Părerea criticului
"Splice" - Un SF de conţinut
Profesionalism sobru şi stil sclipitor
Scuza neghioabă pe care o avansează preopinenţii unor SF-uri super-spectaculare de-o sărăcie ideatică mai lucie decât a bugetului de stat acum cu criza, cum că "ar fi fost greşit să se complice prea mult cu povestea şi sensurile, ca să nu se ia faţa la efectele speciale", sau că "toate poveştile posibile s-au spus deja, nu mai există subiecte originale", este dezintegrată plenar şi nemilos de calitatea acestui SF inedit, inteligent şi plin de substanţă şi stil al unei echipe de opt producători (printre care şi Guillermo del Toro), de o acută actualitate a subiectului şi care reuşeşte mereu să se menţină în echilibru pe linia delicată dintre hard şi soft, dintre SF şi fantastic, dintre romantic şi horror, dintre imaginaţie şi metaforă.
La fel ca în cazul majorităţii marilor salturi înainte ale comunităţii tehnico-ştiinţifice, latura conservatoare, fanatică sau de-a dreptul tălâmbă a omenirii se isterizează de ani buni încoace apropo de clonarea umană, sub pretexte simpliste din arsenalul habotnic. Desigur, e nevoie şi de tâmpiţi pe lumea asta, că altfel am risca să sucombăm de-atâta deşteptăciune - după cum şi epidemiile au rolul lor, fie de rarefiere a populaţiilor redundante, fie de a ne da indispensabilele şuturi în fund care ne populsează înainte. Altfel zis, ce nu te omoară, te face mai puternic - sau, la modul cel mai simplu, selecţie naturală. Orice minte rezonabilă ştie deja că în curând vor începe să prolifereze şi clonele umane, cu bunele şi cu relele lor. De-asta ne-a făcut cadou Dumnezeu planeta, ca să învăţăm să discernem binele de rău, şi cum Doamne-ia-mă s-o facem, fără să experimentăm?
Scenariul scris de Vincenzo Natali şi Antoinette Terry Bryant, cu concursul lui Doug Taylor, dezvoltă tema clonării umane (şi nu numai - aici e-aici!) cu o acuitate neaşteptată, reuşind să captiveze şi să tulbure, să şocheze şi să pună pe gânduri, cu o mare economie de mijloace (exact opusul orgiilor de "forme fără fond" de care tot avem parte la cealaltă extremitate a spectrului SF). Vreo şase-şapte personaje, în numai trei spaţii: institutul de cercetare, locuinţa protagoniştilor, ferma părăginită. În aceşti parametri, povestea evoluează compact, bine organizat, previzibilă doar atât cât să incite şi marcată de răsturnări calculate precis cât să semnifice (căci, pentru cine nu ştie, şi încă mai sunt destui, tocmai twisturile inteligente sunt cele care generează sensurile şi ideile unui film). Premisa e pe cât se simplă, pe atât de ofertantă: un cuplu de cercetători, membri ai unui colectiv care experimentează mutanţi în căutare de soluţii pentru cât mai multe boli incurabile (se menţionează Alzheimer, diabetul, forme ale cancerului), ajung la un pas de crearea primului hibrid poligenetic care să includă şi A.D.N. uman. Cum era şi de aşteptat, li se pune frâna ("încă nu e momentul", etc.), dar ambiţia (cu conotaţii explicit prometeice) le întârzie renunţarea, până când e prea târziu. Fiinţa parţial umană pe care o obţin e atât de ataşantă, încât relaţia ajunge curând la o evoluţie de tip familial - şi, treptat, scapă de sub control... În continuare, ar însemna să începem cu spoilerele şi nu e cazul - cu atât mai mult cu cât mult mai importante decât povestirea sunt semnificaţiile ei de profunzime şi formulele stilistice adoptate de Vincenzo Natali - un regisor inventiv şi de bun-gust, pe care-l cunoaştem din alte opt filme anterioare, inclusiv "Cube" (1997) episodul «Quartier de la Madeleine» din «Paris, je t'aime» (2006), şi vreo două seriale de televiziune.
Tipul de fiinţă imaginată de cei trei autori (plus producătorul executiv Guillermo del Toro, al cărui stil se recunoaşte de la distanţă), şi traseul pe care-l parcurge de la naştere până la metamorfoza finală, aminteşte în mod vădit de "Alien", dar şi (fatalmente) de mult mai puţin prestigiosul "Species" - însă cele mai semnificative sunt trimiterile la "Bride of Frankenstein" (în fond, toată povestea urmează o filiaţie frankensteiniană inconturnabilă). Meritul acestui "Hibrid" este că reuşeşte să exploreze într-un mod unic, cu ajutorul lui Dren (cum printr-un joc de cuvinte ajunge să fie numită strania făptură), esenţele definitorii ale umanităţii, folosind treptele vârstelor omului şi tribulaţiile relaţiilor de familie. Gradual, se ajunge la încălcarea tabuurilor, la perversiuni şi afecţiuni vinovate, la incest şi viol, ca forme ale supravieţuirii şi perpetuării - până la dezlănţuirea complet scăpată de sub control din final, unde putem identifica şi unele similitudini cu acele încălcări de tabu-uri îndrăznite cu atâta tupeu de Sam Raimi în "The Evildead". Ce-i drept, cam pe acolo calitatea filmului începe să devină discutabilă. Deşi corect construit structural şi foarte bine filmat, actul din urmă deviază spre simplismul unor soluţii violente categoric mai ieftine decât ţinuta intelectuală pe care o impusese concepţia sobră de până atunci. De asemenea, am dubii cu privire la iconografia angelic-demonică ataşată în ultima treime personajului: deşi extrem de expresive la nivel plastic şi percutante pe plan metaforic, noile apendice rămân foarte greu acceptabile în context anatomico-fiziologic şi lipsite de orice funcţie concretă (atât biologic, cât şi dramaturgic). Inclusiv la aceste rezolvări mă refeream cu echilibrul delicat dintre... şi dintre... menţionat în introducere - am senzaţia că aici s-a sărit calul; noroc că măcar expresivitatea plastică şi eficienţa semantică funcţionează.
Despre Adrien Brody ştim deja că e genul de actor capabil să joace măcar la nivel de Oscar, dar şi atât de prost încât să ceară palme (ca-n "Giallo" şi "Predators"). De bună seamă, Vincenzo Natali e genul de regisor care ştie să-l folosească şi să-l îndrume - avem din nou mulţumirea de a-l vedea ponderat şi sobru, chiar într-un context dramatic care risca să predispună la deraieri patetic-cabotine. Sarah Polley îi dă replica susţinut şi sigur, compunând un personaj scindat între vulnerabilitate şi putere, între cicatricele unor traume ascunse şi curajul de a-şi asuma un viitor de neimaginat (la rândul ei, evitând facilitatea şi avantajele comode ale unui fizic straniu-atrăgător). Evident, marea surpriză o constituie Delphine Chanéac, care se dovedeşte capabilă ca, folosind un minimum de mijloace (Dren nu vorbeşte, şi are o gamă expresivă pe atât de limitată, pe cât de ample îi sunt disponibilităţile acrobatice), să compună acea mască bizară dincolo de care forfoteşte un univers mintal de nebănuit. În fine, avem surpriza de a o revedea, când aproape uitaserăm de existenţa ei, pe Simona Măicănescu (absolventă I.A.T.C. 1983, clasa Octavian Cotescu), o actriţă de un real talent, care s-a maturizat frumos şi expresiv, reuşind aici ca numai din trei secvenţe să ofere un personaj în care forţa interioară se îngemănează cu subtilităţile discrete şi nuanţele fine.
Fapt este că, dincolo de micile sale neîmpliniri, "Splice" se impune indiscutabil ca un veritabil SF de conţinut cu accente horror, foarte bine lucrat. Ca spectacol cinematografic, satisface pe toate planurile, iar ca film de referinţă, oferă destule motive de speranţă că, după ce actuala nebunie a formalismelor fantasmagorice, pe care unii o confundă cu o "revoluţie cinematografică", se va slei în sfârşit, filmul SF consistent şi bogat în idei va renaşte şi va merge mai departe.
Pitbull (Mihnea Columbeanu)
13 august, 2010, h. 16:45-17:35
Bucureşti, România
Profesionalism sobru şi stil sclipitor
Scuza neghioabă pe care o avansează preopinenţii unor SF-uri super-spectaculare de-o sărăcie ideatică mai lucie decât a bugetului de stat acum cu criza, cum că "ar fi fost greşit să se complice prea mult cu povestea şi sensurile, ca să nu se ia faţa la efectele speciale", sau că "toate poveştile posibile s-au spus deja, nu mai există subiecte originale", este dezintegrată plenar şi nemilos de calitatea acestui SF inedit, inteligent şi plin de substanţă şi stil al unei echipe de opt producători (printre care şi Guillermo del Toro), de o acută actualitate a subiectului şi care reuşeşte mereu să se menţină în echilibru pe linia delicată dintre hard şi soft, dintre SF şi fantastic, dintre romantic şi horror, dintre imaginaţie şi metaforă.
La fel ca în cazul majorităţii marilor salturi înainte ale comunităţii tehnico-ştiinţifice, latura conservatoare, fanatică sau de-a dreptul tălâmbă a omenirii se isterizează de ani buni încoace apropo de clonarea umană, sub pretexte simpliste din arsenalul habotnic. Desigur, e nevoie şi de tâmpiţi pe lumea asta, că altfel am risca să sucombăm de-atâta deşteptăciune - după cum şi epidemiile au rolul lor, fie de rarefiere a populaţiilor redundante, fie de a ne da indispensabilele şuturi în fund care ne populsează înainte. Altfel zis, ce nu te omoară, te face mai puternic - sau, la modul cel mai simplu, selecţie naturală. Orice minte rezonabilă ştie deja că în curând vor începe să prolifereze şi clonele umane, cu bunele şi cu relele lor. De-asta ne-a făcut cadou Dumnezeu planeta, ca să învăţăm să discernem binele de rău, şi cum Doamne-ia-mă s-o facem, fără să experimentăm?
Scenariul scris de Vincenzo Natali şi Antoinette Terry Bryant, cu concursul lui Doug Taylor, dezvoltă tema clonării umane (şi nu numai - aici e-aici!) cu o acuitate neaşteptată, reuşind să captiveze şi să tulbure, să şocheze şi să pună pe gânduri, cu o mare economie de mijloace (exact opusul orgiilor de "forme fără fond" de care tot avem parte la cealaltă extremitate a spectrului SF). Vreo şase-şapte personaje, în numai trei spaţii: institutul de cercetare, locuinţa protagoniştilor, ferma părăginită. În aceşti parametri, povestea evoluează compact, bine organizat, previzibilă doar atât cât să incite şi marcată de răsturnări calculate precis cât să semnifice (căci, pentru cine nu ştie, şi încă mai sunt destui, tocmai twisturile inteligente sunt cele care generează sensurile şi ideile unui film). Premisa e pe cât se simplă, pe atât de ofertantă: un cuplu de cercetători, membri ai unui colectiv care experimentează mutanţi în căutare de soluţii pentru cât mai multe boli incurabile (se menţionează Alzheimer, diabetul, forme ale cancerului), ajung la un pas de crearea primului hibrid poligenetic care să includă şi A.D.N. uman. Cum era şi de aşteptat, li se pune frâna ("încă nu e momentul", etc.), dar ambiţia (cu conotaţii explicit prometeice) le întârzie renunţarea, până când e prea târziu. Fiinţa parţial umană pe care o obţin e atât de ataşantă, încât relaţia ajunge curând la o evoluţie de tip familial - şi, treptat, scapă de sub control... În continuare, ar însemna să începem cu spoilerele şi nu e cazul - cu atât mai mult cu cât mult mai importante decât povestirea sunt semnificaţiile ei de profunzime şi formulele stilistice adoptate de Vincenzo Natali - un regisor inventiv şi de bun-gust, pe care-l cunoaştem din alte opt filme anterioare, inclusiv "Cube" (1997) episodul «Quartier de la Madeleine» din «Paris, je t'aime» (2006), şi vreo două seriale de televiziune.
Tipul de fiinţă imaginată de cei trei autori (plus producătorul executiv Guillermo del Toro, al cărui stil se recunoaşte de la distanţă), şi traseul pe care-l parcurge de la naştere până la metamorfoza finală, aminteşte în mod vădit de "Alien", dar şi (fatalmente) de mult mai puţin prestigiosul "Species" - însă cele mai semnificative sunt trimiterile la "Bride of Frankenstein" (în fond, toată povestea urmează o filiaţie frankensteiniană inconturnabilă). Meritul acestui "Hibrid" este că reuşeşte să exploreze într-un mod unic, cu ajutorul lui Dren (cum printr-un joc de cuvinte ajunge să fie numită strania făptură), esenţele definitorii ale umanităţii, folosind treptele vârstelor omului şi tribulaţiile relaţiilor de familie. Gradual, se ajunge la încălcarea tabuurilor, la perversiuni şi afecţiuni vinovate, la incest şi viol, ca forme ale supravieţuirii şi perpetuării - până la dezlănţuirea complet scăpată de sub control din final, unde putem identifica şi unele similitudini cu acele încălcări de tabu-uri îndrăznite cu atâta tupeu de Sam Raimi în "The Evildead". Ce-i drept, cam pe acolo calitatea filmului începe să devină discutabilă. Deşi corect construit structural şi foarte bine filmat, actul din urmă deviază spre simplismul unor soluţii violente categoric mai ieftine decât ţinuta intelectuală pe care o impusese concepţia sobră de până atunci. De asemenea, am dubii cu privire la iconografia angelic-demonică ataşată în ultima treime personajului: deşi extrem de expresive la nivel plastic şi percutante pe plan metaforic, noile apendice rămân foarte greu acceptabile în context anatomico-fiziologic şi lipsite de orice funcţie concretă (atât biologic, cât şi dramaturgic). Inclusiv la aceste rezolvări mă refeream cu echilibrul delicat dintre... şi dintre... menţionat în introducere - am senzaţia că aici s-a sărit calul; noroc că măcar expresivitatea plastică şi eficienţa semantică funcţionează.
Despre Adrien Brody ştim deja că e genul de actor capabil să joace măcar la nivel de Oscar, dar şi atât de prost încât să ceară palme (ca-n "Giallo" şi "Predators"). De bună seamă, Vincenzo Natali e genul de regisor care ştie să-l folosească şi să-l îndrume - avem din nou mulţumirea de a-l vedea ponderat şi sobru, chiar într-un context dramatic care risca să predispună la deraieri patetic-cabotine. Sarah Polley îi dă replica susţinut şi sigur, compunând un personaj scindat între vulnerabilitate şi putere, între cicatricele unor traume ascunse şi curajul de a-şi asuma un viitor de neimaginat (la rândul ei, evitând facilitatea şi avantajele comode ale unui fizic straniu-atrăgător). Evident, marea surpriză o constituie Delphine Chanéac, care se dovedeşte capabilă ca, folosind un minimum de mijloace (Dren nu vorbeşte, şi are o gamă expresivă pe atât de limitată, pe cât de ample îi sunt disponibilităţile acrobatice), să compună acea mască bizară dincolo de care forfoteşte un univers mintal de nebănuit. În fine, avem surpriza de a o revedea, când aproape uitaserăm de existenţa ei, pe Simona Măicănescu (absolventă I.A.T.C. 1983, clasa Octavian Cotescu), o actriţă de un real talent, care s-a maturizat frumos şi expresiv, reuşind aici ca numai din trei secvenţe să ofere un personaj în care forţa interioară se îngemănează cu subtilităţile discrete şi nuanţele fine.
Fapt este că, dincolo de micile sale neîmpliniri, "Splice" se impune indiscutabil ca un veritabil SF de conţinut cu accente horror, foarte bine lucrat. Ca spectacol cinematografic, satisface pe toate planurile, iar ca film de referinţă, oferă destule motive de speranţă că, după ce actuala nebunie a formalismelor fantasmagorice, pe care unii o confundă cu o "revoluţie cinematografică", se va slei în sfârşit, filmul SF consistent şi bogat în idei va renaşte şi va merge mai departe.
Pitbull (Mihnea Columbeanu)
13 august, 2010, h. 16:45-17:35
Bucureşti, România
