Părerea criticului
Turnat în 24 de zile, Sunt o babă comunistă e povestea unei generaţii personificate de Emilia (Luminiţa Gheorghiu) sau Mica: născută cândva într-o familie săracă de la ţară, a putut la momentul respectiv să ducă o viaţă mai bună - întâi venind la oraş, apoi angajându-se la fabrică. Acum treizeci de ani, era momentul cel mai bun pentru oamenii ca ea, cu origine modestă, dar având şi hărnicie, şi ambiţie. Pensionară, ca şi soţul ei (jucat de Marian Ralea), se luptă cu sărăcia, nefiind totuşi lipsiţi de un minim necesar.
Povestea din Sunt o babă comunistă este împietrită - din punctul de vedere al mentalităţii personajelor, dar şi scenografic (interioarele) şi cât priveşte costumele, în anii '90 de la noi, deşi acţiunea are loc în 2009. Parcă timpul a încetat să mai bată în acest oraş de provincie, în care vizita fiicei (Ana Ularu), împreună cu potenţialul ginere american al Emiliei şi al lui Ţucu, creează un aparent conflict între generaţii demn de anii '90: tânără acuză „vremea când stăteam la cozi la carne”, criticând tranşant sistemul comunist. Emilia, „comunista” din adunare, nu îl laudă, dar îl apără. Până la final vom vedea că nimeni nu e mai ancorat ca ea în prezent şi în realitate: e - în fond - un personaj tipic pentru lumea aflată în globalizare...
Povestea pune protagonista, dar şi pe spectator, în faţa lui însuşi, pentru a se privi. Trecutul, prezentul, apoi urmează pasul mai departe, eliberator.
În aparenţă, Emilia pare să fie total depăşită de evenimentele prezentului: şi ea, şi soţul ei sunt la pensie într-un oraş de provincie sărăcăcios; combinatul unde, cândva, a lucrat (şi a fost fericită lucrând acolo) este o ruină; iar fiica ei, plecată în America, este dintr-o nouă generaţie, diferită (însă numai aparent). Singurul moment de glorie al Emiliei pare să fie turnarea unui film care caută să reconstituie momentele din „epoca de aur”, pentru care Emilia e figurantul ideal: cândva a fost membru de partid (ce-i drept, nu din convingere şi nici din oportunism, ci pentru a-şi putea face meseria) şi, ca muncitor la combinat, a asistat la o vizită a lui Nicolae Ceauşescu.
Vizita fiicei, împreună cu potenţialul ginere american, creează un aparent conflict între generaţii. Emilia îl apără: nu e vorba nici de politică, nici de doctrine. Ceea ce are Emilia este doar pragmatism şi o experienţă de viaţă, iar argumentul în favoarea comunismului este unul strict subiectiv „era bine pentru că eram noi tineri”. Regizorul ţine totuşi, printr-un flashback, să o exonereze pe Emilia de prototipul activistului impertinent de partid sau a profitorului de uzină, ascunşi în spatele carnetelor de partid. În secvenţa pregătirii „vizitei de lucru”, pe atunci tânăra (şi viitoarea „fostă comunistă”) dovedeşte din plin umilinţa membrilor de partid obişnuiţi în faţa aroganţei „cadrelor”, amănunt trecut adeseori cu vederea de generaţiile recente. De altfel, Stere Gulea pune multă emoţie şi culoare în flash-back-urile cu care e presărat filmul, şi care construiesc background-ul personajului central - Emilia, „Baba comunistă”.
O contrapondere interesantă la protagonistă este personajul doamnei Stroescu (Valeria Seciu), o altă femeie în vârstă: deşi face parte din cercul de prieteni ai Emiliei şi e de generaţie apropiată, e o persoană de altă factură, pentru care fericirea nu este egală doar cu tinereţea sau cu bunăstarea: e cea care a reuşit, trăind comunismul, să-l privească - pe bună dreptate - cu ochi critici. Cu o origine socială avută, artist plastic prin formaţie, dar croitor proletar de nevoie, a împărţit bune şi rele cu generaţia Emiliei: „am trăit şi noi tinereţea tot în comunism...”, însă i-a cunoscut nedreptăţile şi nu l-a regretat, „...dar nu a fost o tinereţe fericită!”.
Elementul de conflict al filmului este situaţia precară a celor tineri, fiica Emiliei şi logodnicul ei american: aflaţi în Statele Unite în plină criză, cei doi au rămas fără serviciu, iar banca le va lua casa. Aici infirmă Emilia definiţia de „babă comunistă” pe care şi-o aplicase singură, dintr-un bun simţ aproape ţărănesc: „Doar n-o să-i lăsăm fără casă...” .
Pe „Baba comunistă” o regăsim, într-un final, într-un loc similar celui din care a plecat. Însă călătoria ei nu este nicidecum un regres. Emilia nu e doar o fostă muncitoare la fabrică, la rândul ei fostă fată de la ţară venită la oraş; cum spuneam mai sus, nimeni nu e mai ancorat decât ea în prezent şi în realitate.
Luminiţa Gheorghiu, cu o economie a mijloacelor de expresie, oferă prin chipul şi jocul ei atât de multe nuanţe; e memorabilă o scenă dinspre final, în care Gulea prinde în cadru chipul actriţei - ochii ei sunt aproape în lacrimi, Emilia priveşte departe; dar nu e un om învinsş dimpotrivă, e un câştigător. Marian Râlea, în rolul lui Ţucu, o însoţeşte pe Emilia cu resemnare şi discreţie.
Povestea din Sunt o babă comunistă este împietrită - din punctul de vedere al mentalităţii personajelor, dar şi scenografic (interioarele) şi cât priveşte costumele, în anii '90 de la noi, deşi acţiunea are loc în 2009. Parcă timpul a încetat să mai bată în acest oraş de provincie, în care vizita fiicei (Ana Ularu), împreună cu potenţialul ginere american al Emiliei şi al lui Ţucu, creează un aparent conflict între generaţii demn de anii '90: tânără acuză „vremea când stăteam la cozi la carne”, criticând tranşant sistemul comunist. Emilia, „comunista” din adunare, nu îl laudă, dar îl apără. Până la final vom vedea că nimeni nu e mai ancorat ca ea în prezent şi în realitate: e - în fond - un personaj tipic pentru lumea aflată în globalizare...
Povestea pune protagonista, dar şi pe spectator, în faţa lui însuşi, pentru a se privi. Trecutul, prezentul, apoi urmează pasul mai departe, eliberator.
În aparenţă, Emilia pare să fie total depăşită de evenimentele prezentului: şi ea, şi soţul ei sunt la pensie într-un oraş de provincie sărăcăcios; combinatul unde, cândva, a lucrat (şi a fost fericită lucrând acolo) este o ruină; iar fiica ei, plecată în America, este dintr-o nouă generaţie, diferită (însă numai aparent). Singurul moment de glorie al Emiliei pare să fie turnarea unui film care caută să reconstituie momentele din „epoca de aur”, pentru care Emilia e figurantul ideal: cândva a fost membru de partid (ce-i drept, nu din convingere şi nici din oportunism, ci pentru a-şi putea face meseria) şi, ca muncitor la combinat, a asistat la o vizită a lui Nicolae Ceauşescu.
Vizita fiicei, împreună cu potenţialul ginere american, creează un aparent conflict între generaţii. Emilia îl apără: nu e vorba nici de politică, nici de doctrine. Ceea ce are Emilia este doar pragmatism şi o experienţă de viaţă, iar argumentul în favoarea comunismului este unul strict subiectiv „era bine pentru că eram noi tineri”. Regizorul ţine totuşi, printr-un flashback, să o exonereze pe Emilia de prototipul activistului impertinent de partid sau a profitorului de uzină, ascunşi în spatele carnetelor de partid. În secvenţa pregătirii „vizitei de lucru”, pe atunci tânăra (şi viitoarea „fostă comunistă”) dovedeşte din plin umilinţa membrilor de partid obişnuiţi în faţa aroganţei „cadrelor”, amănunt trecut adeseori cu vederea de generaţiile recente. De altfel, Stere Gulea pune multă emoţie şi culoare în flash-back-urile cu care e presărat filmul, şi care construiesc background-ul personajului central - Emilia, „Baba comunistă”.
O contrapondere interesantă la protagonistă este personajul doamnei Stroescu (Valeria Seciu), o altă femeie în vârstă: deşi face parte din cercul de prieteni ai Emiliei şi e de generaţie apropiată, e o persoană de altă factură, pentru care fericirea nu este egală doar cu tinereţea sau cu bunăstarea: e cea care a reuşit, trăind comunismul, să-l privească - pe bună dreptate - cu ochi critici. Cu o origine socială avută, artist plastic prin formaţie, dar croitor proletar de nevoie, a împărţit bune şi rele cu generaţia Emiliei: „am trăit şi noi tinereţea tot în comunism...”, însă i-a cunoscut nedreptăţile şi nu l-a regretat, „...dar nu a fost o tinereţe fericită!”.
Elementul de conflict al filmului este situaţia precară a celor tineri, fiica Emiliei şi logodnicul ei american: aflaţi în Statele Unite în plină criză, cei doi au rămas fără serviciu, iar banca le va lua casa. Aici infirmă Emilia definiţia de „babă comunistă” pe care şi-o aplicase singură, dintr-un bun simţ aproape ţărănesc: „Doar n-o să-i lăsăm fără casă...” .
Pe „Baba comunistă” o regăsim, într-un final, într-un loc similar celui din care a plecat. Însă călătoria ei nu este nicidecum un regres. Emilia nu e doar o fostă muncitoare la fabrică, la rândul ei fostă fată de la ţară venită la oraş; cum spuneam mai sus, nimeni nu e mai ancorat decât ea în prezent şi în realitate.
Luminiţa Gheorghiu, cu o economie a mijloacelor de expresie, oferă prin chipul şi jocul ei atât de multe nuanţe; e memorabilă o scenă dinspre final, în care Gulea prinde în cadru chipul actriţei - ochii ei sunt aproape în lacrimi, Emilia priveşte departe; dar nu e un om învinsş dimpotrivă, e un câştigător. Marian Râlea, în rolul lui Ţucu, o însoţeşte pe Emilia cu resemnare şi discreţie.
