Părerea criticului
În 2018, Spider-Man: Into the Spider-Verse lua lumea întreagă pe nepregătite, devenind un succes de casă şi de critică şi, în 2019, prima animaţie non-Disney/Pixar care câştiga Oscarul pentru Animaţie în mai bine de un deceniu. Iată că cinci ani mai târziu îl reîntâlnim pe Miles Morales (Shameik Moore) la câteva luni după deznodământul primului film. Puştiul face ce ştie mai bine: se luptă cu răufăcătorii din cartier şi curând un inamic redutabil îl va catapulta din nou prin multivers.
Marele atu al filmului este, fără îndoială, aspectul. Filmul regizat de Joaquim Dos Santos, Kemp Powers şi Justin K. Thompson foloseşte o armată de specialişti în diverse tehnici de animaţie pentru a aduce pe ecran un uimitor şi ritmat spectacol stroboscopic, care pentru unii spectatori va invita chiar şi la o a doua vizionare. Pentru o referinţă minimalistă ne gândim la filmele Ancăi Damian, de la Crulic - drumul spre dincolo la Călătoria fantastică a Maronei, dar Across the Spider-Verse ridică colajul de tehnici folosite acolo la puterea o mie, combinând animaţia tradiţională cu cea creată pe calculator şi adâugând strat după strat de efecte şi split-screenuri şi aşa mai departe. Rezultatul poate fi ameţitor pe alocuri, dar cu siguranţă lasă o impresie de durată.
De-a lungul itinerariului său, Miles călătoreşte prin multivers şi explorează diverse dimensiuni, fiecare cu propriul aspect şi propriile legi. Avem un Spider-Man din lumea Lego, unul dintr-o dimensiune inspirată de oraşul indian Mumbai, şi, desigur, Gwen Stacy (Hailee Steinfield), Jessica Drew (Issa Rae), Peter B. Parker (Jake Johnson) şi Miguel O'Hara (Oscar Isaac), care sunt versiunile personajului din dimensiunile lor. Toţi vor trebui să se alieze împotriva lui Pată (Jason Schwartzman), un antagonist care are puterea să călătorească prin multivers fără să aibă nevoie de folositoarele dispozitive transdimensionale care îi ajută pe eroi să-i ia urma.
Sequelul se joacă inventiv cu spaţiul şi direcţiile, astfel încât uneori trebuie multă atenţie pentru a discerne susul de jos, iar tot acest "haos" vizual este în deplin sincron cu coloana sonoră şi emoţiile personajelor. Un efect vizual foarte des folosit, catapultarea dintr-o dimensiune în alta, pare să omagieze unul dintre cele mai kinetice, minimaliste şi pline de adrenalină jocuri pentru smartphone, celebrul Super Hexagon, joc care îţi creşte pulsul în doar câteva secunde şi în care există o singură certitudine, anume că la un moment dat vei muri.
Moartea este o certitudine şi în scenariul scris de Phil Lord, Christopher Miller şi Dave Callaham, care se joacă şi cu un concept specific benzilor desenate, canonul. Deşi în subtitrarea în română a filmului ideea de canon e înlocuită cu mult mai vaga "poveste", în original conceptul are o definiţie extrem de strictă care îl apropie de destin. Moartea unui personaj precum unchiul lui Spider-Man, moment considerat cu totul definitoriu în traiectoria supereroului, este considerat canon, iar salvarea sa prin orice mijloace este non-canon şi invită la dezastru. Aici rezidă puternicul conflict al filmului, alegerea dintre a accepta acest destin sau a i te opune, cu toate riscurile ce vor izvorî ulterior. Din acest punct de vedere, scenariul lui Across the Spider-Verse este mai ofertant şi imprevizibil decât multe, mult prea multe alte aventuri ale personajului văzute în ultimele decenii.
Desigur, Spider-Man este unul dintre cei mai ecranizaţi supereroi, numai versiunea sa live-action având nu mai puţin de trei poveşti ale originii în ultimele două decenii, în interpretarea lui Tobey Maguire, Andrew Garfield şi Tom Holland. Oare în câte scene din aceste numeroase versiuni Spidey este îngrijorat că i se va afla identitatea? Această preocupare atât de fumată este un motor şi pentru squel, unde atât Miles cât şi Gwen Stacy se luptă cu imposibila sincronizare a vieţii obişnuite cu cea de supererou, iar asta face ca premiera de vineri să nu se lepede complet de tot mai prezenta "superhero fatigue", combinaţia de exces, familiar şi previzibil care poate provoca lipsa de interes a publicului într-o nouă aventură cu supereroi.
Marele atu al filmului este, fără îndoială, aspectul. Filmul regizat de Joaquim Dos Santos, Kemp Powers şi Justin K. Thompson foloseşte o armată de specialişti în diverse tehnici de animaţie pentru a aduce pe ecran un uimitor şi ritmat spectacol stroboscopic, care pentru unii spectatori va invita chiar şi la o a doua vizionare. Pentru o referinţă minimalistă ne gândim la filmele Ancăi Damian, de la Crulic - drumul spre dincolo la Călătoria fantastică a Maronei, dar Across the Spider-Verse ridică colajul de tehnici folosite acolo la puterea o mie, combinând animaţia tradiţională cu cea creată pe calculator şi adâugând strat după strat de efecte şi split-screenuri şi aşa mai departe. Rezultatul poate fi ameţitor pe alocuri, dar cu siguranţă lasă o impresie de durată.
De-a lungul itinerariului său, Miles călătoreşte prin multivers şi explorează diverse dimensiuni, fiecare cu propriul aspect şi propriile legi. Avem un Spider-Man din lumea Lego, unul dintr-o dimensiune inspirată de oraşul indian Mumbai, şi, desigur, Gwen Stacy (Hailee Steinfield), Jessica Drew (Issa Rae), Peter B. Parker (Jake Johnson) şi Miguel O'Hara (Oscar Isaac), care sunt versiunile personajului din dimensiunile lor. Toţi vor trebui să se alieze împotriva lui Pată (Jason Schwartzman), un antagonist care are puterea să călătorească prin multivers fără să aibă nevoie de folositoarele dispozitive transdimensionale care îi ajută pe eroi să-i ia urma.
Sequelul se joacă inventiv cu spaţiul şi direcţiile, astfel încât uneori trebuie multă atenţie pentru a discerne susul de jos, iar tot acest "haos" vizual este în deplin sincron cu coloana sonoră şi emoţiile personajelor. Un efect vizual foarte des folosit, catapultarea dintr-o dimensiune în alta, pare să omagieze unul dintre cele mai kinetice, minimaliste şi pline de adrenalină jocuri pentru smartphone, celebrul Super Hexagon, joc care îţi creşte pulsul în doar câteva secunde şi în care există o singură certitudine, anume că la un moment dat vei muri.
Moartea este o certitudine şi în scenariul scris de Phil Lord, Christopher Miller şi Dave Callaham, care se joacă şi cu un concept specific benzilor desenate, canonul. Deşi în subtitrarea în română a filmului ideea de canon e înlocuită cu mult mai vaga "poveste", în original conceptul are o definiţie extrem de strictă care îl apropie de destin. Moartea unui personaj precum unchiul lui Spider-Man, moment considerat cu totul definitoriu în traiectoria supereroului, este considerat canon, iar salvarea sa prin orice mijloace este non-canon şi invită la dezastru. Aici rezidă puternicul conflict al filmului, alegerea dintre a accepta acest destin sau a i te opune, cu toate riscurile ce vor izvorî ulterior. Din acest punct de vedere, scenariul lui Across the Spider-Verse este mai ofertant şi imprevizibil decât multe, mult prea multe alte aventuri ale personajului văzute în ultimele decenii.
Desigur, Spider-Man este unul dintre cei mai ecranizaţi supereroi, numai versiunea sa live-action având nu mai puţin de trei poveşti ale originii în ultimele două decenii, în interpretarea lui Tobey Maguire, Andrew Garfield şi Tom Holland. Oare în câte scene din aceste numeroase versiuni Spidey este îngrijorat că i se va afla identitatea? Această preocupare atât de fumată este un motor şi pentru squel, unde atât Miles cât şi Gwen Stacy se luptă cu imposibila sincronizare a vieţii obişnuite cu cea de supererou, iar asta face ca premiera de vineri să nu se lepede complet de tot mai prezenta "superhero fatigue", combinaţia de exces, familiar şi previzibil care poate provoca lipsa de interes a publicului într-o nouă aventură cu supereroi.
