Părerea criticului
De la regizorul Antoine Fuqua („Training Day”) şi scenaristul Kurt Sutter („Sons of Anarchy”) vine în cinematografele noastre „Southpaw: Lovitură de stânga” – povestea lui Billy „The Great” Hope, deţinător al titlului de Campion Mondial de Box la Categoria Semigrea (jucat de Jake Gyllenhaal). Interpretarea lui Gyllenhaal, faptul că personajul său nu este doar o mașină de box, ci este atât de uman, și scenele de luptă filmate în toată brutalitatea și naturaismul lor - ne țin legați de film până la final.
Mai degrabă xenofob decât rasist, filmul este imaginea eroilor americani anglo saxoni (plus, de dragul corectitudinii, și afro-americani) contra „străinilor” seminecivilizați: în film, latino- americanii. Boxerul alb (protagonistul) este mână în mână cu mentorul de culoare (cel care îl ajută), împotriva unui erou negativ violent, dezagreabil și imatur. Evident, nu este nicio coincidență că acest erou negativ este columbian (țara din America Latină pe care majoritatea nord-americanilor o văd (încă) ca pe un iad al drogurilor și rădăcina tuturor relelor. În plus, îl cheamă Escobar, ca pe celebrul interlop și baron al drogurilor din anii 80-90. Evident, tot din Columbia.
Filmul nu este lipsit de clișee: cel mentorul- antrenor (Forest Whitaker), al cărui profil psihologic depășește pe cel al unui antrenor de box și bate mai curând spre cel de mentor în artele marțiale orientale (deși Hope nu este tocmai un karate kid), tema atât de dragă a „underdog-ului” defavorizat (cel care intră în competiție cu șanse inegale și care trebuie să o câștige), tema boxerului forțat să reintre în ring după ce sănătatea și propriile necazuri nu îl mai recomandă ca pe un campion (putem vorbi despre Billy Hope ca despre un alt „Cinderella Man”, protagonistul filmului din 2005 despre James Braddock, un alt boxer forțat de obligația de a-și întreține familia, cândva în anii 30, care intră din nou în ring și câștigă în pofida unei accidentări.
Pe lângă Cinderella Man, unele scene trimit la Rocky: fanii își amintesc scenele în care Rocky se antrena în condiții spartane, după cum și Billy Hope se antrenează într-o sală de box sordidă, ridicând pneuri uzate. Și nu este singurul rapel la personajele lui Stallone: Rambo era, ca și Billy Hope, un „angry white male”: omul alb care luptă (la propriu și la figurat) să își apere familia și statutul (cândva garantat), într-o lume din ce în ce mai diversă și mai imprevizibilă. Chiar și titlul „southpaw” înseamnă stângaci, teoretic un dezavantaj major în box - vorbește de un defavorizat care încearcă să se impună.
Filmul caută să fie și „political correct”, și vorbește unei întregi generații de tineri americani, unii dintre ei defavorizați: Bill Hope vine dintr-un orfelinat dintr-un cartier rău famat, iar antrenorul lui Forest Whitaker ține, ca un veritabil apostol al boxului, o sală de antrenament pentru copiii de culoare de pe străzile din New York. Să adăugăm și fundalul de muzică rap pe care se antrenează protagonistul pentru a reveni în ring. De altfel, rapperul 50 Cent apare în rolul impresarului lui Billy.
Impresionează plăcut personajul Leila, fiica lui Hope, pentru că are veritabile calități de adult - inteligentă, cu discernământ. Hope, pe de altă parte, este un erou imperfect - o dramă în familie îl face să fie dezechilibrat și la un pas de crimă, iar educația sumară și copilăria grea și-au spus cuvântul în formarea lui, lucru care devine aproape evident atunci când încearcă fără succes să își ajute fiica la o temă simplă de gramatică. Meritul lui Jake Gyllenhaal este că evită, în multe dintre personajele sale, să fie un erou opac, o mașină de box sau de luptă. Imperfect, îngândurat, sensibil, lasă personajelor sale complexitate și putere de evoluție.
Se fac câteva timiteri la alte genuri: scenele în care protagonistul se strecoară, cu gluga pe cap și cu arma în mână, pentru a-și împușca dușmanul nu vin din filmele cu sportivi, ci mai degrabă din filmele cu justițiari.
Southpaw are tot potențialul pentru a fi o poveste motivațională, pentru toți cărora povestea unui boxer alb care se ridică din propria cenușă are cu ce să îi inspire. Păcatul filmului este că apasă pedala melodramei până la saturație.
Mai degrabă xenofob decât rasist, filmul este imaginea eroilor americani anglo saxoni (plus, de dragul corectitudinii, și afro-americani) contra „străinilor” seminecivilizați: în film, latino- americanii. Boxerul alb (protagonistul) este mână în mână cu mentorul de culoare (cel care îl ajută), împotriva unui erou negativ violent, dezagreabil și imatur. Evident, nu este nicio coincidență că acest erou negativ este columbian (țara din America Latină pe care majoritatea nord-americanilor o văd (încă) ca pe un iad al drogurilor și rădăcina tuturor relelor. În plus, îl cheamă Escobar, ca pe celebrul interlop și baron al drogurilor din anii 80-90. Evident, tot din Columbia.
Filmul nu este lipsit de clișee: cel mentorul- antrenor (Forest Whitaker), al cărui profil psihologic depășește pe cel al unui antrenor de box și bate mai curând spre cel de mentor în artele marțiale orientale (deși Hope nu este tocmai un karate kid), tema atât de dragă a „underdog-ului” defavorizat (cel care intră în competiție cu șanse inegale și care trebuie să o câștige), tema boxerului forțat să reintre în ring după ce sănătatea și propriile necazuri nu îl mai recomandă ca pe un campion (putem vorbi despre Billy Hope ca despre un alt „Cinderella Man”, protagonistul filmului din 2005 despre James Braddock, un alt boxer forțat de obligația de a-și întreține familia, cândva în anii 30, care intră din nou în ring și câștigă în pofida unei accidentări.
Pe lângă Cinderella Man, unele scene trimit la Rocky: fanii își amintesc scenele în care Rocky se antrena în condiții spartane, după cum și Billy Hope se antrenează într-o sală de box sordidă, ridicând pneuri uzate. Și nu este singurul rapel la personajele lui Stallone: Rambo era, ca și Billy Hope, un „angry white male”: omul alb care luptă (la propriu și la figurat) să își apere familia și statutul (cândva garantat), într-o lume din ce în ce mai diversă și mai imprevizibilă. Chiar și titlul „southpaw” înseamnă stângaci, teoretic un dezavantaj major în box - vorbește de un defavorizat care încearcă să se impună.
Filmul caută să fie și „political correct”, și vorbește unei întregi generații de tineri americani, unii dintre ei defavorizați: Bill Hope vine dintr-un orfelinat dintr-un cartier rău famat, iar antrenorul lui Forest Whitaker ține, ca un veritabil apostol al boxului, o sală de antrenament pentru copiii de culoare de pe străzile din New York. Să adăugăm și fundalul de muzică rap pe care se antrenează protagonistul pentru a reveni în ring. De altfel, rapperul 50 Cent apare în rolul impresarului lui Billy.
Impresionează plăcut personajul Leila, fiica lui Hope, pentru că are veritabile calități de adult - inteligentă, cu discernământ. Hope, pe de altă parte, este un erou imperfect - o dramă în familie îl face să fie dezechilibrat și la un pas de crimă, iar educația sumară și copilăria grea și-au spus cuvântul în formarea lui, lucru care devine aproape evident atunci când încearcă fără succes să își ajute fiica la o temă simplă de gramatică. Meritul lui Jake Gyllenhaal este că evită, în multe dintre personajele sale, să fie un erou opac, o mașină de box sau de luptă. Imperfect, îngândurat, sensibil, lasă personajelor sale complexitate și putere de evoluție.
Se fac câteva timiteri la alte genuri: scenele în care protagonistul se strecoară, cu gluga pe cap și cu arma în mână, pentru a-și împușca dușmanul nu vin din filmele cu sportivi, ci mai degrabă din filmele cu justițiari.
Southpaw are tot potențialul pentru a fi o poveste motivațională, pentru toți cărora povestea unui boxer alb care se ridică din propria cenușă are cu ce să îi inspire. Păcatul filmului este că apasă pedala melodramei până la saturație.
