Părerea criticului
Pasiunea lui J.J. Abrams pentru călătorii în timp şi monştri de toate felurile se regăseşte şi în această actualizare a celebrei serii Star Trek, într-o interesantă încercare de vizitare a personajelor create de Gene Roddenberry. Nici nu contează dacă n-ai auzit de Kirk, Spock, Sulu, Uhura, Chekov şi celelalte personaje din seria originală, pentru că nici nu se presupune să le cunoşti: acest Star Trek este exact ce voia să fie Batman Begins pentru supereroul interpretat de Christian Bale, o întoarcere la Adam şi Eva a Flotei Stelare sau, în acest caz, la vremurile dinaintea echipajului original.
Bineînţeles, Kirk (Chris Pine, surprinzător de antipatic) nu ajunge Kirk chiar atât de uşor. De fapt înainte de Kirk a existat un Kirk senior, iar un prolog de 12 minute arată soarta acestuia, ţi-l prezintă pe tavă pe villain-ul filmului, romulanul Nero (Eric Bana, excelent), pus să distrugă orice urmă de civilizaţie din Univers, şi reuşeşte să impună un ritm şi câteva direcţii pentru restul de 114 minute. Iar J.J. Abrams mai reuşeşte un lucru: să rămână fidel unui crez repetat de mai multe ori pe durata acestui "nou început", "nu există situaţie fără rezolvare". Şi una logică, desigur...
Cunoscut pentru modul în care încalcă (credibil din toate punctele de vedere) mai toate graniţele logice şi cinematografice, Abrams recurge şi în Star Trek la artificiul său favorit, călătoria în timp. Dacă în serialul Lost, din a cărui echipă a împrumutat o mulţime de profesionişti, face slalom prin spaţiu şi timp după bunu-i plac, de această dată este însoţit de întreg alai de alte artificii: efecte speciale, explozii, călătorii inter-stelare, găuri negre, materii roşii şi planete ce se prăbuşesc în ele însele sunt doar câteva dintre punctele forte ale filmului din care nu lipsesc un monstru şi mai roşu (o versiune la scară mai mică a gigantului din Cloverfield), dar şi veteranul din primele sezoane Star Trek, Leonard Nimoy.
Varianta tânără a lui Spock e Zachary Quinto, pe care îl ştiţi din rolul mega-criminalului Syler din serialul "Heroes". Alături de el, Chris Pine, Zoe Saldana, Anton Yelchin, Simon Pegg şi John Cho, îţi aduc aminte în doar câteva secunde de foştii membri ai echipajului iniţial, asta doar pentru a începe numaidecât o super-aventură inter-stelară şi cât se poate de personală. La bordul unei Enterprise surprinzător de familiare, Abrams reuşeşte să-ţi provoace sentimentul foarte confortabil că tot cu vechii Uhura, Sulu, Chekov şi Spock ai de-a face, un sentiment care-i va aduce sub aceeaşi pălărie a aprecierii atât pe fanii universului lui Roddenberry cât şi pe începătorii într-ale călătoriilor stelare.
Nu poţi să nu apreciezi caruselul multicolor pus în scenă de Abrams, care îşi teleportează personajele de pe deşerticul Vulcan pe verdele Pământ, alba planetă de gheaţă sălaş al monstrului roşu sau adâncurile negre ale spaţiului, întunecimi ce se vor aprinde urgent într-un iureş asurzitor de explozii. Dacă la capitolul acţiune nu-i poţi reproşa nimic acestui al unsprezecelea lungmetraj Star Trek, la capitolul umor unele dintre poantele imaginate de scenariştii celui de-al doilea Transformers, Robert Orci şi Alex Kurtzman, par de-a dreptul copilăreşti. Cel mai exagerat (şi, în context, stingher) este Simon Pegg, cu mimica lui incontrolabilă, iar anumite momente (vezi "inspirata" stratagemă prin care Kirk ajunge căpitanul navei) frizează ridicolul. Poate umorul şi copilăriile sunt şi motivul pentru care nu poţi lua foarte în serios aventura spaţială a lui Abrams, iar miza filmului (iminenta dispariţie a tuturor raselor civilizate din Univers?) impresionează doar ajutate din plin de explozii şi eforturile uneori asurzitoare ale compozitorului Michael Giacchino.
De văzut mai mult cu ochii şi mai puţin cu mintea.
Bineînţeles, Kirk (Chris Pine, surprinzător de antipatic) nu ajunge Kirk chiar atât de uşor. De fapt înainte de Kirk a existat un Kirk senior, iar un prolog de 12 minute arată soarta acestuia, ţi-l prezintă pe tavă pe villain-ul filmului, romulanul Nero (Eric Bana, excelent), pus să distrugă orice urmă de civilizaţie din Univers, şi reuşeşte să impună un ritm şi câteva direcţii pentru restul de 114 minute. Iar J.J. Abrams mai reuşeşte un lucru: să rămână fidel unui crez repetat de mai multe ori pe durata acestui "nou început", "nu există situaţie fără rezolvare". Şi una logică, desigur...
Cunoscut pentru modul în care încalcă (credibil din toate punctele de vedere) mai toate graniţele logice şi cinematografice, Abrams recurge şi în Star Trek la artificiul său favorit, călătoria în timp. Dacă în serialul Lost, din a cărui echipă a împrumutat o mulţime de profesionişti, face slalom prin spaţiu şi timp după bunu-i plac, de această dată este însoţit de întreg alai de alte artificii: efecte speciale, explozii, călătorii inter-stelare, găuri negre, materii roşii şi planete ce se prăbuşesc în ele însele sunt doar câteva dintre punctele forte ale filmului din care nu lipsesc un monstru şi mai roşu (o versiune la scară mai mică a gigantului din Cloverfield), dar şi veteranul din primele sezoane Star Trek, Leonard Nimoy.
Varianta tânără a lui Spock e Zachary Quinto, pe care îl ştiţi din rolul mega-criminalului Syler din serialul "Heroes". Alături de el, Chris Pine, Zoe Saldana, Anton Yelchin, Simon Pegg şi John Cho, îţi aduc aminte în doar câteva secunde de foştii membri ai echipajului iniţial, asta doar pentru a începe numaidecât o super-aventură inter-stelară şi cât se poate de personală. La bordul unei Enterprise surprinzător de familiare, Abrams reuşeşte să-ţi provoace sentimentul foarte confortabil că tot cu vechii Uhura, Sulu, Chekov şi Spock ai de-a face, un sentiment care-i va aduce sub aceeaşi pălărie a aprecierii atât pe fanii universului lui Roddenberry cât şi pe începătorii într-ale călătoriilor stelare.
Nu poţi să nu apreciezi caruselul multicolor pus în scenă de Abrams, care îşi teleportează personajele de pe deşerticul Vulcan pe verdele Pământ, alba planetă de gheaţă sălaş al monstrului roşu sau adâncurile negre ale spaţiului, întunecimi ce se vor aprinde urgent într-un iureş asurzitor de explozii. Dacă la capitolul acţiune nu-i poţi reproşa nimic acestui al unsprezecelea lungmetraj Star Trek, la capitolul umor unele dintre poantele imaginate de scenariştii celui de-al doilea Transformers, Robert Orci şi Alex Kurtzman, par de-a dreptul copilăreşti. Cel mai exagerat (şi, în context, stingher) este Simon Pegg, cu mimica lui incontrolabilă, iar anumite momente (vezi "inspirata" stratagemă prin care Kirk ajunge căpitanul navei) frizează ridicolul. Poate umorul şi copilăriile sunt şi motivul pentru care nu poţi lua foarte în serios aventura spaţială a lui Abrams, iar miza filmului (iminenta dispariţie a tuturor raselor civilizate din Univers?) impresionează doar ajutate din plin de explozii şi eforturile uneori asurzitoare ale compozitorului Michael Giacchino.
De văzut mai mult cu ochii şi mai puţin cu mintea.
