Părerea criticului
În ultima vreme am fost victimele unei tendinţe enervante: o avalanşă de thrillere cu mesaj, pentru că, aparent, nu mai este de ajuns să asmuţi un psihopat dement asupra unui inocent. Nu, acum este nevoie ca psihopatul dement să livreze un mesaj politic (cum se întâmplă în cel mai peltic mod cu putinţă în Noaptea masacrului) sau este nevoie ca thriller-ul să se transforme într-o confruntare între clase, sexe, rase, generaţii, aşa cum se întâmplă în Blink Twice. În acest context, anunţ cu bucurie că Speak No Evil este un thriller imprevizibil, captivant şi, mai ales, cinstit.
Încă din primul cadru îi întâlnim pe Louise (Mackenzie Davis) şi Ben (Scoot McNairy), doi americani în vacanţă în Italia împreună cu fiica lor, Agnes (Alix West Lefler). În acelaşi hotel stau Paddy (James McAvoy) şi Ciara (Aisling Franciosi), doi britanici care americanilor le par gălăgioşi şi antipatici, dar curând exuberanţa lor se dovedeşte acaparantă, iar între cei patru adulţi se leagă o prietenie urmată de o invitaţie la ferma lui Paddy. Eroii acceptă invitaţia într-o doară, dar o dată ajunşi la fermă cei trei oaspeţi vor fi tot mai sideraţi de comportamentul gazdelor şi de cum acestea se poartă cu fiul lor mut, Ant (Dan Hough). Nu trece mult şi situaţia degenerează...
Trebuie spus că Speak No Evil este remake-ul filmului danez cu acelaşi titlu din 2022 şi o scurtă privire aruncată trailer-ului acelui thriller sugerează că versiunea cu James McAvoy este o apăsată copie la indigo, în spirit şi literă, a originalului.
Fără să dau spoilere, Speak No Evil cucereşte cu elementele sale destabilizatoare, dar şi cu un comentariu cu privire la o problemă ubicuă a societăţii de azi, aceea că suportăm mult prea des situaţiile inconfortabile provocate de alţii doar din teama de a nu pune paie pe focul unui conflict. Chiar dacă Paddy şi Ciara au un comportament tot mai bizar, Louise şi Ben suportă totul fără să crâcnească, tocmai din această teamă de a nu inoportuna. Rezultatul? Disconfortul propriu şi sacrificarea onestităţii în relaţia cu celălalt.
Este grăitoare o scenă de rău augur care se poate vedea şi în trailer: în prima seară a vizitei, Paddy găteşte la cuptor o gâscă şi o forţează pe Louise să guste, deşi aceasta repetă insistent că e vegetariană. Mi-ar plăcea să cred că, în situaţia în care o gazdă mi-ar desconsidera în aşa hal crezurile şi opţiunile (indiferent cât de mult i-ar contrazice propriile crezuri şi preferinţe), m-aş urca în maşină şi aş pleca fără să mai privesc în urmă. În momentul când Louise şi Ben nu fac asta, spectatorul se relaxează cu anticipaţie în scaunul de cinema, spunându-şi că "ăştia doi chiar şi-o merită". Şi când eroii se întorc într-o situaţie evident periculoasă pentru a recupera iepuraşul de pluş al fiicei lor, de teama să nu-i provoace acesteia o traumă, reacţia e "ăştia doi şi-o merită rău de tot!".
Indiferent de modul tot mai absurd şi dement în care evoluează lucrurile, nu ai cum să nu simţi o anumită satisfacţie când inofensivii Louise şi Ben sunt puşi în situaţii care îi forţează la alegeri tot mai categorice. Evident că cei doi protagonişti, oricât de anoşti, frustraţi, antipatici şi lipsiţi de personalitate ar fi, nu "merită" nimic din ceea ce li se întâmplă. Este aproape catartic modul cum ameninţarea tot mai apăsată din jurul lor îi transformă în adevăraţi protagonişti cu care publicul ţine din toată inima, într-o luptă categorică şi lipsită de nuanţe între principalele forţe în opoziţie în orice ficţiune de la Epopeea lui Ghilgameş încoace: binele şi răul.
Încă din primul cadru îi întâlnim pe Louise (Mackenzie Davis) şi Ben (Scoot McNairy), doi americani în vacanţă în Italia împreună cu fiica lor, Agnes (Alix West Lefler). În acelaşi hotel stau Paddy (James McAvoy) şi Ciara (Aisling Franciosi), doi britanici care americanilor le par gălăgioşi şi antipatici, dar curând exuberanţa lor se dovedeşte acaparantă, iar între cei patru adulţi se leagă o prietenie urmată de o invitaţie la ferma lui Paddy. Eroii acceptă invitaţia într-o doară, dar o dată ajunşi la fermă cei trei oaspeţi vor fi tot mai sideraţi de comportamentul gazdelor şi de cum acestea se poartă cu fiul lor mut, Ant (Dan Hough). Nu trece mult şi situaţia degenerează...
Trebuie spus că Speak No Evil este remake-ul filmului danez cu acelaşi titlu din 2022 şi o scurtă privire aruncată trailer-ului acelui thriller sugerează că versiunea cu James McAvoy este o apăsată copie la indigo, în spirit şi literă, a originalului.
Fără să dau spoilere, Speak No Evil cucereşte cu elementele sale destabilizatoare, dar şi cu un comentariu cu privire la o problemă ubicuă a societăţii de azi, aceea că suportăm mult prea des situaţiile inconfortabile provocate de alţii doar din teama de a nu pune paie pe focul unui conflict. Chiar dacă Paddy şi Ciara au un comportament tot mai bizar, Louise şi Ben suportă totul fără să crâcnească, tocmai din această teamă de a nu inoportuna. Rezultatul? Disconfortul propriu şi sacrificarea onestităţii în relaţia cu celălalt.
Este grăitoare o scenă de rău augur care se poate vedea şi în trailer: în prima seară a vizitei, Paddy găteşte la cuptor o gâscă şi o forţează pe Louise să guste, deşi aceasta repetă insistent că e vegetariană. Mi-ar plăcea să cred că, în situaţia în care o gazdă mi-ar desconsidera în aşa hal crezurile şi opţiunile (indiferent cât de mult i-ar contrazice propriile crezuri şi preferinţe), m-aş urca în maşină şi aş pleca fără să mai privesc în urmă. În momentul când Louise şi Ben nu fac asta, spectatorul se relaxează cu anticipaţie în scaunul de cinema, spunându-şi că "ăştia doi chiar şi-o merită". Şi când eroii se întorc într-o situaţie evident periculoasă pentru a recupera iepuraşul de pluş al fiicei lor, de teama să nu-i provoace acesteia o traumă, reacţia e "ăştia doi şi-o merită rău de tot!".
Indiferent de modul tot mai absurd şi dement în care evoluează lucrurile, nu ai cum să nu simţi o anumită satisfacţie când inofensivii Louise şi Ben sunt puşi în situaţii care îi forţează la alegeri tot mai categorice. Evident că cei doi protagonişti, oricât de anoşti, frustraţi, antipatici şi lipsiţi de personalitate ar fi, nu "merită" nimic din ceea ce li se întâmplă. Este aproape catartic modul cum ameninţarea tot mai apăsată din jurul lor îi transformă în adevăraţi protagonişti cu care publicul ţine din toată inima, într-o luptă categorică şi lipsită de nuanţe între principalele forţe în opoziţie în orice ficţiune de la Epopeea lui Ghilgameş încoace: binele şi răul.
