Nu stiu daca filmul asta a rulat vreodata in cinematografele italiene. Eu sper ca nu. Nu de alta, dar poate oamenii s-ar fi zgariat pe ochi pentru banii (irositi) de bilet. Filmul e de-a dreptul tembel, actorii - majoritatea isi faceau debutul, regia anemica, iar replicile naive, de genul celor din desenele animate. Dar pentru cei care vor sa-si aminteasca de momentele acelea din adolescenta, cand vanau tot ce puteau gasi despre trupa sau artistul favorit, s-ar putea sa fie asa, ca o calatorie in trecut. Fireste, astazi exista internetul, nu mai putem vorbi despre cozi la magazinele de discuri sau de asteptari febrile in fata televizorului, cand putem verifica in no time orice stire despre oricine dorim. Astazi avem youtube, e-bay, amazon, si multe alte ustensile on-line de unde ne putem procura tot ce vrem. Asa ca filmul s-ar putea sa ridice o spranceana de amuzament sau chiar de compatimire la adresa pustoaicelor care sufereau si asteptau ore intregi la cozi pentru o poza cu Simon Le Bon sau John Taylor sau o stiruta cat de mica despre favoriti. Banuiesc ca Duranii au fost la moda in Italia anului '86, ori regizorul a fost, la randul lui, fanul lor. Oricum ar fi, titlul filmului e catchy, si probabil i-a atras si pe altii, ca si pe mine.
Ca o mica picanterie, Barbara Blanc, cea care a interpretat-o pe pustoaica de 16 ani in acest film al ei de debut, avea in realitate 26 de ani. Deloc surprinzator, dupa acest film, a mai aparut doar in (putine) filme de televiziune.
Ca o mica picanterie, Barbara Blanc, cea care a interpretat-o pe pustoaica de 16 ani in acest film al ei de debut, avea in realitate 26 de ani. Deloc surprinzator, dupa acest film, a mai aparut doar in (putine) filme de televiziune.