oscar este impuscat!
Urmeaza un zbor atemporal, asa cum ar suna definitia spiritului uman ce nu se subjuga niciunei legi fizice pamantene. Trecutul e prezent, viitorul tinde spre regret si iarasi ne intoarcem in trecut. O senzatie metafizica, autentica, bine prezentata si care te supune unor intrebari stringente. Dar asta imediat dupa, pentru ca in timpul filmului te simti realmente eteric, te regasesti in Oscar si realizezi calatoria finala in locul lui. Oscar si-a sententiat singur viata si in ciuda avertismentelor cu caracter profetic, alege sa persiste pe un drum infundat de unde e limpede ca nu se va mai intoarce. Ceva din final ofera parca o speranta, si dupa o invadare a numeroase episoade intime la care intr-o forma oarecum stranie asistam mai mult decat era cazul, o reintalnim pe Linda (Paz de la Huerta), intr-o ipostaza erotica si lucrurile dau senzatia ca se reaseaza pe un fagas normal. Dar doar in aparenta pentru ca cercul vietii, rotund la prima impresie, cu sufletul ce se reintrupeaza in lumea de care nu se poate desparti este brutal sfarmat sub bocancul ciocatei unui Noe neindurator. “Nu cred in reincarnare… scena finala inseamna o amintire pentru ca in ea am filmat-o pe mama lui Oscar, nu pe sora lui si nu pe viitorul posibil copil al ei.” Si mai apoi, cu aceeasi duritate inumana naruie orice speranta de restart al unei vieti ratate spunand: “Nu exista o a doua sansa. Viata e acum si aici. Atat!” Si filmul capata noi dimensiuni date de afirmatiile celui ce l-a plamadit in aceasta maniera sadica dar artistica pana la refuz.
Impresionanta in aceasta realizare, (pe langa volatilitatea aerica a transpunerii spectatorului intr-un spirit) e cursivitatea calatoriei. Probabil cea mai greu de realizat parte a intregului proiect si singura frica declarata a regizorului, el, Noe temandu-se ca nu va putea exprima vizual intentia sa de a descrie salturi intre perioade indepartate de viata sau a nu reusi sa ne faca sa ne perindam printre locuri, timpuri si personaje. Si totusi, pe cat de mare a fost angoasa, pe atat de valoros e rezultatul. Efectiv simti ca te dedublezi si ca realizezi calatoria pe aripile nevazute ale unei entitati nemateriale. Si toate aste apeland in redare la planurile continue, lipsite de taieturi sau montaje inutile. Secvente lungi ce lasa mintea sa planeze asupra evenimentelor, sa zboare ca gandul dintr-o scena in alta. Ceva electric, neinteles la nivel logic dar care totusi ramane plauzibil in inconstientul devenit constient pe perioada proiectiei, ii confirma spusele autorului.
Coloritul, acele leziuni oculare cauzate de exploziile violente ale frecventelor extremede lumina descumpusa, hipnotism in masa ce e posibil de realizat doar de un maestru al iluziilor colective, ramane marca patentata Gaspar Noe. Ori folosinta acestui atu, iarasi si iarasi, la capacitatea sa maxima de a impresiona, nu l-a tradat inca pe director in narare.
Ciudat e ca sentimentalismul, raspunsul afectiv al faptelor e sacrificat in favoarea tuturor celorlalte senzatii-simturi. Catre inima se adreseaza cam putin mesaj din acest film. Si totusi, pe un palier inteligibil, produsul artistic functioneaza. Probabil ca mesajul se adreseaza mai mult spiritului despre care stiinta nu stie absolut nimic. Ceva rezoneaza cu acele radiatii luminoase ce dau culorile tari despre care vorbeam ceva mai intainte. Ce? Habar nu am. Tind sa cred ca e … Gaspar Noe.
Concluzie: Calatorie deloc imaginara a acelei parti din creier care e mai presus de sentimentele primare, asa cum se inteleg ele de cei inca aflati prizonieri in trup. Inovatie nu la nivel tehnic ci la cel al utilizarii mijloacelor tehnice. Un abuz de unghiuri, filtre, lumini si culoare cum rar iti este dat sa vezi pe ecran. Dar cine poate sa conteste viziunea artistica a regizorului, avand argumente indestructibile si sa nege ca nu asa se vede viata de acolo de sus, dupa ce, pulsatiile vietii fizice vor fi fost reduse la tacere si deci, nu iti vor mai perturba inutil perceptia? Nota 7,37!
Smrs
pe 09 Aprilie 2020 02:35
Filmul se doreste a fi un mindfuck profund, cu implicatii senzoriale diverse si implicatii spirituale de viata/moarte. Pe de o parte, poate fi greu de inteles, deoarece supune atenției mai multe teme: trăirile omului tripat - ce simte, ce vede, ce vorbeste si cum se comportă, direct din pielea personajului. Urmează apoi un soi de prozelitism religios pe tema centrală in reliigiile asiatice - viata de dincolo de moarte intre reincarnare si obstacolele pe care le ai de trecut. Pe scurt, Oscar - persj principal e un drogat notoriu care are niste pritenei aproape la fel de drogați, fascinați evident de religiile asiatice, motiv pt care actiunea se si desfasoara in Japonia. Alex, cel mai bun prieten al sau, ii recomanda sa citeasca „Cartea Mortilor” ca sa inteleaga ce urmeaza dincolo. O moartea prea rapida nu-i da ocazia lui Oscar sa citeasca cartea, dar ii da ocazia sa experimenteze tranzitia dintre cele două lumi, asa cum ii descrisese pe scurt prietenul sau. Cea mai mare parte a filmului se desfasoara sub bantuirea ne-horror a sufletului lui Oscar asupra tuturor celor lasati in urmă. Lucrurile devin puțin mai profunde in această parte a filmului cand Oscar rememorează momente din copilăria sa si a surorii sale dupa moartea parintilor, cand el ii promite ca o va proteja toata viata, chiar si dupa ce va muri. Finalul filmului prezintă celebra serie de cupluri care se reproduc despre care ii povestiseră Alex, din care el avea sa aleagă din cine să se nască a doua oară. Si evident, alege din sora sa si cel mai bun prieten - Alex. Nu e un film wow, dar daca esti genul ala filosof, consumator de halucinogene si care poate scrie o carte pornin de la o imagine, cred ca merita sa-l vezi. 6,5-7.
raulpop
pe 27 Noiembrie 2014 02:38
filmarea / luminile / povestea / trecerile / flashback'urile
Toate mi s-au părut foarte interesante. Tehnica de filmare m-a fascinat dar per total a fost un film interesant.
Filmul "Enter the void" poate fi trecut foarte usor la categoria "experiente de viata".Nu este un film pe care il vizionezi pur si simplu.Este un film pe care il traiesti,il respiri,..o experienta vizuala si senzoriala rara..Gaspar Noe reuseste prin acest film sa-ti controleze pulsul,sa ti induca stari de euforie,teama,anxietate sau melancolie,toate acestea fiind despartite de o granita foarte fragila.Glanda pineala iti va fi rasfatata de la inceput pana la sfarsit.Obligatoriu de vazut! nota 10.
Testicule
pe 11 Ianuarie 2013 20:39
Enter the Void este ca fata aia care-si taie venele, numai de dragul de a si le taia. Doar pentru putina atentie. Majoritatea spune ca filmu' este extraordinar si reuseste sa faca ceea ce si-a propus. Eu nu-s majoritatea. Primele 30 de minute ale filmului au fost chiar captivante si reusite. Din pacate, au fost singurele. Da, din punct de vedere vizual ar merge daca anumite elemente ar fi inlaturate; cum ar fi secventele refolosite in prostie, sau camerele ce se invart de te dor ochii si neuronii din creier. Da' in rest, se invarte in jurul aceluiasi punct pe tot parcursul lui: uite cat de diferit am filmat noi filmu' asta. Ceea ce ma duce la urmatorul lucru ce m-a deranjat.
Sfanta maiculita, aproape trei ore...Vrea sa fie The Lord Of The Rings, da' din pacate da cu laba-n baba mizerabil. Mai aveam putin si adormeam. Asta atunci cand nu eram orbit de luminile si felul in care este filmat.
Putea sa fie ceva diferit, in sensul bun al cuvantului, daca se mentinea pe aceeasi linie cu primele 30 de minute din film.
robertsandu
pe 19 August 2012 12:03
Un film care putea deveni o adevărată capodoperă, dacă Gaspar n-ar fi apelat iar la scene de violență gratuită - deja devenite un fetiș al său. Din punct de vedere vizual, Enter the Void este solid. Mi-a plăcut și povestea cu iz budist legată de reîncarnare, dar e posibil ca ea să fi servit doar ca pretext, pentru ai permite lui Noe să ne arate cât de bine știe el să manevreze camera.
Pe de altă parte, Enter the Void este prea lung. Asta și pentru că se repetă anumite secvențe, într-o rutină destul de obositoare de privit - apropo de obositor, luminile stroboscopice din film sunt folosite în exces. 7.
psihologu
pe 26 Ianuarie 2012 12:19
Enter the Void este Dead Man-ul lui Jim Jarmusch de acum aproape douăzeci de ani. Ingredientele sunt aceleaşi: halucinaţii invaziv şi pervaziv autoinduse by all kind of drugs, respectiv tribulaţii pe tema decorporalizării în urma aşa-numitelor near/after death experiences. Diferenţa e la nivel de rezolvare tehnică: în locul sobrelor – prin poezia lor – cadre trase în alb-negru de Jarmusch, Noé vine cu un mix imagistic incandescent scos parcă din sala cazanelor în care Belzebut îl perpeleşte pe Bosch, cu imagini de o cruzime, inclusiv cromatică, pe alocuri insuportabilă şi cu un flux narativ transmis/filtrat/dezagregat în permanenţă prin intermediul camerei subiective. Enter the Void e, deci, un Dead Man uluitor de cinetic, uluitor de fluid, pentru că esenţa halucinaţiei şi a experienţelor ultime e însăşi mişcarea dezordonată, accelerarea, aglomerarea paroxistică de emoţii şi adrenalină (trec peste faptul că Paz de la Huerta, titulara rolului principal feminin, îşi desăvârşeşte aici evoluţia suprarealist eterică din The Limits of Control!).
aka_papu
pe 19 Noiembrie 2011 10:55
Vizionarea acestui film m-a captivat enorm.
Tehnica filmarii, culorile, simbolurile, sunetul, imaginea te tin in priza pe toata durata filmului.
pe 25 Octombrie 2010 18:27
[...] freamatul salii de cinema, ar fi fost mai bine primit la jumatatea duratei director’s cut-ului), Enter the Void se involbureaza intr-o panza multidirectionala, succesiunea itelor conexe fata de Linda fiind [...]
Munchausen
pe 21 Octombrie 2010 20:05
Un film special pe care fie il iubesti, fie il urasti. Pretextul este destul de simplu, un mic drug deal ce sfarseste in toaleta. Dupa ce initial spectatorul este in pielea lui Oscar, ulterior ajunge sa pluteasca intre ceruri si infern, urmand sufletul chinuit al protagonistului. Cartea tibetana a mortii este folosita ca un laitmotiv al filmului ce induce specatorului stari emotionale extreme cu ajutorul efectelor vizuale si sonore. Unul din cele mai bune "death trip-uri" cinematografice.
iLoveHDgirls
pe 19 Octombrie 2010 16:43
as vrea sa il vad pare super interesant dar cum zicea 18 nu e de gasit...........
para18
pe 27 August 2010 16:22
acest film a fost prezentat cu mare fast ca o adevarata capodopera dar din pacate nu am auzit nimic despre el. nici la cinema, nici pe internet, nicaieri...dupa ce am vazut "irreversible" am ramas impresionat de calitatile lui noe si sper sa apara undeva si acest film.
ai ales ca a fost filmat la Tokio, ce oras unic...
Pentru mulți poate fi disturbing ceea ce vor vedea, dar subiectul tabu face parte din realitae și este tratat ca o artă, o ascensiune in infern o plutire in neant sau intr-un ocean al minții, foarte departe de țărm sau civilizatie.
Un film care mai greu poate fi apreciat la noi tocmai datorită adevărului gol-goluț ilustrat, datorită inhibițiilor scoase inaintea cortinei și nu păstrate in culise.
Un univers a lui Gaspar Noe care nu este roz numai datorită culorilor arătate in film, dar care este mai mult negru in realitate, o incursiune in tenebrele minții umane și in străfundurile a ceea ce nu trebuie povestit.
Filmul trebuie privit ca pe o artă, in mod detasat pe cât posibil, altfel pot apărea gânduri nocive pentru privitor
Cu cât icerci să analizezi mai mult ce vezi, cu atât riști să pierzi esența filmului, deci mai bine gândești ce a vrut să sublinieze regizorul, nu să analizezi ce e negru pe alb.
Intr-adevăr nu e pt oricine în special dacă sunt persoane care suferă de epilepsie, dar pentru ceilalțti este de vizionat, in special pentru cei care evită să vorbească despre tabu și fructe interzise-droguri, sex, dorințe refulate și experiențe care te fac să trăiești ,,on the edge,,.
Sigut, cei care s-au identificat cu filmul acesta au avut o poveste asemănătoare, neplăcută si mai bine să nu treci prin ce a fost ilustrat in film, dar să te pui in pielea unui personaj din film te va face să vezi dincolo de ecran, să empatizezi cu ceea ce vezi să să intelegi mesajul din spate. A nu se intelege o indemnare la ceva din film, ci nummai un exercițiu de imaginație detasat.
Felicitări regizorului Gaspar Noe pentru curajul de a-și transpune viața intr-un film.
Controversat pentru unii, realist și artistic penttu altii.
Stroboscopul din deschidere nu dureaza exagerat de mult timp ca efect asa ca imediat dupa intro, Noe, prin intermediul lui Oscar ne mai administreaza o doza dintr-un alt compus ilegal, doar ca de data asta mult mai chimic si deci mai puternic. Alunecam usor din a fi privirea personajului principal in a inlocui psihicul acestuia. Galaxii, harti astrale, episoade spirituale, intalniri la confluenta religiilor, toate inunda sinapsele cerebrale atunci cand efectul drogului atinge climaxul.
O intrebare totusi ramane permanenta, chiar si in aceasta uitare de sine: Sufletul, ce este el, ce vede si ce percepe cand paraseste corpul fie doar si pentru un scurt moment datorat unei epifanii sau a unei morti clinice; sau ce nevoi esentiale are aceasta esente energetica umana? Iar raspunsurile nu intarzie mult timp pana sa apara.
Oscar este impuscat!
Urmeaza un zbor atemporal, asa cum ar suna definitia spiritului uman ce nu se subjuga niciunei legi fizice pamantene. Trecutul e prezent, viitorul tinde spre regret si iarasi ne intoarcem in trecut. O senzatie metafizica, autentica, bine prezentata si care te supune unor intrebari stringente. Dar asta imediat dupa, pentru ca in timpul filmului te simti realmente eteric, te regasesti in Oscar si realizezi calatoria finala in locul lui. Oscar si-a sententiat singur viata si in ciuda avertismentelor cu caracter profetic, alege sa persiste pe un drum infundat de unde e limpede ca nu se va mai intoarce. Ceva din final ofera parca o speranta, si dupa o invadare a numeroase episoade intime la care intr-o forma oarecum stranie asistam mai mult decat era cazul, o reintalnim pe Linda (Paz de la Huerta), intr-o ipostaza erotica si lucrurile dau senzatia ca se reaseaza pe un fagas normal. Dar doar in aparenta pentru ca cercul vietii, rotund la prima impresie, cu sufletul ce se reintrupeaza in lumea de care nu se poate desparti este brutal sfarmat sub bocancul ciocatei unui Noe neindurator. “Nu cred in reincarnare… scena finala inseamna o amintire pentru ca in ea am filmat-o pe mama lui Oscar, nu pe sora lui si nu pe viitorul posibil copil al ei.” Si mai apoi, cu aceeasi duritate inumana naruie orice speranta de restart al unei vieti ratate spunand: “Nu exista o a doua sansa. Viata e acum si aici. Atat!” Si filmul capata noi dimensiuni date de afirmatiile celui ce l-a plamadit in aceasta maniera sadica dar artistica pana la refuz.
Impresionanta in aceasta realizare, (pe langa volatilitatea aerica a transpunerii spectatorului intr-un spirit) e cursivitatea calatoriei. Probabil cea mai greu de realizat parte a intregului proiect si singura frica declarata a regizorului, el, Noe temandu-se ca nu va putea exprima vizual intentia sa de a descrie salturi intre perioade indepartate de viata sau a nu reusi sa ne faca sa ne perindam printre locuri, timpuri si personaje. Si totusi, pe cat de mare a fost angoasa, pe atat de valoros e rezultatul. Efectiv simti ca te dedublezi si ca realizezi calatoria pe aripile nevazute ale unei entitati nemateriale. Si toate aste apeland in redare la planurile continue, lipsite de taieturi sau montaje inutile. Secvente lungi ce lasa mintea sa planeze asupra evenimentelor, sa zboare ca gandul dintr-o scena in alta. Ceva electric, neinteles la nivel logic dar care totusi ramane plauzibil in inconstientul devenit constient pe perioada proiectiei, ii confirma spusele autorului.
Coloritul, acele leziuni oculare cauzate de exploziile violente ale frecventelor extremede lumina descumpusa, hipnotism in masa ce e posibil de realizat doar de un maestru al iluziilor colective, ramane marca patentata Gaspar Noe. Ori folosinta acestui atu, iarasi si iarasi, la capacitatea sa maxima de a impresiona, nu l-a tradat inca pe director in narare.
Ciudat e ca sentimentalismul, raspunsul afectiv al faptelor e sacrificat in favoarea tuturor celorlalte senzatii-simturi. Catre inima se adreseaza cam putin mesaj din acest film. Si totusi, pe un palier inteligibil, produsul artistic functioneaza. Probabil ca mesajul se adreseaza mai mult spiritului despre care stiinta nu stie absolut nimic. Ceva rezoneaza cu acele radiatii luminoase ce dau culorile tari despre care vorbeam ceva mai intainte. Ce? Habar nu am. Tind sa cred ca e … Gaspar Noe.
Concluzie: Calatorie deloc imaginara a acelei parti din creier care e mai presus de sentimentele primare, asa cum se inteleg ele de cei inca aflati prizonieri in trup. Inovatie nu la nivel tehnic ci la cel al utilizarii mijloacelor tehnice. Un abuz de unghiuri, filtre, lumini si culoare cum rar iti este dat sa vezi pe ecran. Dar cine poate sa conteste viziunea artistica a regizorului, avand argumente indestructibile si sa nege ca nu asa se vede viata de acolo de sus, dupa ce, pulsatiile vietii fizice vor fi fost reduse la tacere si deci, nu iti vor mai perturba inutil perceptia? Nota 7,37!
Toate mi s-au părut foarte interesante. Tehnica de filmare m-a fascinat dar per total a fost un film interesant.
Sfanta maiculita, aproape trei ore...Vrea sa fie The Lord Of The Rings, da' din pacate da cu laba-n baba mizerabil. Mai aveam putin si adormeam. Asta atunci cand nu eram orbit de luminile si felul in care este filmat.
Putea sa fie ceva diferit, in sensul bun al cuvantului, daca se mentinea pe aceeasi linie cu primele 30 de minute din film.
Pe de altă parte, Enter the Void este prea lung. Asta și pentru că se repetă anumite secvențe, într-o rutină destul de obositoare de privit - apropo de obositor, luminile stroboscopice din film sunt folosite în exces. 7.
Tehnica filmarii, culorile, simbolurile, sunetul, imaginea te tin in priza pe toata durata filmului.