Povestea filmului, "Submarino", desi se petrece in peisagistica "tinuturillor reci" ale continentului, atat la propriu, cat si la figurat, induioseaza profund orice auditoriu, iar in esanta dramatica a compozitiei, descoperim realitatea, din pacate, crunta al unora dintre semenii nostri.
lili22
pe 12 Martie 2018 13:35
Bun filmul dar nu e la acelasi nivel cu Festen.Oricum, e peste medie...
sabinalin
pe 25 Iunie 2016 07:14
Pe-aici prin Estul salbatic se traieste de multe ori cu senzatia ca in Nordul Europei umbla cainii cu covrigi in coada, viata e intotdeauna asezata, oamenii vietuiesc intr-un fel de paradis terestru. Ca nu e chiar asa se vede inclusiv in cele trei filme daneze ale lui Vintenberg, regizor de forta al Dogmei, probabil cel mai de seama reprezentant al cinematografiei contemporane din aceasta tara alaturi de Lars von Trier. Si la ei excesul de alcool si consumul de droguri sunt probleme majore, ba chiar drogurile sunt mult mai raspandite din cauza potentei superioare financiare a clasei de mijloc. Si la ei exista oameni care nu stiu ce sa faca atunci cand vietile lor se duc pe carari gresite, si la ei relatiile dintre copii si parinti, relatiile dintre frati nu sunt mereu idilice. "Submarino" nu mi-a produs atata emotie pe cat o facuse "Vanatoarea" insa este, bineinteles, un film obligatoriu de vazut pentru orice cinefil care se respecta.
klute
pe 25 Septembrie 2014 18:28
O dramă tulburătoare, care ne vorbește într-un mod reținut, evitînd stridențele patetice, simultan fotografic și pictural, despre traumele unei copilării nefericite, despre o maturitate trăită în derivă, despre remușcare, dar și despre o iubire care, chiar dacă este împiedicată să se manifeste plenar și e departe de a face minuni cu un înalt grad de spectaculozitate, nu este mai puțin reală.
Structurat în patru părți, două secțiuni centrale încadrate de un prolog percutant și un epilog substanțial, cu o luminozitate crepusculară și o cromatică rece, austeră, a cărei culoare de bază este albastrul, "Submarino" developează o lume căzută sub nivelul mării, pentru care cerul a devenit fostul pămînt, în timp ce adevăratul cer, acela despre care vorbesc religia și epocile trecute, pare că nici nu mai există.
Este remarcabilă tensiunea care se stabilește între povestea în curs de desfășurare și posterele sau reproducerile după tablouri ce pot fi văzute pe pereții interioarelor, de-a lungul filmului: afișul din prolog, pe care citim "Why?" - întrebare care interpelează tragedia, dar căreia cu greu i s-ar putea găsi un răspuns; reprezentarea celebrului zgîrie-nori newyorkez, Empire State Building - imagine a autoiluzionării și a dorinței, adînci, dar irealizabile, de a intra în contact cu un cer inaccesibil; mai tîrziu, posterul cu Nick Cave, trimițînd la obscuritatea peșterii, dar și memento pentru fratele îndepărtat, pe care-l cheamă tot Nick; în fine, acea Mona Lisa stridentă, în raport cu întreaga poveste, din casa pensionarei jefuite de tatăl lui Martin.
Însă, din această perspectivă, ceea ce atrage atenția în mod deosebit este dialogul, de fapt polemica mută dintre titlul filmului, "Submarino" (cu lumea scufundată pe care o desemnează) și imaginea tradițională a bisericii (prezentă în film de două ori, în ipostaza unei catedrale gotice) - aceea de navă care plutește pe apele istoriei percepute ca potop, de arcă primitoare și salvatoare pentru comunitatea credincioșilor.
O formulă celebră, rezumînd apoftegmatic mărturisirea credinței creștine, spune că "Dumnezeu s-a făcut om pentru ca omul să devină Dumnezeu". Afirmația are meritul de a face imediat vizibile o dublă mișcare, descendentă și ascendentă, precum și dublul circuit al iubirii, sugerîndu-ne că întîlnirea dintre Dumnezeu și om trebuie să aibă loc la "jumătatea" distanței care îi separă. Prin comparație, goticul extrem, care definește severul protestantism nordic, pare expresia unui dezechilibru: absența dumnezeirii, care nu coboară, cantonată fiind într-o transcendență radicală și dezinteresată de om, este "compensată" printr-un exces al urcușului, de către o umanitate care pariază totul pe propria voință - țîșnire orgolioasă pe verticală, ca în cazul skyscraper-ului american, ascensiune neghidată de har, al cărei rezultat nu poate fi decît contrariul înălțării.
Finalul, oarecum în contrast cu răceala și obscuritatea de pînă atunci, degajă o emoție profundă, lăsînd să pătrundă și o rază de lumină în niște existențe damnate. Despărțirea lui Nick de trecutul nefast este dureroasă, dar de bun augur, aducînd cu sine promisiunea timidă a unui viitor mai puțin contorsionat; totuși nu putem uita că, pentru a se ajunge aici, a fost nevoie de o mutilare definitivă. Una peste alta, filmul are marele merit de a ne smulge din superficialitatea și vanitatea divertismentului cotidian, și de a ne plasa într-un orizont al întrebărilor grave.
wildinthecountry
pe 30 Noiembrie 2013 20:13
Exista filme care te surprind, te iau prin invaluire,te lovesc direct in fata si iti rup sufletul in doua.
Ce pot eu sa comentez dupa ce am vazut un asemenea film?
Uneori nu gasesc destule cuvinte ca sa exprim exact ceea ce simt acum cand scriu acest review.
Aceasta drama incredibila si realista regizata de Vinterberg( al 3-lea film pe care il vad impecabil regizat de el dupa The Hunt si Festen) este obligatoriu de vazut pentru cei care se vor incumeta.
Cei 2 actori principali s-au descurcat admirabil in rolurile lor de frati distantati de spatiu si stiluri disfunctionale dar diferite de viata, insa vreau sa il mentionez si pe piciul care a jucat rolul lui Martin.Toti 3 au fost incredibili si Vinterberg nu putea gasi niste actori mai potriviti.Ce inseamna sa fii un regizor genial....
Titlul filmului este desigur unul metaforic si se refera la scufundarea/imersia personajelor in problemele care-i macina(unul este dependent de heroina si celalat este alcoolic si violent) si negasirea unei linii de plutire.Pe masura ce incerci sa te ridici si sa plutesti la suprafata,apa devine din ce in ce mai adanca si te trage in jos la fund ca un submarin. Dar toate traumele (fizice si in special psihice) au o cauza.Si aceasta cauza o putem identifica in trecut,in copilaria lor alaturi de o mama denaturata care nu poate fi numita mama. Copiii nu au nici o vina,societatea sa fie de vina atunci? Mai mult decat astea au rani adanci in suflet provocate de amintirea fratelui mort in stadiul de sugar, rani care nu se vor vindeca niciodata..
Regizorul ne face sa compatimim si sa empatizam cu ambii frati ,desi stim ca sunt pe o cale gresita,uneori de neintors.
Exista in film cateva secvente de o emotionalitate iesita din comun,pe care sunt sigur ca le veti observa si voi.
Finalul este trist si in acelasi timp iti lasa o umbra de speranta..
Un film care ma va bantui multa vreme de acum incolo...
Nota finala 10/10.
ionutzoo7
pe 18 Decembrie 2012 22:51
Daca aveti chef de o drama buna nu ezitati!.................
AditzuSollomon
pe 08 Decembrie 2010 15:05
De vazut... , nu prea am inteles nimic din trailer ca nu e in engleza...si nici subtitrat nu e....dar sa vedem filmul si mai vb!!!
Structurat în patru părți, două secțiuni centrale încadrate de un prolog percutant și un epilog substanțial, cu o luminozitate crepusculară și o cromatică rece, austeră, a cărei culoare de bază este albastrul, "Submarino" developează o lume căzută sub nivelul mării, pentru care cerul a devenit fostul pămînt, în timp ce adevăratul cer, acela despre care vorbesc religia și epocile trecute, pare că nici nu mai există.
Este remarcabilă tensiunea care se stabilește între povestea în curs de desfășurare și posterele sau reproducerile după tablouri ce pot fi văzute pe pereții interioarelor, de-a lungul filmului: afișul din prolog, pe care citim "Why?" - întrebare care interpelează tragedia, dar căreia cu greu i s-ar putea găsi un răspuns; reprezentarea celebrului zgîrie-nori newyorkez, Empire State Building - imagine a autoiluzionării și a dorinței, adînci, dar irealizabile, de a intra în contact cu un cer inaccesibil; mai tîrziu, posterul cu Nick Cave, trimițînd la obscuritatea peșterii, dar și memento pentru fratele îndepărtat, pe care-l cheamă tot Nick; în fine, acea Mona Lisa stridentă, în raport cu întreaga poveste, din casa pensionarei jefuite de tatăl lui Martin.
Însă, din această perspectivă, ceea ce atrage atenția în mod deosebit este dialogul, de fapt polemica mută dintre titlul filmului, "Submarino" (cu lumea scufundată pe care o desemnează) și imaginea tradițională a bisericii (prezentă în film de două ori, în ipostaza unei catedrale gotice) - aceea de navă care plutește pe apele istoriei percepute ca potop, de arcă primitoare și salvatoare pentru comunitatea credincioșilor.
O formulă celebră, rezumînd apoftegmatic mărturisirea credinței creștine, spune că "Dumnezeu s-a făcut om pentru ca omul să devină Dumnezeu". Afirmația are meritul de a face imediat vizibile o dublă mișcare, descendentă și ascendentă, precum și dublul circuit al iubirii, sugerîndu-ne că întîlnirea dintre Dumnezeu și om trebuie să aibă loc la "jumătatea" distanței care îi separă. Prin comparație, goticul extrem, care definește severul protestantism nordic, pare expresia unui dezechilibru: absența dumnezeirii, care nu coboară, cantonată fiind într-o transcendență radicală și dezinteresată de om, este "compensată" printr-un exces al urcușului, de către o umanitate care pariază totul pe propria voință - țîșnire orgolioasă pe verticală, ca în cazul skyscraper-ului american, ascensiune neghidată de har, al cărei rezultat nu poate fi decît contrariul înălțării.
Finalul, oarecum în contrast cu răceala și obscuritatea de pînă atunci, degajă o emoție profundă, lăsînd să pătrundă și o rază de lumină în niște existențe damnate. Despărțirea lui Nick de trecutul nefast este dureroasă, dar de bun augur, aducînd cu sine promisiunea timidă a unui viitor mai puțin contorsionat; totuși nu putem uita că, pentru a se ajunge aici, a fost nevoie de o mutilare definitivă. Una peste alta, filmul are marele merit de a ne smulge din superficialitatea și vanitatea divertismentului cotidian, și de a ne plasa într-un orizont al întrebărilor grave.
Ce pot eu sa comentez dupa ce am vazut un asemenea film?
Uneori nu gasesc destule cuvinte ca sa exprim exact ceea ce simt acum cand scriu acest review.
Aceasta drama incredibila si realista regizata de Vinterberg( al 3-lea film pe care il vad impecabil regizat de el dupa The Hunt si Festen) este obligatoriu de vazut pentru cei care se vor incumeta.
Cei 2 actori principali s-au descurcat admirabil in rolurile lor de frati distantati de spatiu si stiluri disfunctionale dar diferite de viata, insa vreau sa il mentionez si pe piciul care a jucat rolul lui Martin.Toti 3 au fost incredibili si Vinterberg nu putea gasi niste actori mai potriviti.Ce inseamna sa fii un regizor genial....
Titlul filmului este desigur unul metaforic si se refera la scufundarea/imersia personajelor in problemele care-i macina(unul este dependent de heroina si celalat este alcoolic si violent) si negasirea unei linii de plutire.Pe masura ce incerci sa te ridici si sa plutesti la suprafata,apa devine din ce in ce mai adanca si te trage in jos la fund ca un submarin. Dar toate traumele (fizice si in special psihice) au o cauza.Si aceasta cauza o putem identifica in trecut,in copilaria lor alaturi de o mama denaturata care nu poate fi numita mama. Copiii nu au nici o vina,societatea sa fie de vina atunci? Mai mult decat astea au rani adanci in suflet provocate de amintirea fratelui mort in stadiul de sugar, rani care nu se vor vindeca niciodata..
Regizorul ne face sa compatimim si sa empatizam cu ambii frati ,desi stim ca sunt pe o cale gresita,uneori de neintors.
Exista in film cateva secvente de o emotionalitate iesita din comun,pe care sunt sigur ca le veti observa si voi.
Finalul este trist si in acelasi timp iti lasa o umbra de speranta..
Un film care ma va bantui multa vreme de acum incolo...
Nota finala 10/10.