Părerea criticului
Pentru corectitudine totală, se cuvine o precizare: Spider-Man 3 a bătut toate recordurile de încasări pe care le-ar fi putut bate, atât în Statele Unite, cât şi în lumea întreagă. Acestea fiind spuse, aş putea să-mi iau jucăriile şi să plec acasă (unde mă aşteaptă un film categoric mai bun), pentru că oricum o să vedeţi filmul.
Cu toate acestea, trebuie să spun de ar putea să vă placă filmul lui Sam Raimi şi, mai ales, de ce ar putea să nu vă placă. Cu prima parte este simplu: efectele speciale sunt tot ceea ce şi-ar fi putut dori cineva să vadă pe un ecran (de preferinţă cât mai mare) în timp ce soarbe din băuturi răcoritoare şi mănâncă popcorn. Efectele sunt excelente, mişcările curgătoare, imaginaţia coregrafiilor de luptă debordantă, costumul se mulează perfect, iar accesoriile şi aptitudinile villain-ilor oferă noi şi noi terenuri neexplorate în ceea ce priveşte efectele speciale. Dar veţi fi surprinţi cât de puţine sunt astfel de scene în comparaţie cu durata (mult prea mare!) de 156 de minute a filmului.
Un alt plus: personajele sau, mai bine zis, părţi ale lor. Eu unul mă săturasem de veşnic blândul Peter Parker, mereu gata să-şi pună costumaşul şi să alunece pe fire până la locul unei fapte reprobabile. Când Sam Raimi anunţa că pe lângă cei trei oponenţi oficiali este posibil ca în Spider-Man 3 să apară şi un al patrulea, nimeni nu se gândea că acesta ar putea fi însuşi Spider-Man. Ei bine da, în colaborare cu o întunecată substanţă aterizată din spaţiu pe un meteorit (se pare că acesta e un vehicol extrem de comun în benzile desenate), Spider-Man se face rău de tot, lacom de putere şi răzbunător, trecând din plictisitoarea zonă albă în ambigua şi nuanţata zonă gri.
La fel ca el, Sandman, ucigaşul unchiului lui Peter, are motivele lui pentru a jefui toate băncile după ce un experiment îl transformă într-o făptură nisipoasă, ce-şi poate schimba forma şi deplasa sub forma unei furtuni de nisip. Tot aşa Green Goblin Jr., nimeni altul decât vechiul prieten al lui Peter, Harry (James Franco), înnebunit să-şi răzbune tatăl ucis, crede el, de fatidicul Spider-Man. Al treilea, Venom, aproape că nu merită menţionat.
Dar cam aici se opresc părţile bune, pentru că în cele 156 de minute auzi mai multe replici tâmpite şi sforăitoare decât în 5000 de episoade din Tânăr şi neliniştit. Personajele feminine (Kristen Dunst, Bryce Dallas Howard) sunt nişte fete Barbie de o imaturitate totală, iar la discursul de final (din păcate se transformă într-un obicei) al lui Peter ţi se strepezesc atât de rău dinţii încât simţi nevoia să vezi apoi un film cu mult sânge. Ca să nu mai amintesc de searbăda corectitudine extrem de politică a scenariştilor, care-şi fac multele personaje să empatizeze reciproc, să-şi analizeze (cu monologuri şi priviri îndreptate spre apus) motivaţiile şi să se ierte într-un final grandios, de mai că simţi nevoia să primeşti nişte şerveţele de unică folosinţă (sau pungi) o dată cu biletul de cinema. Lui James Bond nu-i strica să fie un pic mai uman, dar la Spider-Man se exagerează, iar exagerarea devine deranjantă. Dac-aş fi montat eu filmul, aş fi lăsat doar 30 de minute: cele în care Spidey se dă uţa pe blocuri!
Cu toate acestea, trebuie să spun de ar putea să vă placă filmul lui Sam Raimi şi, mai ales, de ce ar putea să nu vă placă. Cu prima parte este simplu: efectele speciale sunt tot ceea ce şi-ar fi putut dori cineva să vadă pe un ecran (de preferinţă cât mai mare) în timp ce soarbe din băuturi răcoritoare şi mănâncă popcorn. Efectele sunt excelente, mişcările curgătoare, imaginaţia coregrafiilor de luptă debordantă, costumul se mulează perfect, iar accesoriile şi aptitudinile villain-ilor oferă noi şi noi terenuri neexplorate în ceea ce priveşte efectele speciale. Dar veţi fi surprinţi cât de puţine sunt astfel de scene în comparaţie cu durata (mult prea mare!) de 156 de minute a filmului.
Un alt plus: personajele sau, mai bine zis, părţi ale lor. Eu unul mă săturasem de veşnic blândul Peter Parker, mereu gata să-şi pună costumaşul şi să alunece pe fire până la locul unei fapte reprobabile. Când Sam Raimi anunţa că pe lângă cei trei oponenţi oficiali este posibil ca în Spider-Man 3 să apară şi un al patrulea, nimeni nu se gândea că acesta ar putea fi însuşi Spider-Man. Ei bine da, în colaborare cu o întunecată substanţă aterizată din spaţiu pe un meteorit (se pare că acesta e un vehicol extrem de comun în benzile desenate), Spider-Man se face rău de tot, lacom de putere şi răzbunător, trecând din plictisitoarea zonă albă în ambigua şi nuanţata zonă gri.
La fel ca el, Sandman, ucigaşul unchiului lui Peter, are motivele lui pentru a jefui toate băncile după ce un experiment îl transformă într-o făptură nisipoasă, ce-şi poate schimba forma şi deplasa sub forma unei furtuni de nisip. Tot aşa Green Goblin Jr., nimeni altul decât vechiul prieten al lui Peter, Harry (James Franco), înnebunit să-şi răzbune tatăl ucis, crede el, de fatidicul Spider-Man. Al treilea, Venom, aproape că nu merită menţionat.
Dar cam aici se opresc părţile bune, pentru că în cele 156 de minute auzi mai multe replici tâmpite şi sforăitoare decât în 5000 de episoade din Tânăr şi neliniştit. Personajele feminine (Kristen Dunst, Bryce Dallas Howard) sunt nişte fete Barbie de o imaturitate totală, iar la discursul de final (din păcate se transformă într-un obicei) al lui Peter ţi se strepezesc atât de rău dinţii încât simţi nevoia să vezi apoi un film cu mult sânge. Ca să nu mai amintesc de searbăda corectitudine extrem de politică a scenariştilor, care-şi fac multele personaje să empatizeze reciproc, să-şi analizeze (cu monologuri şi priviri îndreptate spre apus) motivaţiile şi să se ierte într-un final grandios, de mai că simţi nevoia să primeşti nişte şerveţele de unică folosinţă (sau pungi) o dată cu biletul de cinema. Lui James Bond nu-i strica să fie un pic mai uman, dar la Spider-Man se exagerează, iar exagerarea devine deranjantă. Dac-aş fi montat eu filmul, aş fi lăsat doar 30 de minute: cele în care Spidey se dă uţa pe blocuri!
