Părerea criticului
Să presupunem că ne aflăm la o expoziţie de maşini iar atracţia serii este un Lamborghini Murcielago auriu teribil de cochet dar spre deosebire de celelalte maşini aceasta e expusă pe rampă cu portierele închise. La insistenţele publicului organizatorii hotărăsc să o deschidă însă stupoare, interiorul e pe dos, volanul e pe spate. Întrebaţi despre motivul acestei anomalii organizatorii răspund sec „Nu a fost expusă pentru interior ci doar spre a-i fi admirat aspectul exterior”
Cam aceasta e situaţia în care se află şi filmul de faţă, cu un bugetaş de vreo 80 de milioane de euro, bani cheltuiţi în special pe efectele CGI (Computer Generated Interface) şi mai deloc pe un scenariu care să îi confere oarecum un interior pe măsura caroseriei. Din punct de vedere vizual filmul excelează, este unul din acele filme pe care trebuie să le vezi într-o calitate cât mai bună pentru că dacă eşti privat de acest aspect, cele două ore şi zece minute ce constituie durata filmului sunt doar o pierdere de vreme.
Filmul porneşte impecabil printr-un clip gore a cărui culori au fost desaturizate aproape complet reuşind să creeze o atmosferă rece. Acesta prezintă drama unei fete care iniţial nu ţin minte să fi avut un nume. Zic iniţial pentru că odată cu trecerea timpului ea va fi numită Baby Doll. Aceasta trăieşte experienţa pierderii mamei sale, nevoită astfel să îşi petreacă viitorul alături de tatăl său vitreg, un preot de care urma să fie supusă unor abuzuri sexuale. Prin alăturarea celor două cuvinte „preot”şi „incest” Snyder reuşeşte exact ceea ce şi-a dorit, să şocheze. Dorind probabil să scape de urmaşul averii lăsate de soţie, acesta o trimite pe Baby la un azil pentru boli mintale iar drama de-abia începe. Imaginaţia ei transformă iniţial azilul într-un bordel în care pacientele devin dansatoare exotice/curtezane pentru oameni înstăriţi ca mai apoi prin intermediul dansului Baby and Co. să fie pe rând transpuse în una din cele patru misiuni. E de apreciat găselniţa lui Snyder, mai ales pentru că eu sunt adeptul a tot ceea ce înseamnă noutate, o singură nelămurire aş avea eu… de ce nu se leagă nici o „evadare” de genul printr-un motiv bine întemeiat? Care este avantajul transpunerii realităţii în vis din moment ce evadarea putea fi plănuită destul de uşor şi în plan real nu neapărat imaginar? De ce începe Baby să aibă iluzii doar din momentul în care este adusă în azil?
Filmul seamănă cu un joc pe care Zack Snyder, creatorul tabloului HDR din „300”, l-a proiectat pe patru nivele, ducerea la bun sfârşit a fiecăruia constând în găsirea acelui obiect magic, harta, bricheta, cuţitul şi cheia. Fie voit, fie fără vreo intenţie anume, Snyder, prin cele patru nivele, face referire la patru dezastre antropice ale omenirii, Primul Război Mondial reflectat prin cei trei samurai care ne duc cu gândul la aportul Japoniei alături de puterile Antantei, avânt scos din priză de atacul atomic de la Hiroshima şi Nagasaki, Al Doilea Război Mondial prin introducerea trolilor nazişti, Războiul din Vietnam prin apelul la tradiţia orientală: dragonul şi atacul de la turnurile gemene prin bomba care se îndrepta rapid către inima oraşului. Cum coincidenţele unei asemenea ipoteze ar fi prea mari îi voi acorda credit total lui Snyder şi totodată două bătăi din palme ca aplauze.
Dacă din punct de vedere al consistenţei cele patru misiuni aduc aminte de cele patru dezastre, din punct de vedere vizual cele patru aduc aminte de patru jocuri ce au făcut furori: primul nivel nu este altceva decât o misiune din „Way of the Samurai” continuând cu o misiune din „Call of Duty: World at War”, cu o a treia misiune din „Dragon Age: Origins” totul culminând cu un joc video pseudo-SF din care nu îmi vine vreunul în minte…”Crysis” probabil. Acum, dacă Snyder s-ar fi hotărât să creeze un joc în pofida unui film succesul ar fi fost garantat pentru că ar fi unit jucătorii din toate categoriile sub cupola aceluiaşi joc, „Sucker Punch”
Există un anumit substrat destul de greu de descoperit la prima vedere a cărui lipsă distruge filmul în ochii a 80% din privitorii lui. Spre deosebire de asemănările enunţate mai sus mai toată lumea îşi poate da seama de legăturile care există între acest film şi următoarele: „Inception” cu voyeurismul dintre două sau mai multe planuri, dacă în cazul „Inception” au existat cinci planuri, aici există doar trei, cel al realităţii: institutul - cel al realităţii subtile:bordelul - cel al visării/imaginaţiei cu cele patru conflicte enunţate mai sus. Un alt aspect prin care cele două filme se aseamănă este catharsisul înţeles greşit de către privitori în ambele. În Inception acesta este acel dispozitiv cu aspect de mini-geamantan şi nicidecum somnul iar în cazul de faţă acesta este dansul şi nicidecum muzica (despre muzică ceva mai încolo). Un alt film din care Snyder pare a se fi inspirat este „Shutter Island” din care se foloseşte de motivul izolării de civilizaţie şi tratamentele la care sunt supuşi pacienţii de către personal. Din punct de vedere vizual filmul seamănă cu o altă producţie de-a lui Snyder şi anume „300” dar cum imaginea conferită este mai mult specifică regizorului nu filmului asemănarea este oarecum forţată. În aceeaşi notă de idei se poate realiza o comparaţie între acesta şi „Sin City” prin aspectul de benzi desenate. „Moulin Rouge” sau „Chicago”, două musicaluri oferă decorul şi ambianţa teatrului/scenei iar „Repo! The Genetic Opera” îi asigură tabloul gore (despre imagine tot puţin mai încolo).
Imaginea este una teribilă, este exact pe gustul meu pentru că sunt mare consumator de HDR, introducerea gore a filmului este din nou magistrală, imaginea fetelor este una cel puţin inedită şi interesantă. Fetiţe în fustiţe scurte, codiţe şi bentiţe înving roboţi, samurai şi soldaţi. Ideea este ori mesajul feminist (dacă aş fi fost femeie m-aş fi simţit jignită de fustiţele cât cureaua care pe mine probabil nu mă reprezintă) ori este pur şi simplu un fetish comercial şi controversat alături de abordarea per ansamblu a filmului: abuzuri sexuale din partea tatălui amintite nu şi expuse privitorului, scopul curtezanelor din cadrul cabaretului ş.a.m.d. Efectul gore este susţinut puternic şi de mixul acustic scandalos dintre Bjork, Queen şi Mozart. Această cavalcadă acustică are rolul de a reda trăirile interioare ale personajului principal, iar diversitatea artiştilor nu reprezintă altceva decât diversitatea stărilor acesteia.
Dacă reuşeşti cumva să îţi setezi mintea pe modul stanb-by filmul este teribil de spectaculos atât din punctul de vedere al imaginii cât şi al soundtrackului. Imediat ce încerci să cauţi vreo explicaţie îţi dai seama că planurile par a fi cârpite cu mortar. Puţin spectacol, vizual, puţină muzică de calitate, nişte fărâme de poveşti care nu se leagă şi nu au scop şi tortul e gata. Comercial să arate, nu contează că diversele blaturi nu sunt completate de creme pe măsură care să realizeze tranziţia şi să nu permită tortului să ne stea în gât. Complexitatea şi subtilul… există două variante. Ori explicaţiile sunt foarte subtile privitorului astfel trecând neobservate ori acestea lipsesc cu desăvârşire. Eu am reuşit să mai gimbesc una alta, aşa că mă întreb dacă se cerea chiar asta de la mine sau am căutat explicaţii care de fapt nici nu există în film. Pentru că mi-am bătut capul într-o măsură respectabilă cu înţelesul firului pot să spun că filmul nu m-a dezamăgit în totalitate pentru că unele substraturi există. Cu toate astea consider în continuare că cei 80 de milioane de euro ar fi trebuit folosiţi pentru a da naştere unui joc decât unui film. De recomandat îl recomand împătimiţilor de imagine, excentricilor. Eu am rămas nedumerit dar nu în legătură cu deznodământul acestuia ci nu pot să îmi dau seama dacă să îmi placă filmul sau nu.
Cam aceasta e situaţia în care se află şi filmul de faţă, cu un bugetaş de vreo 80 de milioane de euro, bani cheltuiţi în special pe efectele CGI (Computer Generated Interface) şi mai deloc pe un scenariu care să îi confere oarecum un interior pe măsura caroseriei. Din punct de vedere vizual filmul excelează, este unul din acele filme pe care trebuie să le vezi într-o calitate cât mai bună pentru că dacă eşti privat de acest aspect, cele două ore şi zece minute ce constituie durata filmului sunt doar o pierdere de vreme.
Filmul porneşte impecabil printr-un clip gore a cărui culori au fost desaturizate aproape complet reuşind să creeze o atmosferă rece. Acesta prezintă drama unei fete care iniţial nu ţin minte să fi avut un nume. Zic iniţial pentru că odată cu trecerea timpului ea va fi numită Baby Doll. Aceasta trăieşte experienţa pierderii mamei sale, nevoită astfel să îşi petreacă viitorul alături de tatăl său vitreg, un preot de care urma să fie supusă unor abuzuri sexuale. Prin alăturarea celor două cuvinte „preot”şi „incest” Snyder reuşeşte exact ceea ce şi-a dorit, să şocheze. Dorind probabil să scape de urmaşul averii lăsate de soţie, acesta o trimite pe Baby la un azil pentru boli mintale iar drama de-abia începe. Imaginaţia ei transformă iniţial azilul într-un bordel în care pacientele devin dansatoare exotice/curtezane pentru oameni înstăriţi ca mai apoi prin intermediul dansului Baby and Co. să fie pe rând transpuse în una din cele patru misiuni. E de apreciat găselniţa lui Snyder, mai ales pentru că eu sunt adeptul a tot ceea ce înseamnă noutate, o singură nelămurire aş avea eu… de ce nu se leagă nici o „evadare” de genul printr-un motiv bine întemeiat? Care este avantajul transpunerii realităţii în vis din moment ce evadarea putea fi plănuită destul de uşor şi în plan real nu neapărat imaginar? De ce începe Baby să aibă iluzii doar din momentul în care este adusă în azil?
Filmul seamănă cu un joc pe care Zack Snyder, creatorul tabloului HDR din „300”, l-a proiectat pe patru nivele, ducerea la bun sfârşit a fiecăruia constând în găsirea acelui obiect magic, harta, bricheta, cuţitul şi cheia. Fie voit, fie fără vreo intenţie anume, Snyder, prin cele patru nivele, face referire la patru dezastre antropice ale omenirii, Primul Război Mondial reflectat prin cei trei samurai care ne duc cu gândul la aportul Japoniei alături de puterile Antantei, avânt scos din priză de atacul atomic de la Hiroshima şi Nagasaki, Al Doilea Război Mondial prin introducerea trolilor nazişti, Războiul din Vietnam prin apelul la tradiţia orientală: dragonul şi atacul de la turnurile gemene prin bomba care se îndrepta rapid către inima oraşului. Cum coincidenţele unei asemenea ipoteze ar fi prea mari îi voi acorda credit total lui Snyder şi totodată două bătăi din palme ca aplauze.
Dacă din punct de vedere al consistenţei cele patru misiuni aduc aminte de cele patru dezastre, din punct de vedere vizual cele patru aduc aminte de patru jocuri ce au făcut furori: primul nivel nu este altceva decât o misiune din „Way of the Samurai” continuând cu o misiune din „Call of Duty: World at War”, cu o a treia misiune din „Dragon Age: Origins” totul culminând cu un joc video pseudo-SF din care nu îmi vine vreunul în minte…”Crysis” probabil. Acum, dacă Snyder s-ar fi hotărât să creeze un joc în pofida unui film succesul ar fi fost garantat pentru că ar fi unit jucătorii din toate categoriile sub cupola aceluiaşi joc, „Sucker Punch”
Există un anumit substrat destul de greu de descoperit la prima vedere a cărui lipsă distruge filmul în ochii a 80% din privitorii lui. Spre deosebire de asemănările enunţate mai sus mai toată lumea îşi poate da seama de legăturile care există între acest film şi următoarele: „Inception” cu voyeurismul dintre două sau mai multe planuri, dacă în cazul „Inception” au existat cinci planuri, aici există doar trei, cel al realităţii: institutul - cel al realităţii subtile:bordelul - cel al visării/imaginaţiei cu cele patru conflicte enunţate mai sus. Un alt aspect prin care cele două filme se aseamănă este catharsisul înţeles greşit de către privitori în ambele. În Inception acesta este acel dispozitiv cu aspect de mini-geamantan şi nicidecum somnul iar în cazul de faţă acesta este dansul şi nicidecum muzica (despre muzică ceva mai încolo). Un alt film din care Snyder pare a se fi inspirat este „Shutter Island” din care se foloseşte de motivul izolării de civilizaţie şi tratamentele la care sunt supuşi pacienţii de către personal. Din punct de vedere vizual filmul seamănă cu o altă producţie de-a lui Snyder şi anume „300” dar cum imaginea conferită este mai mult specifică regizorului nu filmului asemănarea este oarecum forţată. În aceeaşi notă de idei se poate realiza o comparaţie între acesta şi „Sin City” prin aspectul de benzi desenate. „Moulin Rouge” sau „Chicago”, două musicaluri oferă decorul şi ambianţa teatrului/scenei iar „Repo! The Genetic Opera” îi asigură tabloul gore (despre imagine tot puţin mai încolo).
Imaginea este una teribilă, este exact pe gustul meu pentru că sunt mare consumator de HDR, introducerea gore a filmului este din nou magistrală, imaginea fetelor este una cel puţin inedită şi interesantă. Fetiţe în fustiţe scurte, codiţe şi bentiţe înving roboţi, samurai şi soldaţi. Ideea este ori mesajul feminist (dacă aş fi fost femeie m-aş fi simţit jignită de fustiţele cât cureaua care pe mine probabil nu mă reprezintă) ori este pur şi simplu un fetish comercial şi controversat alături de abordarea per ansamblu a filmului: abuzuri sexuale din partea tatălui amintite nu şi expuse privitorului, scopul curtezanelor din cadrul cabaretului ş.a.m.d. Efectul gore este susţinut puternic şi de mixul acustic scandalos dintre Bjork, Queen şi Mozart. Această cavalcadă acustică are rolul de a reda trăirile interioare ale personajului principal, iar diversitatea artiştilor nu reprezintă altceva decât diversitatea stărilor acesteia.
Dacă reuşeşti cumva să îţi setezi mintea pe modul stanb-by filmul este teribil de spectaculos atât din punctul de vedere al imaginii cât şi al soundtrackului. Imediat ce încerci să cauţi vreo explicaţie îţi dai seama că planurile par a fi cârpite cu mortar. Puţin spectacol, vizual, puţină muzică de calitate, nişte fărâme de poveşti care nu se leagă şi nu au scop şi tortul e gata. Comercial să arate, nu contează că diversele blaturi nu sunt completate de creme pe măsură care să realizeze tranziţia şi să nu permită tortului să ne stea în gât. Complexitatea şi subtilul… există două variante. Ori explicaţiile sunt foarte subtile privitorului astfel trecând neobservate ori acestea lipsesc cu desăvârşire. Eu am reuşit să mai gimbesc una alta, aşa că mă întreb dacă se cerea chiar asta de la mine sau am căutat explicaţii care de fapt nici nu există în film. Pentru că mi-am bătut capul într-o măsură respectabilă cu înţelesul firului pot să spun că filmul nu m-a dezamăgit în totalitate pentru că unele substraturi există. Cu toate astea consider în continuare că cei 80 de milioane de euro ar fi trebuit folosiţi pentru a da naştere unui joc decât unui film. De recomandat îl recomand împătimiţilor de imagine, excentricilor. Eu am rămas nedumerit dar nu în legătură cu deznodământul acestuia ci nu pot să îmi dau seama dacă să îmi placă filmul sau nu.
