Spellbound (1945)

Frumos, coerent, simplu, natural. E-adevarat ca scena de la schi e neverosimila, dar slava Domnului ca Hitchcock nu e perfect! Iar umorul profesorului m-a cucerit definitiv.

De fiecare data este o placere sa revezi acest clasic al lui Hitchcock chiar daca este un film de dragoste mai degraba. Totusi regizorului ii place sa se joace cu publicul dand chiar si personajelor secundare forta. Protagonisti se ridica la inaltimea situatiei in felul lor. Inteligenta versus charm, frica versus armonie. Restul il veti descoperi singuri. De re-vazut.

Este un film clasic marca Alfred Hitchcock foarte bun despre abuzul unei amnezii asupra unui om..filmul are montaje și cadre perfecte,interpretarea actorilor este foarte bună..îmi place că are o atmosferă apăsătoare care te ține într-un suspans continuu..recomand cu încredere..!

Fără îndoială, punctul forte al acestui film este scenariul. Trecând peste anumite părţi care pot părea forţate sau inadecvate, este în mare parte un story ingenios construit, care ridică nenumărate semne de întrebare şi menţine suspansul pe tot parcursul filmului, ba chiar te invită să completezi interpretările posibile. Fireşte, la o vizionare în prezent trebuie să ţinem cont de data la care a fost realizată pelicula, unele tipuri de dialoguri sau mijloace de exprimare nemaifiind utilizate astăzi. (Interesant de remarcat că schiţele din visul unuia dintre personaje au fost realizate după desene de Salvador Dali - ceea ce se şi vede, la o privire mai atentă). Nu e un film perfect, parcă e prea demonstrativ pe alocuri, dar e o realizare interesantă şi ingenioasă. Rămâi la final cu impresia că a meritat, chiar dacă e perfectibil în unele părţi.

　　　　　　　　　　　　　　　　　　　　　　　　　　　　

Nu stiu daca filmul poate placea oricui. Poate si pentru faptul ca are o poveste atipica, desi genul de subiect a mai facut obiectul unor filme de categorie B de data mai recenta (cum ar fi "Analiza finala" din 1992). Si nici nu cred ca "Spellbound" e cel mai bun film realizat de Hitchcock, in comparatie cu "Pscyho", "Marnie" sau "Vertigo" (lista poate fi mai lunga).
Dar povestea seduce, mai ales datorita intrigii si farmecului celor doua personaje principale. Visul impostorului Edwardes este fascinant, intr-adevar! Nu mai comentez colaborarea cu Salvador Dali...
In orice caz, constat odata cu trecerea timpului, ca filmele vechi realizate de monstri sacri raman adevarate filoane de aur pentru iubitorii celei de-a 7ea arte!...

Filmul acesta m-a incantat in ciuda unor insistente cateodata comice de-a dreptul pe psihanaliza drept solutia tuturor problemelor si cheia tuturor misterelor, in ciuda faptului ca ideea de femeie doctor in psihanaliza (sau in orice altceva) e constant luata in ras de personajele masculine ale filmului si in ciuda faptului ca insistentele astea aduc a cliseizare.

Pe de alta parte, suntem cumva avertizati de la bun inceput cum ca psihanalistul va cauta sa deschida usi inchise ale mintii: "Once the complexes that have been disturbing the patient are uncovered and interpreted, the illness and confusion disappear ... and the devils of unreason are driven from the human soul." Afirmatie care ajunge sa para o ironie fina (probabil neintentionata) odata analizata prin prisma povestii doctorului care se indragosteste de pacientul amnezic si posibil criminal, pe care-l disculpa mereu cu niste explicatii care unei minti "sanatoase" ii par neverosimile. Constance (Ingrid Bergman care joaca impecabil), acuzata de lipsa experientei in dragoste si de a fi prea rationala, devine deci femeia irationala a carei judecata profesionala nu poate fi luata in seama tocmai din cauza legaturii sentimentale cu pacientul. Cuplul Constance Peterson - John Ballantine este foarte credibil. Momentul de "love at first sight" pare atat de natural incat pune jocul actoricesc al protagonistilor intr-o lumina favorabila de la bun inceput. Secventa visului realizata de Salvador Dali este si ea punct de interes, pe langa alte incercari (pe alocuri fortate) de a face apel la simboluri si trimiteri catre traume din copilarie (esenta psihanalizei, nu-i asa?). Daca insistentele asupra minunilor pe care le poate face psihanaliza doar ne-au amuzat pana in momentul aparitiei personajului jucat de Michael Chekhov, atunci cand intra batranelul Alex Brulov in scena suntem convinsi definitiv: el e personificarea doctorului stie-tot si, intentionat sau nu, da o nota comica filmului atat prin comentariile sale referitoare la femei indragostite ("Women make the best psychoanalysts, till they fall in love. After that, they make the best patients.") si casatorie ("There is nothing so nice as a new marriage. No psychoses yet, no aggressions, no guilt complexes. I congratulate you and wish you have babies and not phobias.") cat si prin contrastul dintre naivitatea aparenta a personajului si ascutimea mintii acestuia. Acest personaj, pe langa magnetismul cuplului Bergman-Peck si evidenta fixatie pe psihanaliza (fixatie care duce la un efect oarecum comic pentru spectatorul care vede filmul la peste 70 de ani de la momentul lansarii lui) au transformat acest film intr-o experienta de vizionare extrem de placuta pentru mine.

Desi Hitchcock insusi si-a desconsiderat oarecum propriul film (“just another manhunt wrapped up in pseudo-psychoanalysis.”) eu il recomand ca pe unul din acele filme care prind spectatorul si-l tin bine pana la capat.

Interesanta aceasta colaborare: Alfred Hitchcock - Salvador Dali. Scena visului este intr-adevar dusa la rang de arta de catre inconfundabilul indragostit al formelor fluide. Este probabil cea mai importanta parte, ca realizare ma refer, din tot acest film, film ce trebuie sa marturisesc ca nu mi-a placut.
M-a dezamagit sa vad ca Hitchcock s-a "conformat" la toate stereotiile vremii in ceea ce priveste interpretare, muzica, puncte culminante si chiar si lumminile si umbrele folosite pentru a accentua anumite momente, stereotipuri atat de uzitate in acea perioada in mai toate productiile ce se realizau in cetatea filmului.
La fel de surprins am fost si de usurinta cu care a acceptat mutilarea chiar a nestematei acestui film. Scena pomenita mai sus, a visului, scena ce trebuia sa fie muuult mai lunga, mult mai incarcata de indicii si de elemente ce ar fi trebuit sa dea o semnificatie mai plauzibila in ceea ce priveste interpretarea visului dupa standarde psihologico-psihiatrice a evenimentelor traumatizante ce au fost reprimate de catre subiectul pacient.
Asa, toata acea rastalmacire a visului, este fortata, trasa de par rau de tot. Chiar Dali declarandu-se dezamagit in ceea ce priveste ciopartirea scenei pe care el a gandit-o. Dar nici aceasta varianta trunchiata nu a fost toata inclusa in film. O alta bucata buna a cazut la montaj din pacate.
Despre actori am spus ca m-au dezamagit. Nu ei prin prestatia efectiva ci ca maniera regizorala. Ceea ce li s-a cerut sa transmita in anumite scene. Daca in multe filme ale anilor 40 ma sufoca acea interpretare melodramatica a divelor timpului, interpretare obisnuita perioadei, aici totul este inzecit mai enervant. Nu mai avem o diva ci un div in persoana lui Gregory Peck. Si nu e un repros adus actorului, care mai mult ca sigur s-a achitat de sarcini in maniera in care i s-a cerut sa o faca. Toate acele lesinuri si ochi dati peste cap, toate acele ameteli si sacrificii din prea multa dragoste, atat de ieftine..., totul este cat se poate de enervant si de prost gandit.
Actiunea este buna, chiar inovatoare ca si subiect, fiind unul din primele filme ce abordeaza fatis, psihologia ca si metoda invaziva de tratament. Probabil ca ideea in sine l-a si determinat pe Hitchcock sa accepte acest proiect.
Tinand cont de tot ceea ce am enumerat mai sus ca si dezamagiri dpmdv, filmului ii acord nota 6,57! Oricum, scena visului realizeaza cu acele cateva cadre plastice, adevarate tablouri suprarealiste semnate inconfundabil Salvador Dalí.
Ps. Si ca o curiozitate, chiar Hitchcock referindu-se la film, l-a numit: "just another manhunt wrapped up in pseudo-psychoanalysis".

Pasionat de psihologia criminalului şi de crima perfectă, Alfred Hitchcock încearcă în acest film investigarea unei posibile crime a cărei amintire sălăşluieşte în subconştientul unui personaj amnezic. Psihanaliza era pe atunci un domeniu de studiu relativ nou, popularizat de savantul austriac Sigmund Freud (1856-1939), şi care începuse să-şi găsească tot mai mulţi adepţi în lumea medicală.

Copleşit de un profund sentiment de vinovăţie a cărui origine rămâne mult timp incertă, pretinsul dr. Edwardes (Gregory Peck) îşi imaginează că şi-a reprimat amintirea voluntară a unei crime ca urmare a şocului psihic suferit. Mult timp rămâne un mister dacă acea crimă a avut sau nu loc, iar psihanalista Constance Peterson (Ingrid Bergman), îndrăgostită de impostor, încearcă să-i forţeze revenirea memoriei nu prin hipnoză (ale cărei efecte asupra psihicului erau insuficient cunoscute), ci prin încercarea descifrării unui vis straniu care închidea în el amintirile reprimate.

Secvenţa visului este probabil cea mai cunoscută secvenţă a filmului, ea fiind concepută de Hitchcock în colaborare cu pictorul suprarealist Salvador Dali. Abundenţa de simboluri psihanalitice dintr-un vis complex care închidea în el o serie de amintiri şi de dorinţe reprimate a inspirat şi pe alţi cineaşti; spre exemplu, locotenentul Columbo descifrează un vis straniu care se repetă periodic în episodul "Murder: A Self Portrait" (1989) pentru a afla motivaţia ascunsă a unei crime.

Scenariul inteligent, o acţiune creativă şi imprevizibilă, interpretările excelente ale lui Gregory Peck şi Ingrid Bergman, secvenţa onirică a lui Salvador Dali, ca şi regia profesionistă şi experimentată a lui Hitchcock sunt tot atâtea invitaţii pentru a viziona filmul. Din păcate, filmul nu este perfect, existând aspecte implauzibile şi ratări tehnice (precum secvența coborârii pe schiuri, al cărei fals se observă cu ochiul liber), dar acestea sunt prea mărunte pentru a afecta calitatea filmului.

...un film ce se impune printr-o fina analiza a comportamentului uman, a sentimentelor, trairilor si amintirilor, foarte inspirat puse in scena de catre Ingrid Bergman si Gregory Peck...

Spellbound este penultimul film pe care Hitchcock il face pentru producatorul David Selznick (Gone with the Wind, Rebecca) in anul 1945, la reintoarcerea in America dupa o scurta sedere in Anglia in ultimii ani ai razboiului. Ca intriga, filmul are o structura clasic hitchcockiana – o poveste de dragoste in care eroina principala care este medic psihiatru (Ingrid Bergman) se indragosteste la prima vedere de noul sef al clinicii in care lucreaza (Gregory Peck) si, atunci cand acesta este acuzat de crima, il va apara impotriva tuturor aparentelor si a logicilor care nu apartin femeilor indragostite. Temele principale ale visului si memoriei pierdute si regasite pot fi identificate in multe alte filme ale lui Hitchcock, dar aici scenaristii au ales sa pluteasca pe valul psihanalizei, totul capatand o nuanta pseudo-stiintifica. A rezultat un scenariu cu multe lacune de logica si dialoguri care au capatatat cu timpul nuanta comica adaugata comicului natural al actorului Michael Chekhov care joaca rolul secundar un fel de Freud cu accent rusesc.

Mana maestrului incepe sa se simta in tratarea temei visului. Daca in alte filme ale lui Hitchcock atmosfera hipnotica invaluie intreaga actiune, aici visul are frontiere clar delimitate, plasat fiind in miezul filmului si constituind si cheia actiunii. Hitchcock l-a ales pe Salvador Dali pentru a crea aceasta scena si de aici a rezultat un triunghi cinematografic Selznick – Hitchcock – Dali, care nu a functionat in sincronicitate perfecta.

Hitchcock desigur cunostea palmaresul cinematografic al lui Dali, in schimb Selznick ma indoiesc ca vazuse ”Un chien andalou”, dar numele lui Dali ii pica bine pentru faima. Si totusi cand Dali a adus o scena de 20 de minute cu multe elemente extreme (Ingrid Bergman acoperita de furnici, etc.!), Selznick si-a exercitat prerogativele de producator si a cenzurat si scurtat considerabil scena. Hitchcock pretinde ca nu a regizat versiunea finala, dar a acceptat includerea ei in film si, asa cum a iesit, este o scena clasica si faimoasa, cu o certa tenta supra-realista.

In cartea sa de dialoguri cu Hitchcock, François Truffaut este destul de sever cu acest film. Parerea mea este ca exagereaza si ca Hitchcock insusi a iubit acest film mai mult decat o parte din spectatorii sau chiar admiratorii sai. Filmul are destule rateuri – dialoguri firave, o alta scena cheie – cea de la schi – complet ratata tehnic, dar si scene splendide precum cea a sarutului, urmata de deschiderea succesiva a unui sir de usi care extind treptat adancimea campului vizual intr-o metafora cinematografica extraordinara.

Ingrid Bergman este absolut radianta, mai mult decat in orice alt rol cu tenta romantica in care am vazut-o in filmele acelei epoci. Gregory Peck poate ca nu reuseste sa justifice total interesul lui Bergman, dar nu cred ca este complet mis-distribuit cum considera unii critici, din contra, are ceva din angoasa si nesiguranta barbatilor eroi ai lui Hitchcock care asteapta salvarea din partea cavalerei devotate. Hitchcock salveaza, dupa parerea mea, un scenariu care ar fi putut fi un dezastru total, aducandu-l cu oarecare efort la nivelul filmelor relevante din orice retrospectiva a sa.

un duo formidabili de actori cu un scenariu perfect construit, de Alfred Hitchcock execut "Spellbound" una dintre capodoperele sale.

00000000000000000000000000000000000000000000000000000000000000000000

un film extaordinar cu doi actori de exceptie si un regizor
care a facut multe filme bune!
merita vazut!

Un film psihologic de bună calitate, realizat de nume mari ale celei de-a şapte arte: Hichcock, maestrul suspense-ului, Ingrid Bergman, Gregory Peck- în roluri marcante.

Foarte tare legatura dintre :D medic-pacient = love :)) si cika "imposibil sa iubesc un barbat care sa fii comis o crima "! ;)) ! Felul in care isi prezinta Hitchcock intregul joc al mintii ca pe un puzzle pe care sa il compui pana la finalul filmului te mentine intr-o stare de suspans contiunuu iar finalul ca de obicei foarte ok cel putin pt mn care iubesc happy-end-urile ! Si era sa uit de favorita mea Ingrid Bergman :X:X care joaca superb !!! Vizionare placuta !!!!!

Ideea e foarte buna, mi`a placut filmul. Recomand pentru amatorii de ceva clasic, old fashion

mie mi-a placut ,, un subiect interesant , un punct sensibil ..mintea omului ..

Ca e unul dintre cele mai bune filme ale lui Hitchcock sau nu asta e mai putin important. Cert este ca Spellbound este un film care merita toata atentia, mai ales pentru cei pasionati de psihanaliza.
Dovada clara ca Hitchcock nu este doar un foarte bun regizor ci si un fin psiholog.
Bergman si Peck fac un cuplu foarte frumos, scenariul este unul mai mult decat ''fascinant" iar regia pe masura.

Psihanaliza a fost un teren necunoscut până când Hitchcock a ridicat-o la rang de artă. Poate că Spellbound nu este primul film din istorie despre psihanaliză, dar este cu adevărat prima capodoperă care tratează acest subiect. Accentul este pus pe sentimentul de vinovăţie, pe amnezie, dar mai ales pe relaţia ce se naşte între cel care analizează şi cel analizat. Elemetele psihologice importante sunt evidenţiate de maestrul Hitchcock cu ajutorul camerei de filmat. Astfel sentimentul de iubire este sugerat prin close-up-uri centrate pe ochii personajelor, amnezia şi ieşirea personalităţii reale la iveală, prin uşi care se deschid brusc, iar obsesiile, prin urmele lăsate de de dinţii unei furculiţe pe o faţă de masă.

Spellbound ne prezintă o poveste complicată despre cum un psiholog, Constance (Ingrid Bergman) se îndrăgosteşte de un alt doctor, dar care în scurt timp se dovedeşte a fi un pacient cu tulburări psihice care a furat identitatea unui doctor şi pe care se presupune că l-a ucis. Ghidată mai mult de sentimentul dragostei decât de raţiunea profesională, Constance îi permite pretinsului doctor Edwards (Gregory Peck ) să fugă din clinică. Misterul şi povestea de dragoste se dezvoltă pentru că, Constance fuge cu acest personaj enigmatic (John Ballantine), care este din ce în ce mai des controlat de un sentiment al furiei reprimate, de vinovăţie, dar şi de dragoste. Amintiriile blocate sunt pe punctul de a fi desluşite după ce John povesteşte un vis ciudat. Scena visului este cu totul specială, ochii uriaşi de pe cortine şi misteriosul proprietar cu mască nu au cum să nu te impresioneze.

Poate că Spellbound nu este unul dintre cele mai bune filme ale lui Hitchcock, dar pentru subiectul tratat este o mare realizare. Interpretarea celor doi mari actori este excelentă şi iese în evidenţă printr-o conexiune puternică ce pare extrem de reală. Un film excelent ce ne vorbeşte despre dragoste, vinovăţie şi mai ales despre fragilitatea psihicului uman.

este unul din cele mai interesante filme psihologice pe care le-am vazut,Urma lasata de dintii unei furculite pe o fata de masa cred ca va ramane "memorabila"

Decorul scenei visului e realizat magistral de Dali, iar povestea seamana cu cea din MARNIE, un alt film al maestrului.Relatia dintre un el si o ea are nenumarate fete, dintre care Hitchcock le alege de obicei pe cele pline de angoasa si mister.Un film spelbounding.

nu este primul film cu Gregory Peck pe care l-am vazut si poate nici cel mai bun. dar este cu siguranta unul deosebit de interesant.

distribuirea sa alaturi de IB este geniala: iata ca desi statura lui impresionanta i-ar fi putut da spectatorului impresia ca el va fi personajul care o va domina pe psihiatra interpretata de IB, adevarul este exact invers: ii descoperim treptat slabiciunile (imaginea simbolica obsesiva care este speculata pentru a explica vulnerabilitatea sa si care fusese exploatata in scop criminal) si ne dam seama ca, inspirata de iubire, ea devine motorul cuplului si reuseste sa dezlege misterul lui in final.

este un film tulburator, care isi depaseste in mod clar limitarile impuse de timpul in care a fost filmat.