Părerea criticului
Cu un început în mega-forţă şi un final care face să merite drumul la cinema, Spectre lasă totuşi impresia că e mai ocupat să omagieze vechile producţii ale seriei. Aerul retro şi faptul că, până la urmă, Bond petrece două ore jumate încercând în principal să-şi salveze "fetele" sunt o idee deconcertante, dar lui Sam Mendes nu i se poate reproşa că nu aduce pe ecran un spectacol impresionant (şi extrem de costisitor). Escapism cinematografic la cel mai înalt nivel, Spectre nu se compară, totuşi, cu excelentul Casino Royale, punctul de referinţă al seriei.
Ce captivează la premiera din 6 noiembrie este modul cum scenariul scris de John Logan (şi alţii) împachetează noua aventură a lui Bond ca un punct culminant al întregii serii de filme cu Daniel Craig în rolul agentului. Acum nouă ani Casino Royale ni-l arăta pe Bond primind "permisul de a ucide" şi pierzând-o pe iubita lui Vesper Lynd (Eva Green), iar în Spectre îl vedem înfruntând maleficul spectru din spatele ultimelor patru misiuni globale. Christoph Waltz nu greşeşte nicio notă în interpretarea psihopatului Franz Oberhauser, dar nici nu-şi face spectatorul să uite că este cel mai "type-casted" actor de la Hollywood cu două Oscaruri pe noptieră.
Spectre începe cu o mega-urmărire în aglomeratul Ciudad de Mexico. Este Ziua morţilor, iar mexicanii celebrează viaţa ironizând moartea cu dansuri şi costumaţii elaborate. Bond, într-un costum negru imprimat cu un schelet, urmăreşte un răufăcător, iar Sam Mendes oferă unul dintre planurile-secvenţă cele mai spectaculoase din ultimii ani de cinema: cinci minute de scenariu atent coregrafiate, cu filmări in exterior şi interior şi mii de figuranţi în cadru. Dacă melodia lui Sam Smith "Writing's on the Wall" aproape că te face să-ţi pui mâinile pe urechi, această primă secvenţă te convinge că Mendes şi armata lui de specialişti nu au precupeţit niciun efort pentru a-şi pregăti spectacolul.
Sunt foarte multe lucruri care funcţionează în Spectre, de la tema supravegherii globale la luptele corp la corp şi, una dintre specialităţile seriei, explorarea unor locaţii spectaculoase, gata să se transforme în ruine de îndată ce Bond apare în cadru. Din păcate filmul este prea lung, iar acest lucru se simte, mai ales când scene de minute în şir sunt folosite doar pentru efecte speciale sau urmăriri de maşini ce devin repetitive, aruncate pe ecran numai pentru a ne reaminti cât de "greu de ucis", eficient şi îndrăzneţ este James Bond. Mai mult, filmul deranjează din cauza unor neglijenţe neverosimile pentru un erou infailibil: antagonişti lăsaţi în viaţă doar pentru a reapărea ulterior sau indicii valoroase lăsate în urmă pentru ca Bond să fie capturat exact când o cere scenariul. Deranjează şi faptul că timp de două ore aghiotanţii lui Oberhauser se chinuie să-l lichideze pe agent, deşi villain-ul de-abia aşteaptă să-l întâlnească.
Nu poţi găsi un film al seriei care să omagieze aventurile anterioare cu mai mult aplomb decât Spectre. Maşini, scene, confruntări, gadget-uri din primele 23 de părţi ale francizei sunt omagiate în film, iar acesta devine o idee mai familiar decât ar trebui. Cu excepţia începutului şi a sfârşitului, Spectre arată şi se simte ca o versiune actualizată a unuia dintre filmele cu Sean Connery ale seriei, Mendes parcă proiectându-l pe Bond în anii '60. Dar măcar o face cu stil şi îl iertăm pentru asta.
Ce captivează la premiera din 6 noiembrie este modul cum scenariul scris de John Logan (şi alţii) împachetează noua aventură a lui Bond ca un punct culminant al întregii serii de filme cu Daniel Craig în rolul agentului. Acum nouă ani Casino Royale ni-l arăta pe Bond primind "permisul de a ucide" şi pierzând-o pe iubita lui Vesper Lynd (Eva Green), iar în Spectre îl vedem înfruntând maleficul spectru din spatele ultimelor patru misiuni globale. Christoph Waltz nu greşeşte nicio notă în interpretarea psihopatului Franz Oberhauser, dar nici nu-şi face spectatorul să uite că este cel mai "type-casted" actor de la Hollywood cu două Oscaruri pe noptieră.
Spectre începe cu o mega-urmărire în aglomeratul Ciudad de Mexico. Este Ziua morţilor, iar mexicanii celebrează viaţa ironizând moartea cu dansuri şi costumaţii elaborate. Bond, într-un costum negru imprimat cu un schelet, urmăreşte un răufăcător, iar Sam Mendes oferă unul dintre planurile-secvenţă cele mai spectaculoase din ultimii ani de cinema: cinci minute de scenariu atent coregrafiate, cu filmări in exterior şi interior şi mii de figuranţi în cadru. Dacă melodia lui Sam Smith "Writing's on the Wall" aproape că te face să-ţi pui mâinile pe urechi, această primă secvenţă te convinge că Mendes şi armata lui de specialişti nu au precupeţit niciun efort pentru a-şi pregăti spectacolul.
Sunt foarte multe lucruri care funcţionează în Spectre, de la tema supravegherii globale la luptele corp la corp şi, una dintre specialităţile seriei, explorarea unor locaţii spectaculoase, gata să se transforme în ruine de îndată ce Bond apare în cadru. Din păcate filmul este prea lung, iar acest lucru se simte, mai ales când scene de minute în şir sunt folosite doar pentru efecte speciale sau urmăriri de maşini ce devin repetitive, aruncate pe ecran numai pentru a ne reaminti cât de "greu de ucis", eficient şi îndrăzneţ este James Bond. Mai mult, filmul deranjează din cauza unor neglijenţe neverosimile pentru un erou infailibil: antagonişti lăsaţi în viaţă doar pentru a reapărea ulterior sau indicii valoroase lăsate în urmă pentru ca Bond să fie capturat exact când o cere scenariul. Deranjează şi faptul că timp de două ore aghiotanţii lui Oberhauser se chinuie să-l lichideze pe agent, deşi villain-ul de-abia aşteaptă să-l întâlnească.
Nu poţi găsi un film al seriei care să omagieze aventurile anterioare cu mai mult aplomb decât Spectre. Maşini, scene, confruntări, gadget-uri din primele 23 de părţi ale francizei sunt omagiate în film, iar acesta devine o idee mai familiar decât ar trebui. Cu excepţia începutului şi a sfârşitului, Spectre arată şi se simte ca o versiune actualizată a unuia dintre filmele cu Sean Connery ale seriei, Mendes parcă proiectându-l pe Bond în anii '60. Dar măcar o face cu stil şi îl iertăm pentru asta.
