Părerea criticului
"Stoker" - Ciudat de-amoru' ciudăţeniei
Da' gratuit, necredibil şi filmat mumos
Deci Wentworth Miller, care-a jucat el în nişte câteva chestii la viaţa lui cea de patru decenii trecute fix, ce şi-a zis el? Păi şi-a zis el aşa: "Hai un scenariu!" Şi un scenariu a hait (nu "halit" - eventual borât). Cine e scenariul şi ce vrea el? Scenariul e o fătucă proaspăt făcută 18+, India Stoker pre numele ei. De ce tomnai India? Semplî com bonjur: că Australia avea puţină treabă, China era la ciclu (normal, doar e pe roşu de pe vremea lui Mao!), iar Argentina e nume de ţigănci. ...Şi de ce Stoker? Poate ca să sune ca "Bram" - şi sună, da' nu răsare...
Aşa că India noastră (adică a lui Wentworth) e o ciudată. O ciudată cu o mamă ciudată, Evelyn, care trăiesc într-un căsoi ciudat, cu mobilă ciudată, şi tătânele-soţiorul lor, Richard, a murit în împrejurări ciudate, de unde îngropăciunea e filmată ciudat (ca tot începutul peliculei, plus mijlocul şi sfârşitul), şi apare acolo şi ciudatul ciudaţilor, adică nenea unchiul: Charles. Şi de-acu-ncolo, să te ţii ciudăţenii!
Ca să nu le stric pleziru' celor cu centrul cerebral al perceperii pervizibilităţii în vacanţă, n-am să povestesc mai departe ce şi cum, rezumându-mă la doar câteva chestiuni de principiu.
Aşadar, văru' Wentworth a lipsit prin absenţă la lecţia aia care spune că, dacă vrei să faci un film (fie şi doar în scris), principalul e să porneşti de la normalitate - regulă cu atât mai importantă în cazul genurilor care, prin natura lor, propun dezlănţuiri cât mai năstruşnice ale fanteziei: fantastic, SF, horror (cum s-ar vrea şi stokăreala asta - care de fapt a ieşit mai degrabă un soi de sferto-thriller). Chiar şi în admirabilul "This Must Be the Place" (2011 - Paolo Sorrentino), care demarează cu un Sean Penn într-o ciudăţenie la cote maxime, descoperim treptat cât de firesc şi uman e tot contextul, sub masca excentricităţii. Ca să ne adunăm pe gen, îl avem pe Hitchcock, cu "Psycho" (1960), sau pe Friedkin, cu "The Exorcist" (1973), unde vreme de aproape o oră totul se desfăşura sub aparanţele cele mai banale, de fapt pregătind spectatorul pentru dezlănţuirea de oroare şi imaginaţie care urma. Da' Wentworth, de un-să ştie el? El crede că dacă-o bubuim de la-nceput cu bizarerii - gata, am plesnit-o. E, n-am plesnit-o, am fâsâit-o doar - fiindcă, pe de o parte, pierdem spectatorul din start, iar pe de altă parte nu mai avem unde să creştem. Aşa şi cu "Stoker": stă tot timpul sub plafonul (destul de scund şi foarte artificial) stabilit din pornire, merge liniar, nu te implică neam şi curând-curând te criminalizează prin plictiseală, în ciuda potopului de strangulări, prunci îngropaţi de vii, gloanţe trase fie-n raţe, fie-n ţeste, şi alte grozăvii care-mproaşcă cu sânge peste secvenţe şi peste timp - cum s-ar dori, în unele figuri de stil pretins significative.
Fiindcă, la drept vorbind, de ce să ne minţim? Filmuleaţa are stil vizual. Cel ce şi-a asumat regia e Chan-wook Park, care-a mai făcut oarece filme la viaţa lui, inclusiv "Oldboy" (2003), "Lady Vengeance" (2005) sau "Thirst" (2009), ştie să filmeze frumos, expresiv, insolit, adesea pictural. Numai că pentru ca toate aceste demonstraţii de măiestrie să funcţioneze, e nevoie de un fundament, de o poveste solidă şi o concepţie echilibrată - altfel, rămân simple exerciţii de virtuozitate în sine. Iar în cazul de faţă, agresivitatea lor e cu atât mai deranjantă, cu cât personajele au un nivel motivaţional situat la genunchiu' broaştei: nea Charles are mintea plecată cu sorcova şi atât, mămica Evelyn e o nevropată cu tendinţe lejer nimfomane, taica Richard e o amintire duioasă abia schiţată, gagicu' Whip pare băiat de treabă, da' mintenaş i se pune pata de-un viol noaptea-n pădure, tuşica Gwendolyn vine parcă pleacă (şi chiar pleacă de cum a venit - da' pleacă de tot, că Charles nu doarme), şi tot aşa... Cât despre protogogonistă (apud o greşeală de tipar dintr-un almanah Cinema de prin anii '70), micuţa oamă mare Pakistana, sau Bangladesha, sau Nepala, sau cum o fi chemând-o, ea e stranie de-amoru' straniei şi cam atât (staţi că mi-am amintit: India, aşa o cheamă). Singura justificare a de-pe-fix-săririi-ei ar putea fi aia c-a moştenit pe diagonală dileala unchiului dupe tată.
Şi, pornind de-aici, nici nu-i de mirare că tot ce fac momâile astea construite cu capu-n burtă şi picioarele ieşind din umeri se-ntâmplă doar c-aşa vrea fibrele musculare wentworthiene. Acţiuni fără nici o logică, apariţii hop-şi-aşa deus ex machina, dezlănţuiri spectacular tembele ca-n secvenţa când India (India...? Da, India) ceteşte pe scară scrisorile unchiuleţului şi, văzând ea pe ştampila poştei că de fapt nu veneau de pe coclaurile unde zicea el, ci dintr-un balamuc, nu se lasă până nu le-mprăştie pe toate gradual-ascendent-fâlfâitor prin casă, ca să dea bine pe ecran - căci, precum am spus, lui Park îi place să filmeze, şi dacă scenariul nu-i dă nimic, îşi face şi el de cap, că altceva ce să facă...?
A, şi mai face Park unele nefăcute: de pildă, în secvenţa duşului, citează la greu din "Psycho" - adică tocmai din filmul-şcoală care-arată cum se face treaba şi cum n-au făcut-o el şi Miller. Sau, când intră şeriful la bănuieli, nu se lasă până nu-l pune să se mai întoarc-odată cu-o-ntrebare-ncuietoare, à la Columbo. Dar cel mai frumos e când fata-vacii-sfinte, de-acum pe deplin atinsă de boala-vacii-nebune, trage-un glonţ prin raţă şi prin om şi prin metafizic şi pe geam afară, iar pata de sânge apare pe peretele de-alături, adică fix prepelindicular pe traiectorie. Ce-i drept, şi-n "Django Unchained" se vedea ceva asemănător - da' Tarantino o făcuse anume, la isteaţă miştocăreală. Ăştia de-aici, bieţii, se iau în serios de numa'...!
Dinspre partea actoriei, însă, Doamne, să ne ierţi! Singura care mişcă e Nicole Kidman, care chiar şi pe-o personagă de carton ca Evelyn reuşeşte s-o facă să dea bine pe ecran - c-aşa-i Nicole, le are. Altminteri, Matthew Goode e aşa de frumuşel şi ostentativ şi fals şi băgat mereu în ochi, de-ţi vine să-l iei la palme - şi nu fiindcă-i cremenal, ci numai şi numai de bou ce e. Cât despre Mia Wasikowska, fata reuşeşte performanţa de a nu fi nici veridică, nici charismatică, nici simpatică, nici antipatică, nici cu slănina-n pod, nici cu buzele unse. Se strofoacă şi ea pe-acolo haotic, c-aşa i-a scris Miller şi i-a zis Park. A, şi-n caz că nu v-am spus, vă repet: o cheamă India.
Bun, hai c-am jertfit un ceas şi ceva pe-altaru' stokeriadei, şi mai am şi alte treburi. Intru pe Facebook, să văd cine mi-a mai dat like la pozele de la Premiile GOPO. Mă găsiţi acolo.
Pitbull (Mihnea Columbeanu)
26 martie, 2013, 22:30-23:40
Bucureşti, România
Da' gratuit, necredibil şi filmat mumos
Deci Wentworth Miller, care-a jucat el în nişte câteva chestii la viaţa lui cea de patru decenii trecute fix, ce şi-a zis el? Păi şi-a zis el aşa: "Hai un scenariu!" Şi un scenariu a hait (nu "halit" - eventual borât). Cine e scenariul şi ce vrea el? Scenariul e o fătucă proaspăt făcută 18+, India Stoker pre numele ei. De ce tomnai India? Semplî com bonjur: că Australia avea puţină treabă, China era la ciclu (normal, doar e pe roşu de pe vremea lui Mao!), iar Argentina e nume de ţigănci. ...Şi de ce Stoker? Poate ca să sune ca "Bram" - şi sună, da' nu răsare...
Aşa că India noastră (adică a lui Wentworth) e o ciudată. O ciudată cu o mamă ciudată, Evelyn, care trăiesc într-un căsoi ciudat, cu mobilă ciudată, şi tătânele-soţiorul lor, Richard, a murit în împrejurări ciudate, de unde îngropăciunea e filmată ciudat (ca tot începutul peliculei, plus mijlocul şi sfârşitul), şi apare acolo şi ciudatul ciudaţilor, adică nenea unchiul: Charles. Şi de-acu-ncolo, să te ţii ciudăţenii!
Ca să nu le stric pleziru' celor cu centrul cerebral al perceperii pervizibilităţii în vacanţă, n-am să povestesc mai departe ce şi cum, rezumându-mă la doar câteva chestiuni de principiu.
Aşadar, văru' Wentworth a lipsit prin absenţă la lecţia aia care spune că, dacă vrei să faci un film (fie şi doar în scris), principalul e să porneşti de la normalitate - regulă cu atât mai importantă în cazul genurilor care, prin natura lor, propun dezlănţuiri cât mai năstruşnice ale fanteziei: fantastic, SF, horror (cum s-ar vrea şi stokăreala asta - care de fapt a ieşit mai degrabă un soi de sferto-thriller). Chiar şi în admirabilul "This Must Be the Place" (2011 - Paolo Sorrentino), care demarează cu un Sean Penn într-o ciudăţenie la cote maxime, descoperim treptat cât de firesc şi uman e tot contextul, sub masca excentricităţii. Ca să ne adunăm pe gen, îl avem pe Hitchcock, cu "Psycho" (1960), sau pe Friedkin, cu "The Exorcist" (1973), unde vreme de aproape o oră totul se desfăşura sub aparanţele cele mai banale, de fapt pregătind spectatorul pentru dezlănţuirea de oroare şi imaginaţie care urma. Da' Wentworth, de un-să ştie el? El crede că dacă-o bubuim de la-nceput cu bizarerii - gata, am plesnit-o. E, n-am plesnit-o, am fâsâit-o doar - fiindcă, pe de o parte, pierdem spectatorul din start, iar pe de altă parte nu mai avem unde să creştem. Aşa şi cu "Stoker": stă tot timpul sub plafonul (destul de scund şi foarte artificial) stabilit din pornire, merge liniar, nu te implică neam şi curând-curând te criminalizează prin plictiseală, în ciuda potopului de strangulări, prunci îngropaţi de vii, gloanţe trase fie-n raţe, fie-n ţeste, şi alte grozăvii care-mproaşcă cu sânge peste secvenţe şi peste timp - cum s-ar dori, în unele figuri de stil pretins significative.
Fiindcă, la drept vorbind, de ce să ne minţim? Filmuleaţa are stil vizual. Cel ce şi-a asumat regia e Chan-wook Park, care-a mai făcut oarece filme la viaţa lui, inclusiv "Oldboy" (2003), "Lady Vengeance" (2005) sau "Thirst" (2009), ştie să filmeze frumos, expresiv, insolit, adesea pictural. Numai că pentru ca toate aceste demonstraţii de măiestrie să funcţioneze, e nevoie de un fundament, de o poveste solidă şi o concepţie echilibrată - altfel, rămân simple exerciţii de virtuozitate în sine. Iar în cazul de faţă, agresivitatea lor e cu atât mai deranjantă, cu cât personajele au un nivel motivaţional situat la genunchiu' broaştei: nea Charles are mintea plecată cu sorcova şi atât, mămica Evelyn e o nevropată cu tendinţe lejer nimfomane, taica Richard e o amintire duioasă abia schiţată, gagicu' Whip pare băiat de treabă, da' mintenaş i se pune pata de-un viol noaptea-n pădure, tuşica Gwendolyn vine parcă pleacă (şi chiar pleacă de cum a venit - da' pleacă de tot, că Charles nu doarme), şi tot aşa... Cât despre protogogonistă (apud o greşeală de tipar dintr-un almanah Cinema de prin anii '70), micuţa oamă mare Pakistana, sau Bangladesha, sau Nepala, sau cum o fi chemând-o, ea e stranie de-amoru' straniei şi cam atât (staţi că mi-am amintit: India, aşa o cheamă). Singura justificare a de-pe-fix-săririi-ei ar putea fi aia c-a moştenit pe diagonală dileala unchiului dupe tată.
Şi, pornind de-aici, nici nu-i de mirare că tot ce fac momâile astea construite cu capu-n burtă şi picioarele ieşind din umeri se-ntâmplă doar c-aşa vrea fibrele musculare wentworthiene. Acţiuni fără nici o logică, apariţii hop-şi-aşa deus ex machina, dezlănţuiri spectacular tembele ca-n secvenţa când India (India...? Da, India) ceteşte pe scară scrisorile unchiuleţului şi, văzând ea pe ştampila poştei că de fapt nu veneau de pe coclaurile unde zicea el, ci dintr-un balamuc, nu se lasă până nu le-mprăştie pe toate gradual-ascendent-fâlfâitor prin casă, ca să dea bine pe ecran - căci, precum am spus, lui Park îi place să filmeze, şi dacă scenariul nu-i dă nimic, îşi face şi el de cap, că altceva ce să facă...?
A, şi mai face Park unele nefăcute: de pildă, în secvenţa duşului, citează la greu din "Psycho" - adică tocmai din filmul-şcoală care-arată cum se face treaba şi cum n-au făcut-o el şi Miller. Sau, când intră şeriful la bănuieli, nu se lasă până nu-l pune să se mai întoarc-odată cu-o-ntrebare-ncuietoare, à la Columbo. Dar cel mai frumos e când fata-vacii-sfinte, de-acum pe deplin atinsă de boala-vacii-nebune, trage-un glonţ prin raţă şi prin om şi prin metafizic şi pe geam afară, iar pata de sânge apare pe peretele de-alături, adică fix prepelindicular pe traiectorie. Ce-i drept, şi-n "Django Unchained" se vedea ceva asemănător - da' Tarantino o făcuse anume, la isteaţă miştocăreală. Ăştia de-aici, bieţii, se iau în serios de numa'...!
Dinspre partea actoriei, însă, Doamne, să ne ierţi! Singura care mişcă e Nicole Kidman, care chiar şi pe-o personagă de carton ca Evelyn reuşeşte s-o facă să dea bine pe ecran - c-aşa-i Nicole, le are. Altminteri, Matthew Goode e aşa de frumuşel şi ostentativ şi fals şi băgat mereu în ochi, de-ţi vine să-l iei la palme - şi nu fiindcă-i cremenal, ci numai şi numai de bou ce e. Cât despre Mia Wasikowska, fata reuşeşte performanţa de a nu fi nici veridică, nici charismatică, nici simpatică, nici antipatică, nici cu slănina-n pod, nici cu buzele unse. Se strofoacă şi ea pe-acolo haotic, c-aşa i-a scris Miller şi i-a zis Park. A, şi-n caz că nu v-am spus, vă repet: o cheamă India.
Bun, hai c-am jertfit un ceas şi ceva pe-altaru' stokeriadei, şi mai am şi alte treburi. Intru pe Facebook, să văd cine mi-a mai dat like la pozele de la Premiile GOPO. Mă găsiţi acolo.
Pitbull (Mihnea Columbeanu)
26 martie, 2013, 22:30-23:40
Bucureşti, România
