Părerea criticului
Poate că numerele de dans nu vor schimba/elibera o întreagă generaţie, dar cu siguranţă te vor face să caşti ochii mari sub ochelari la Step Up 3D. Cea de-a treia parte a francizei profită cât poate de noua tehnologie, pe care o utilizează inspirat în spectaculoase coregrafii de street dance, fără a uita şi surse de inspiraţie mai clasice, precum exoticul, energicul tango, dar şi elaboratele dansuri ale filmelor cu Fred Astaire.
Istoria se repetă în noul film, în sensul că avem de-a face cu o nouă competiţie (de această dată internaţională!) şi că o trupă de nemaipomeniţi dansatori americani TREBUIE să o câştige. De la un film în care coregrafiile sunt mai importante decât artificiile scenariştilor nu trebuie să te aştepţi la cine ştie ce poveste, iar Step Up 3D chiar că nu te ia prin surprindere la acest capitol. Dar uiţi replicile scorţoase şi motivaţiile neverosimile exact în secunda în care actorii tac şi încep să se mişte...
Atunci începe magia: asemenea mişcări fluide, acrobaţii cvasi-imposibile, echilibru şi flexibilitate ar face orice gimnastă olimpică să se îngălbenească de invidie, iar efortul combinat al celor aproximativ 15 dansatori din fiecare echipă nu face decât să umple ecranul cu neverosimil. Asta e şi una dintre problemele de logică ale lui Step Up 3D: oamenii ăia sunt atât de buni, încât habar n-ai din ce motive unii pierd şi alţii câştigă! Lucrurile se schimbă în lupta finală, când diferenţa sare în ochi, iar binele şi dreptatea înving, aşa cum ştiai că vor face de la început.
Într-adevăr, între numerele de dans e multă umplutură (gen "x o iubeşte pe y" sau "y îl iubeşte pe x şi îl trădează pentru z!"), dar parcă mai puţină decât în părţile anterioare ale seriei, iar energia actorilor şi ceva umor o fac mai uşor digerabilă în aşteptarea "acţiunii", care o să te facă să te mişti şi tu pe scaunul de cinema, mai întâi mai timid, apoi mai... (dar asta depinde mult de vecinii de scaun).
De văzut aproape exclusiv pentru numerele de dans.
Istoria se repetă în noul film, în sensul că avem de-a face cu o nouă competiţie (de această dată internaţională!) şi că o trupă de nemaipomeniţi dansatori americani TREBUIE să o câştige. De la un film în care coregrafiile sunt mai importante decât artificiile scenariştilor nu trebuie să te aştepţi la cine ştie ce poveste, iar Step Up 3D chiar că nu te ia prin surprindere la acest capitol. Dar uiţi replicile scorţoase şi motivaţiile neverosimile exact în secunda în care actorii tac şi încep să se mişte...
Atunci începe magia: asemenea mişcări fluide, acrobaţii cvasi-imposibile, echilibru şi flexibilitate ar face orice gimnastă olimpică să se îngălbenească de invidie, iar efortul combinat al celor aproximativ 15 dansatori din fiecare echipă nu face decât să umple ecranul cu neverosimil. Asta e şi una dintre problemele de logică ale lui Step Up 3D: oamenii ăia sunt atât de buni, încât habar n-ai din ce motive unii pierd şi alţii câştigă! Lucrurile se schimbă în lupta finală, când diferenţa sare în ochi, iar binele şi dreptatea înving, aşa cum ştiai că vor face de la început.
Într-adevăr, între numerele de dans e multă umplutură (gen "x o iubeşte pe y" sau "y îl iubeşte pe x şi îl trădează pentru z!"), dar parcă mai puţină decât în părţile anterioare ale seriei, iar energia actorilor şi ceva umor o fac mai uşor digerabilă în aşteptarea "acţiunii", care o să te facă să te mişti şi tu pe scaunul de cinema, mai întâi mai timid, apoi mai... (dar asta depinde mult de vecinii de scaun).
De văzut aproape exclusiv pentru numerele de dans.
