Părerea criticului
În 2009 se lansa Misfits, un rar serial britanic cu supereroi. În epocă, interesul pentru gen nu era inexistent, după primirea excelentă a lui Iron Man şi The Dark Knight din anul anterior, dar nici nu dobândise popularitatea globală pe care o va genera Universul Cinematografic Marvel în următorul deceniu. Misfits, despre cinci adolescenţi care dobândesc superputeri în timp ce depun muncă în folosul comunităţii, era puternic îmbibat în subcultura cartierelor sociale din Londra, reuşind să altoiască spectaculozitatea genului pe un comentariu social relevant.

Misfits a lansat carierele unor actori precum Iwan Rheon (îl vom vedea în iulie în rolul principal din Those About to Die, serialul cu gladiatori al lui Roland Emmerich), Antonia Thomas (The Good Doctor), Robert Sheehan (The Umbrella Academy) şi Joseph Gilgun (Preacher). Poate că o recuperare acum a serialului va sublinia cât de erodate sunt locurile comune ale genului, dar în epocă Misfits a fost de-a dreptul entuziasmant. Ei bine, de ieri este disponibil pe Netflix un serial de şase episoade, Supacell, care retrasează acelaşi spirit, dar cu rezultate parţiale.

Avem parte de cinci protagonişti de culoare care descoperă că dispun, ca prin minune, de superputeri. Toţi cinci locuiesc în cartierele sărace din sudul Londrei şi unii dintre ei se confruntă cu lipsa de oportunităţi care îi forţează să trăiască la limita legii sau chiar dincolo de ea. Toţi îşi descoperă puterile (şi şi le cultivă) în situaţii stresante când viaţa le este pusă în pericol, o parte importantă a scenariului vizând o opţiuni evidentă: faci bine sau faci rău?

Serialul debutează cu o primă scenă în care vedem o femeie de culoare alergând disperată pe un culoar ce aminteşte de lugubrul centru din Stranger Things. Când îşi foloseşte superputerile pentru a distruge o uşă grea de oţel pentru a vedea pentru ultima oară lumina naturală, femeia este ucisă cu o ploaie de gloanţe. În doar un minut, aflăm că superputerile sunt posibile, dar şi că există o entitate instituţională care nu ezită să îi captureze pe cei dotaţi cu superputeri, ignorându-le drepturile şi traumatizându-i. Într-o scenă ulterioară, trupul femeii ucise este tărât pe culoarul străjuit de celule, într-un evident gest de forţă: orice nesupunere a deţinuţilor va avea repercusiuni imediate şi definitive...

O dată villain-ul sugerat, serialul consumă mai multe episoade pentru a ne prezenta eroii. Primele cinci episoade ale lui Supacell poartă numele celor cinci eroi pe care îi descoperim treptat, de la Rodney (Calvin Demba), un mărunt dealer de droguri care descoperă că poate alerga cu o viteză extraordinară, la Michael (Tosin Cole, pe care whovienii îl ştiu datorită apariţiilor sale din Doctor Who), un livrator care munceşte din greu pentru a-şi clădi un viitor alături de iubita lui, Dionne, şi descoperă că poate controla timpul. În acelaşi timp, AJ, un fost puşcăriaş care vrea să reia legătura cu fiul său adolescent, descoperă că dispune de o forţă ieşită din comun, iar asistenta Sabrina că are darul telekineziei. Al cincilea este Tazer (Josh Tedeku), băiat de cartier care profită de darul invizibilităţii pentru a înainta în ierarhia traficanţilor de droguri din cartierul său.

Animat de un motto extrem de similar cu celebrul "Save the cheerleader, save the world" (e aproape incredibil că au trecut aproape două decenii de la premiera celebrului serial Heroes), Supacell supără că multele şi consistentele sale împrumuturi din producţii mult mai celebre. Suferă şi din cauza unor evidente probleme de scriitură şi ritm (un întreg episod irosit cu personajele ezitând dacă să-şi dezvăluie superputerile celor apropiaţi?), iar întregul opţiunilor lui Rapman (pe numele său real Andrew Onwubolu), creatorul serialului, surghiuneşte acest titlu la periferia celor mai bune opţiuni ale publicului, în pofida bunelor sale intenţii.